Istoria relaţiilor României cu ţările Americii Latine (1866 - 2000)

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE

Conf. univ. dr. DORU BRATU

ISTORIA RELAŢIILOR ROMÂNIEI CU ŢĂRILE AMERICII LATINE (1866 - 2000)

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Istoria relaţiilor României cu ţările Americii Latine (1866 - 2000) / Doru Bratu – Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 264 p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN 973-582-933-9 94 (498:8) „1866-2000” 327 (498:8) „1866-2000”

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Jeanina DRĂGAN Coperta: Marilena GURLUI BĂLAN Bun de tipar: 02.04.2004; Coli tipar: 16,5 Format: 16/61 x 86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83, Tel./Fax: 410.43.80; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

CUPRINS

I. Introducere în istoria Americii Latine …………………………… 1. Repere istorice privind istoria Americii Latine – din neolitic la conchistadori ……………………………………... 2. America Latină de la Revoluţia hispano-americană la al doilea război mondial ………………………………………. II. Relaţiile româno – latino-americane între 1866-1944. De la imagini livreşti la înfiinţarea legaţiilor …………………... 1. „Lumea nouă” a Americii Latine în conştiinţa românească (secolele XVII-XIX) ………………………………………….… 2. Primii români în America Latină ……………………………….. 3. Începuturile relaţiilor economice ……………………………….. 4. Iniţierea relaţiilor oficiale româno – latino-americane …………. 5. Instituţionalizarea relaţiilor româno – latino-americane ……….. 6. Relaţiile româno – latino-americane în perioada primului război mondial ………………………………………... 7. Relaţiile diplomatice româno – latino-americane în perioada interbelică ………………………………………….. III. Diplomaţia românească în America Latină, în perioada războiului rece …………………………………………………... Argentina …………………………………………………………. Brazilia …………………………………………………………… Bolivia ……………………………………………………………. Chile ……………………………………………………………… Columbia …………………………………………………………. Cuba ……………………………………………………………… Ecuador …………………………………………………………… Peru ……………………………………………………………….. Uruguay …………………………………………………………... Venezuela …………………………………………………………

5 8 17 25 25 28 32 33 43 45 48 98 98 127 150 154 162 166 184 186 192 209

3

IV. Sub semnul destinderii – diplomaţia românească în America Latină în perioada 1972-1990 ……………………...

225

V. În loc de încheiere – un nou început ……………………………..

253

Bibliografie …………………………………………………………...

257

Anexe 1. Evoluţii în relaţiile diplomatice româno – latino-americane ….. 2. Lista şefilor misiunilor diplomatice ale ţărilor din America Latină acreditaţi în România …………………………………...

4

259 260

I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA AMERICII LATINE

America Latină este un concept care acoperă un complex de realităţi geografice, istorice, social - politice şi culturale. Perspectiva culturală reprezintă acel liant care prin prisma lingvisticii conferă în primul rând unitate acestui conglomerat. Aşadar, când vorbim de America Latină avem în vedere acea realitate politico-istorică ce acoperă un uriaş spaţiu geografic între Rio Grande şi Ţara de Foc, incluzând şi zone din Marea Caraibilor, un teritoriu de peste 20 milioane km2 cu peste 20 de state între care există „suficiente trăsături comune, dar şi numeroase deosebiri”.1 Trăsăturile comune se referă la statutul lor de foste colonii ale Spaniei şi Portugaliei, la modalitatea de emancipare de sub această stăpânire şi la evoluţiile în plan economic şi politic cu numeroase elemente comune. Sinteză de culturi europene şi amerindiene, cu substanţiale aporturi africane şi asiatice, aceste ţări au adus în prim plan o diversitate care îi face pe mulţi să se întrebe dacă există cu adevărat o Americă Latină. De aceea, mulţi autori vorbesc de America şi Americile, de cele 20 de Americi Latine, de America Latină albă, indiană sau neagră. Perspectivele numeroase de abordare a istoriei Americii Latine au îngreunat realizarea unor sinteze istorice care să poarte numele de Istoria Americii Latine. Lucrările cu adevărat acoperitoare a unei astfel de teme sunt puţin numeroase.2 America Latină a fascinat dintotdeauna. Exotismul depărtării a fost însă şi o cauză a lipsei de preocupare imediată şi constantă. „Ispita” latinităţii existente în Extremul Occident a întreţinut de-a lungul timpului în cultura română şi în sfera acesteia, în cadrul istoriografiei, curiozitatea care a făcut posibilă apariţia unor lucrări

__________________ 1 Constantin Buşe, De la Bolivar la Cardenas, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.9. 2 Ibidem,p. 10. 5

dedicate subiectului ce au meritul de a păstra intacte punţile spirituale între cei doi poli geografici ai urmaşilor romanităţii. Se poate aprecia, totuşi, aşa cum o demonstrează volumul intitulat Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească, apărut la Editura Academiei în anul 1986 sub coordonarea lui Ştefan Ştefănescu, că cercetarea românească a fost deficitară în abordarea aspectelor privind America Latină, în general, şi a celor referitoare la relaţiile bilaterale, în special. Majoritatea preocupărilor în această direcţie ale unor istorici români de azi s-au concretizat mai ales în studii publicate în reviste de specialitate care au dezavantajul evident al unei circulaţii restrânse la cercurile de specialişti. Menţionăm în acest sens contribuţiile aparţinând lui Constantin Buşe, Dan Berindei, Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, Eugen Denize, Camil Mureşan, Anca Voican, Lavinia Dumitraşcu şi mulţi alţii care au abordat ocazional problematica şi care sunt citaţi în bibliografia lucrării noastre. Datorăm câtorva dintre cei amintiţi existenţa în peisajul istoriografiei româneşti a unor volume de o valoare deosebită pentru cunoaşterea istoriei Americii Latine. În prim plan se situează cărţile al căror autor este Constantin Buşe, De la Bolivar la Cardenas, apărută în 19843, şi Între Panama şi San Francisco. America Latină în lume, apărută în19914, care şi-au pus amprenta asupra cercetării româneşti în domeniu. Pentru istoria civilizaţiilor precolumbiene, de o valoare excepţională sunt capitolele dedicate problemei de către Ovidiu Drîmba în volumul întâi din monumentalul său tratat Istoria culturii şi civilizaţiei.5 Istoria eliberării de sub stăpânirea colonială constituie subiectul unei alte lucrări de referinţă, Revoluţia hispano-americană, aparţinând lui Viorel Sârbu.6 Aceluiaşi context al luptei pentru independenţă şi al liderilor care au condus acest proces îi este dedicată contribuţia lui Constantin Buşe şi a lui Eugen Denize la realizarea

__________________ 3

Constantin Buşe, De la Bolivar la Cardenas, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1984. 4 Idem, Între Panama şi San Francisco, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 5 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1985. 6 Viorel Sârbu, Revoluţia hispano-americană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1970. 6

volumului II al lucrării publicate cu prilejul bicentenarului lui Bolivar: Bolivar y Europa en las cronicas, el pensamiento politica y la historiografia. O recentă contribuţie datorată istoricului Zorin Zamfir întregeşte peisajul publicistic dedicat temei latino-americane prin volumul Istoria ţărilor din Asia, Africa şi America Latină.7 Istoria relaţiilor dintre români şi ţările latino-americane a fost abordată în două lucrări: România şi America Latină. Tradiţii şi actualitate8, având ca autori pe reputaţii istorici Virgil Cândea şi Constantin I. Turcu, şi Istoria relaţiilor româno-latino-americane9, care ne aparţine. Menţionăm în acelaşi context eforturile depuse de ambasada Braziliei, sub directa coordonare a Excelenţei sale Jeronimo Moscardo, pentru publicarea a două volume de studii dedicate relaţiilor bilaterale. Bibliografia privind „imaginea celuilalt” în istoriografia latinoamericană este extrem de săracă. Putem invoca în acest sens doar o singură lucrare de care avem cunoştinţă: Interferenţe artistice şi culturale româno-columbiene în secolul al XIX-lea, datorată unei pasionate cercetătoare din Columbia, absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, Martha Sofia Lizcano Angarita.10 Un curs universitar dedicat prezenţei româneşti în istoria latinoamericană este cu atât mai necesar, cu cât „America Latină a intrat în conştiinţa şi în viaţa de toate zilele ale Europei cu mult înainte de a deveni ea însăşi, adică altceva decât vastele întinderi teritoriale stăpânite de spanioli şi portughezi”11. Similitudini adesea tulburătoare între evoluţia istorică a celor doi poli ai romanităţii fac cu atât mai incitantă, după părerea noastră, o incursiune în istoria relaţiilor reciproce, văzută şi ca o completare a cunoştinţelor de istorie antică, medie, modernă şi contemporană universală şi românească. Curiozitatea pentru un spaţiu istoric considerat

__________________ 7

Zorin Zamfir, Istoria ţărilor din Asia, Africa şi America Latină, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999. 8 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, România şi America Latină. Tradiţii şi actualitate, Editura Politică, Bucureşti, 1970. 9 Doru Bratu, Istoria relaţiilor româno-latino-americane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 10 Marta Sofia Lizcano Angarita, Interferenţe artistice şi culturale româno-columbiene în secolul al XIX-lea, Editura Expert, Bucureşti , 1998. 11 Constantin Buşe, Între Panama şi San Francisco, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 7

adesea exotic se poate materializa într-o cercetare aplicată asupra fondurilor de arhivă existente şi care sunt departe de a fi epuizate. 1. Repere istorice privind istoria Americii Latine – din neolitic la conchistadori Datele general-acceptate fixează începuturile populării Americii Centrale şi de Sud prin grupuri nomade migrate din Asia şi Oceania în perioada de sfârşit a paleoliticului. La începutul erei noastre s-au configurat primele civilizaţii create de populaţii sedentare. Nivelul de civilizaţii istorice a fost atins de trei dintre acestea: aztecă, incaşă şi mayaşă.12 Civilizaţia aztecă s-a constituit în partea meridională a Americii de Nord, cea incaşă de-a lungul coastei Pacificului în America de Sud şi cea mayaşă în America Centrală. Începând din mileniul doi î.Hr., în spaţiul mexican s-au succedat o serie de civilizaţii care au premers celei aztece, căreia i-au transmis o serie de elemente culturale şi civilizaţionale importante: olmecă, xicalanca, zapoteca, toltecă şi chichimeca. Ciclul acestor civilizaţii ia sfârşit când ultima dintre ele dispare, în jurul anului 1325, sub loviturile aztecilor.13 Aztecii au preluat, asimilat, sintetizat şi reelaborat elementele transmise de antecesori într-o formă mult mai bogată, mai complexă şi mai organic articulată decât la oricare alt popor care trăise în această zonă geografică.14 Aztecii (de la Aztallan sau Aztlan - legendar loc de origine) se numeau pe ei înşişi mexica (de la numele unui străvechi zeu suprem Mexi), fiind cunoscuţi sub acest nume de contemporani. Se consideră că ei au emigrat din sudul Californiei în jurul anului 1100 conduşi de un zeu protector spre un „pământ al făgăduinţei”. Ajunşi în zona marelui podiş, ei au fondat, pe la 1345, oraşul Tenochtitlan (Piatra cactusului) pe locul capitalei mexicane de azi Ciudad de Mexico. Aztecii erau seminomazi, practicau vânătoarea şi agricultura, erau organizaţi în clanuri conduse de căpetenii, în acelaşi timp sacerdoţi ai unui ritual sacrificial complex. Aztecii vorbeau limba nahuatl şi aveau un calendar cu un ciclu de 52 de ani. După 150 de ani, capitala lor a devenit unul dintre cele mai mari oraşe ale vremii, remarcându-se prin

__________________ 12

Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 27. 13 Ibidem, p. 421-423. 14 Ibidem. 8

somptuozitatea piramidelor-temple, a palatelor şi pieţelor, având o populaţie de aproximativ 750. 000 de locuitori.15 Războinici de temut şi constructori pragmatici, aztecii au creat un adevărat „imperiu”, stăpânind 38 de provincii obligate să le plătească tribut. Printre realizările lor se numără: edificarea unei societăţi extrem de sofisticat ierarhizate, dezvoltarea unei vaste reţele comerciale şi elaborarea unei viziuni intelectuale şi religioase care considera societatea ca parte integrată Cosmosului. Hegemonia aztecă a fost făurită de Moctezuma I (1440-1469), căruia i-au urmat alţi trei suverani, care au extins graniţele statului. Ultimul împărat, Moctezuma II (1502-1520), a fost asasinat de cochistadori, care au distrus statul aztec, punând capăt unei impunătoare civilizaţii.16 Civilizaţia aztecă s-a remarcat şi prin excepţionala capacitate organizatorică în domenii precum cele economic, administrativ şi militar. Bogăţia imperiului era asigurată, pe lângă tribut, de prada de război. Războiul era un principiu de bază al politicii aztece şi avea un caracter sacru, serviciul militar fiind general şi obligatoriu. Religia aztecă beneficia de un panteon complex, care cuprindea în special zeităţi agrare, personificări ale elementelor naturii. Divinitatea supremă era Soarele (Huitzilopochtli). Urmau zeul secetei şi al abundenţei (Tezcatlipoca - Oglinda fumurie) şi Şarpele cu Pene de quetzal (Quetzalcoatl), zeu al vântului şi al fertilităţii, care pe veşminte avea, printre ornamente, şi semnul crucii.17 Aztecii cunoşteau scrierea care ajunsese în faza de pictograme în momentul cuceririi de către spanioli şi sunt autorii unei bogate literaturi cuprinzând grandioase legende cosmogonice şi mitologice, precum şi poezie lirică. Toate acestea au luat sfârşit o dată cu cucerirea spaniolă şi colonizarea şi creştinarea graduală a întregii arii stăpânite de azteci. Civilizaţia incaşilor a ocupat teritorii vaste făcând parte astăzi din graniţele mai multor ţări: Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru, Uruguay, Argentina şi Chile, acoperind un spaţiu geografic şi climateric extrem de variat. În acest cadru sunt semnalate aşezări umane încă din mileniul III î.Hr., iar în jurul anului 1800 î.Hr. sunt atestate primele aşezări protourbane. Două secole mai târziu apar primele

__________________ 15

Ibidem, p. 424-425. Ibidem , p. 426. 17 Ibidem , p. 439. 16

9

formaţiuni statale în zona Perului, iar în mileniul I se individualizează mai multe arii culturale şi civilizaţionale, precum Chavin, Tiahuanaco, Huari, Nazca, Chincha, Chimu, Mochica, ş.a.18 Civilizaţia incaşilor a reprezentat o sinteză a tuturor progreselor înregistrate de aceste civilizaţii premergătoare. Faţă de antecesori, ei nu au adus nimic nou în afara spiritului războinic şi excepţionalei capacităţi organizatorice. Într-un timp scurt au creat un imperiu uriaş integrând cam 500 de triburi într-un sistem riguros al unei stăpâniri pe care o numeau în limba lor, quechua, Tawantinsuyu (patru părţi). În istoria imperiului au guvernat 12 suverani, cel de al şaselea, Rocca, luându-şi titlul de Inca. Inca TupacYapanqui (1471-1493), personalitate proeminentă a Americii precolumbiene, a fixat definitiv graniţele imperiului, din sudul Columbiei, până în zona centrală din Chile, deci pe o lungime de 3000 de km.19 Al 11-lea Inca, Huayua Capac, a continuat extinderea imperiului, cucerind Quito în fruntea unei uriaşe armate de 300.000 de oameni. La moartea sa a izbucnit un război civil între cei doi fii ai săi care a durat cinci ani şi s-a terminat prin victoria unuia din fraţi, Atahualpa, care l-a ucis pe celălalt şi s-a proclamat singurul Inca. Incaşii au dezvoltat un sistem organizatoric administrativ original, care le-a permis omogenizarea unui imperiu ce avea la apogeul existenţei sale o populaţie de 12 milioane de locuitori. În sistemul ierarhiei sociale, care avea la bază grupe de câte 10 familii, familia regală constituia casta supremă. Inca, Fiul Soarelui, deţinea puterea supremă şi era obiectul unui adevărat cult. Era considerat o persoană sacră şi nu se putea căsători decât cu surorile lui pentru a menţine puritatea sângelui regal.20 Arhitectura civilă, religioasă şi militară a conferit o faimă perpetuă civilizaţiei inca. Construcţiile se întindeau pe întreg spaţiul imperiului, fiind aproape egale ca volum cu cele din Imperiul Roman. De asemenea, după reţeaua de drumuri romane, cele ale incaşilor ocupă locul secund, având o întindere de peste 16.000 km. Unul din aceste drumuri, lung de 5.232 km., a fost până în secolul al XIX-lea cel mai lung drum cunoscut din lume. Capitala politică şi religioasă era oraşul Cuzco, cu o populaţie de 200.000 de locuitori. Avea străzi

__________________ 18

Ibidem, p. 447. Ibidem, p. 451. 20 Ibidem, p. 456. 19

10

pavate şi palate cu faţade de până la 200 de metri şi o înălţime de 4,50 metri, iar templele puteau ajunge până la 12 metri. Religia oficială se coagula în jurul cultului soarelui. Zeul suprem, făuritorul lumii, era zeul Viracocha. Corpul sacerdotal era puternic stratificat, funcţia de mare preot fiind deţinută de o rudă apropiată lui Inca. Cultul religios cuprindea şi sacrificii umane şi avea şi o instituţie originală, cea a confesiunii, care era considerată o îndatorire civică. Cunoştinţele ştiinţifice şi creaţiile artistice şi literare ale incaşilor nu s-au ridicat la nivelul celor ale populaţiilor sud-americane care i-au precedat.21 Profitând de luptele interne pentru putere, conchistadorul spaniol Francisco Pizzaro însoţit de apoximativ 150 de soldaţi a reuşit să pătrundă în capitala regională Cajamarca şi prin viclenie, profitând şi de superstiţiile religioase care vorbeau de o armată de „zei albi eliberatori”, l-a capturat pe ultimul Inca (16 noiembrie 1532). Deşi i-a promis eliberarea în schimbul a peste 5000 kg de aur şi 12000 kg de argint, după ce le-a primit, l-a sugrumat (29 august 1533), punând capăt după cucerirea oraşului Cuzco (15 noiembrie 1533), istoriei civilizaţiei incaşe. Dacă, prin comparaţie cu Europa , incaşii prezintă similitudini cu lumea romană, „grecii Americii precolumbiene” sunt consideraţi creatorii culturii şi civilizaţiei Maya. Fascinaţia pe care o exercită mayaşii se datorează în primul rând caracterului enigmatic al multor aspecte din existenţa lor istorică. În plus, mayaşii, spre deosebire de celelalte civilizaţii precolumbiene, deşi dotaţi cu mijloace tehnice modeste, s-au manifestat prin artă şi ştiinţă la nivelul celor mai prestigioase civilizaţii ale timpului lor. Maya a fost în primul rând o unitate culturală şi lingvistică. Această unitate are începuturi mitice, deci mai vechi decât cele aztece sau incaşe. Locul de origine este podişul Guatemalei, iar primele date certe sunt din secolul IV d.Hr., când civilizaţia Maya atinsese deja un nivel remarcabil. Evoluţia acestei civilizaţii a cunoscut mai multe faze. Faza preistorică (1500 î.Hr.-317 d.Hr.) a însemnat realizarea primelor progrese în domeniul producţiei agricole, al construcţiei templelor-piramidă, al scrierii şi calendarului.22 Faza clasică este împărţită în mai multe perioade. Prima perioadă (317-593) consemnează adâncirea originalităţii civilizaţiei mayaşe prin construcţii de edificii uriaşe

__________________ 21 22

Ibidem, p. 465. Ibidem, p. 472. 11

purtând inscripţii hieroglifice în mari centre urbane precum Tikal, Uaxactum, Copan şi prin pătrunderea în peninsula Yucatan a triburilor Itza a căror capitală, Chichen Itza, a devenit faimoasă prin monumentele sale de artă.23 În a doua perioadă (593-889) se atinge apogeul în astronomie, aritmetică, pictură murală şi ceramică. Următoarea perioadă este caracterizată prin creşterea influenţei mexicane, datorată cuceririi toltece, care readuce strălucirea oraşului Chichen Itza. Tot în această perioadă, tribul Xiu fondează oraşul Uxmal şi oraşul-stat Maypan. Acesta va fi sediul unei ligi tribale, care pentru două secole va fi centrul unei autorităţi de tip statal. Datorită mişcărilor dese de populaţii, războaielor declanşate de infiltrări ale unor triburi nordice, arta Maya decade, iar oraşul Chichen Itza rămâne doar un centru cultural fără importanţă politică. Ultima perioadă a acestei civilizaţii (1200-1500) este marcată de modificarea esenţială a aspectelor culturale ca urmare a asimilării triburilor războinice din nord şi de distrugerea oraşului Maypan (1461), în locul căruia apar stăpâniri minore în 10-12 provincii aflate permanent în conflict. Civilizaţia Maya, slăbită de lupte interne, calamităţi naturale, epidemii şi foamete, dispare definitiv când spaniolii cuceresc Guatemala (1525) şi Yucatan (1541). Ultimele triburi Itza rezistă în capitala lor, Tayasal, până în 1697, când este distrusă de conchistadori.24 Mayaşii nu au avut o organizare politică sau administrativă asemănătoare aztecilor sau incaşilor, ci una mai degrabă asemănătoare oraşelor-stat greceşti. Nu există dovezi certe nici în ceea ce priveşte existenţa unui aparat militar, fapt explicabil, poate, prin importanţa religiei şi a castei sacerdotale în viaţa publică. Religia mayaşă avea un caracter dualist, iar panteonul era împărţit între zei binefăcători şi zei ai distrugerii. Mayaşii credeau în nemurirea sufletului şi în existenţa unei lumi de dincolo, ce avea un spaţiu al desfătării şi unul al suferinţei. „Raiul” era destinat în primul rând aristocraţiei ereditare şi sacerdoţilor, elite care dominau marea masă a poporului contribuabil şi sub statutul căruia se mai aflau doar sclavii, unii dintre aceştia fiind victimele sacrificiilor umane, care încă mai ocupau un rol central în ceremoniile şi practicile religioase. Cultura Maya a fost superioară tuturor culturilor precolumbiene. Mayaşii au creat un sistem de scriere bazat pe ideograme, au inventat

__________________ 23 24

12

Ibidem, p. 473. Ibidem.

un sistem numeric care folosea şi cantitatea zero, măsurau timpul pe baza unui sistem complex de calendare şi executau calcule astronomice surprinzător de exacte. Oraşele, construcţiile şi manifestările artistice au fost şi ele superioare celorlalte popoare precolumbiene. În acest sens, ilustrativ este templul-piramidă din Uaxactum, o adevărată minune a lumii antice. Mayaşii au folosit şi un tip rudimentar de cărţi şi au dezvoltat o bogată literatură ştiinţifică şi poetică. Opera cea mai celebră a literaturii mayaşe, scrisă la jumătatea secolului al XVI-lea, Popol Vuh (Cartea Sfatului, adică a comunităţii), cuprinde patru părţi: facerea lumii şi a omului, aventurile unor semizei, legende istorice şi cronica istorică a tribului quiche până la invazia spaniolă. Această operă literară este considerată, datorită calităţilor sale artistice, o capodoperă a literaturii universale. Tradiţia religioasă precolumbiană, care cuprindea o mitologie comună referitoare la sosirea zeilor albi şi obişnuinţa supunerii oarbe practicată în sistemul stăpânirilor politice edificate de aceste civilizaţii, ar putea fi o explicaţie a paraliziei care a permis rapida lor demantelare de către conchistadorii conduşi de Cortez în Mexic (1519) şi Pizzaro în Peru (1531). Alte cauze ale acestei situaţii pot fi depistate în înapoierea, în raport cu europenii, datorată izolării şi lipsei de imunitate la virusurile şi bacteriile albilor. În edificarea propriului imperiu colonial, spaniolii au recurs la violenţă, exterminare şi muncă forţată.25 Ajungând în ziua de 12 octombrie 1492 în insula San Salvador cu credinţa că găsise un nou drum spre Asia, Columb descoperă America. Această „Lume Nouă” a fost văzută de europeni, de la început, ca o Europă colonială, aşa cum o dovedea şi unul dintre numele oficiale: Conquistas (Cuceririle). Noua Europă va rămâne pe termen lung legată de Vechea Europă, reproducând în plan politic modelele metropolitane. Asupra istoriei continentului american îşi va pune amprenta împărţirea colonială între Spania şi Portugalia. Spania a constituit patru viceregate: Noua Spanie (Mexic, 1535), Peru (Lima, 1543), Noua Granada (Santa Fe de Bogota, 1717/1739) şi Rio de la Plata (Buenos Aires, 1776). Portugalia a preluat Brazilia, care a devenit viceregat în 1763 cu capitala la Rio de Janeiro. În timp, ca şi în alte situaţii, vor interveni conflicte între populaţia din colonii,

__________________ 25

Imanuel Geiss, Istoria lumii. Din preistorie până la anul 2000, Editura ALL, Bucureşti, 2002 . 13

reprezentată de europenii naturalizaţi şi urmaşii lor (creolii), şi monarhiile metropolitane, reprezentate de funcţionarii aflaţi temporar în posturile de conducere administrative şi politice.26 Bogăţiile acestor colonii şi în special metalele preţioase, mai ales argintul, au oferit o bază materială procesului prin care Europa vestică a trecut de la protoindustrializare la revoluţia industrială, adică a permis dezvoltarea centrului mondial capitalist prin exploatarea periferiilor. Coloniile spaniole şi portugheze au fost spaţii economice închise într-un sistem de tip mercantilist, care va fi penetrat cu adevărat de alte puteri europene, în primul rând Anglia, abia după pacea de la Utrecht (1713). Marile transformări ideologice şi politice care au avut loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea atât în Europa, cât şi în America de Nord s-au repercutat şi în lumea coloniilor spaniole şi portugheze din America Centrală şi America de Sud. Guvernată de viceregi, America spaniolă nu a creat probleme majore metropolei până când Spania a fost invadată de Napoleon (1808). În acest context, creolii, care se simţeau deja mai mult americani decât spanioli, au considerat că nu mai era necesar să rămână uniţi cu un teritoriu dominat de francezi. Invazia napoleoniană a fost, aşadar, pretextul care a declanşat mişcarea revoluţionară de independenţă. Adevăratele cauze rezidă în dorinţa elitei locale de a acapara puterea politică şi economică, dorinţă potenţată de exemplul S.U.A. şi de difuziunea ideilor revoluţiei franceze. De altfel, preludiul luptei pentru independenţă se va manifesta într-o colonie franceză din Caraibe, Saint-Domingue, unde sclavii revoltaţi vor obţine în 1804 independenţa statului Haiti. În 1808, veştile referitoare la invazia franceză în Spania au generat formarea de junte în toate teritoriile, al căror scop ar fi fost apărarea regelui Ferdinand VII, răsturnat de francezi. Aceste junte, o dată cu reinstalarea pe tron a lui Ferdinand VII, nu numai că nu s-au reintegrat Spaniei, ci au proclamat independenţa. Războiul de independenţă al coloniilor spaniole din America (1810-1826) a avut trei perioade distincte: 1810-1815, când se înregistrează succese ale patrioţilor; 1815-1817, când se reinstaurează în cea mai mare parte a teritoriilor controlul spaniol; 1817-1826, când coloniile victorioase obţin independenţa.27 În timpul războiului s-au

__________________ 26 27

14

Ibidem, p. 378. Zorin Zamfir, op. cit., p. 61.

definit trei zone politico-geografice: America de Nord şi Centrală, nordul Americii de Sud şi partea sudică a Americii de Sud.28 Mexicul a fost teatrul unor mari mişcări populare ai căror lideri erau doi preoţi Miguel Hidalgo y Castilla şi Jose Maria Morelos y Pavon. Primul a fost liderul unei răscoale a indienilor care, sub steagul Sf. Fecioare din Guadelupe, au ameninţat chiar capitala în 1810-1811, iar cel de-al doilea a condus în sudul mexican un război de gherilă, cerând un nou sistem de guvernare şi redistribuirea averilor. Ambii au fost capturaţi şi executaţi, dar au lăsat pe marii proprietari marcaţi de teamă faţă de mişcările populare. Declaraţia de independenţă a fost în cele din urmă opera creolilor sub conducerea lui Augustin de Iturbide, care, o vreme, va conduce Mexicul ca împărat sub numele de Augustin I. El a domnit până în 1823, când a fost răsturnat de armată, care reprezenta interesele tradiţionale ale coloniştilor creoli, luptând împotriva insurgenţilor, care reprezentau interesele maselor cărora noua situaţie nu le oferise nimic în raport cu perioada anterioară. Primele eforturi militare împotriva dominaţiei spaniole în America de Sud s-au coagulat la Buenos Aires şi la Caracas. Deşi ambele armate au suferit iniţial înfrângeri, liderii lor nu au putut fi capturaţi. În sud, forţele revoluţionare organizate sub comanda argentinianului Jose de San Martin şi a chilianului Bernardo O'Higgins au reuşit să-i elimine pe spanioli din Argentina şi Chile (1818) şi, ulterior, din Peru. În nord, Simon Bolivar, care reuşise după eforturi uriaşe să strângă o armată în Venezuela, a trecut Anzii prin surprindere şi i-a înfrânt pe spanioli în celebra bătălie de la Boyaca în 1819. Reîntors în Venezuela, Bolivar a fost ales preşedinte al noii Republici a Marii Columbii (actualele state Columbia, Venezuela, Ecuador, Panama). Cu o mare armată, el s-a îndreptat spre sud în Peru. După ce i-a învins pe spanioli lîngă Quito în 1822, s-a întâlnit cu San Martin, care declarase în mod formal Peru independent după care se retrăsese din viaţa publică, lăsând conducerea lui Bolivar şi locotenentului acestuia, Antonio Jose de Sucre. În 1826, Bolivar s-a întors la Bogota, dar idealul său de a forma un singur stat continental fiind zdruncinat de puternicele regionalisme născute în cei 15 ani de război, nu a reuşit să menţină Marea Columbie intactă. În cele din urmă, pe teritoriul eliberat de sub dominaţia spaniolă s-au format numeroase republici independente ocupând o suprafaţă de

__________________ 28

Ibidem. 15

12 milioane de km2, cu o populaţie de aproape 17 milioane de locuitori. Din viceregatul La Plata s-au format republicile Argentina (independentă 1816), Bolivia (independentă 1825), Paraguay (independentă 1813) şi Uruguay (independentă 1828 după un prelungit conflict cu Argentina şi apoi cu Brazilia), iar din cel al Noii Granade, Columbia şi Ecuador (independentă 1830). Căpitănia Caracas a devenit republica Venezuela. Din viceregatul peruvian s-au format republicile Peru (independentă 1821) şi Chile (independentă 1818), iar din cel mexican Mexic şi, între 1826-1838, Confederaţia Statelor Unite ale Americii Centrale (republicile Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi El Salvador).29 America portugheză şi-a menţinut unitatea teritorială. În urma invadării Portugaliei de către Napoleon, în 1807, dinastia Braganza şi-a transferat reşedinţa la Rio de Janeiro la 8 martie 1808.30 La 7 septembrie 1822, fiul regelui Joao al VI-lea, Pedro, a proclamat independenţa Braziliei, încoronându-se ca împărat sub numele de Pedro I la 1 decembrie în acelaşi an. Acestuia i-a succedat fiul său, Pedro al II-lea (1831 -1889), care a contribuit prin reformele întreprinse la prosperitatea şi modernizarea ţării. Perioada imperială a durat până în 1889, când a fost instaurată, printr-o lovitură de stat militară, o guvernare republicană. În Caraibe, spaniolii şi-au menţinut coloniile din Cuba şi Puerto Rico până când o revoltă cubaneză va culmina cu proclamarea independenţei în urma intervenţiei S.U.A. şi a războiului purtat de acestea cu Spania în 1898. În urma războiului, Puerto Rico a intrat sub controlul Statelor Unite, iar independenţa Cubei era formală datorită „amendamentului Platt” (1901), care stipula interesele speciale ale nord-americanilor în insulă. Războiul de independenţă al coloniilor spaniole a fost marcat şi de confruntările dintre marile puteri europene cu interese în zonă şi S.U.A. Începutul imixtiunii Washingtonului în fostele colonii din America spaniolă a fost consemnat de tratatul din 22 februarie 1819, când teritoriul Floridei şi insulele adiacente au fost cedate de Spania, S.U.A. în schimbul sumei de cinci milioane de dolari. James Monroe, preşedinte între 1817-1825, a propus Congresului, în martie 1822, recunoaşterea independenţei republicilor Mexic, Chile, La Plata, Venezuela,

__________________ 29 30

16

Viorel Sârbu, op. cit., p. 421. Zorin Zamfir, op. cit., p. 72.

Columbia şi Peru, cu care în aceeaşi lună s-au stabilit relaţii diplomatice.31Pentru a preîntâmpina amestecul puterilor europene sub egida Sfintei Alianţe în America Latină, Monroe, a emis la 2 decembrie 1823 doctrina care-i poartă numele. Doctrina Monroe, rezumată în formula „America a americanilor!”, protesta „împotriva intervenţiei prin violenţă a puterilor europene în America de Sud” şi exprima poziţia S.U.A. de „a nu admite nici un fel de amestec al Europei în afacerile continentului nostru”.32 Această formulă, cu un rol pozitiv la început, ascundea în realitate ideea hegemoniei Washingtonului în emisfera vestică, pentru că S.U.A. nu renunţau la pretenţiile lor şi la drepturile pe care le considerau ca fiind „speciale” în America Latină. Marile puteri vest-europene nu vor abandona însă ideea de a reveni în zonă, un exemplu în acest sens fiind atacarea Mexicului de către Franţa în 1862. Trupele expediţionare franceze trimise de către Napoleon al III-lea au răsturnat guvernul preşedintelui Juarez şi au proclamat Mexicul imperiu sub conducerea lui Maximilian de Habsburg. A urmat un crâncen război de eliberare care s-a terminat cu restaurarea republicii mexicane în 1867.33 Revoluţia hispano-americană a fost unul din marile procese istorice care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei lumii secolului al XIX-lea. Această revoluţie „a fost cu precădere o revoluţie politică şi mai puţin una social economică”.34 După cucerirea independenţei, America Latină a rămas divizată în state adesea ostile unele altora, măcinată de grave probleme economice şi sociale, bulversată de luptele interne pentru putere şi frecventele schimbări de regim politic. 2. America Latină de la Revoluţia hispano-americană la al doilea război mondial Perioada următoare obţinerii independenţei a fost marcată de numeroase conflicte pentru reglementarea problemelor teritoriale moştenite din epoca colonială. În acest sens s-au desfăşurat războaie între Brazilia, Argentina şi Uruguay în anii 1825-1828 şi 1838-1851; între Paraguay, Brazilia şi Argentina: 1864-1870; între Chile, Peru şi

__________________ 31

Viorel Sârbu, op. cit., p. 404-405. Ibidem. 33 Ibidem. 34 Constantin Buşe, De la Bolivar la Cardenas, p. 52. 32

17

Bolivia („Războiul Pacificului”) în perioada anilor 1879-1883.35 Multe alte dispute s-au desfăşurat pe parcursul secolului al XIX-lea, multe rămase fără o rezolvare definitivă până astăzi. În plan intern, în republicile nou apărute, în ciuda tuturor bulversărilor politice, s-au consolidat structurile instituţionale moderne, care urmau modelul S.U.A. Puterea politică a fost exercitată în cea mai mare parte de aristocraţia creolă, care a continuat să păstreze economia într-o relaţie complementară cu fostele metropole. Prezenţa britanică în economia ţărilor latino-americane va fi concurată din ce în ce mai ofensiv de Statele Unite. Tendinţele dominatoare ale S.U.A. vor fi confirmate în cadrul războiului cu Mexicul din anii 1846 -1847. Prin tratatul de pace de la Guadelupe Hidalgo, din 2 februarie 1848, Mexicul a fost obligat să cedeze 55% din teritoriul său, 2,3 milioane de km2, adică actualele state California, Texas şi părţi din Arizona şi New Mexico, primind drept compensaţie de la Statele Unite 15 milioane de dolari.36 Anul 1903 a fost marcat în istoria relaţiilor dintre S.U.A. şi America Latină de intervenţia Statelor Unite în Columbia, legată de construirea canalului dintre Atlantic şi Pacific. În urma acestui eveniment, Panama s-a desprins de Columbia, iar Statele Unite şi-au asigurat controlul strategic asupra zonei Canalului. A fost totodată începutul unui şir foarte lung de intervenţii nord-americane în ţările Americii Latine, care acoperă întreaga istorie a secolului XX. În plan doctrinar, acest intervenţionism a ilustrat la începutul secolului politica „marii bâte”, lansată de Theodore Roosevelt în cadrul relaţiilor interamericane, pentru promovarea intereselor politice, economice şi militare ale S.U.A. Resentimentele latino-americanilor faţă de o astfel de politică s-au exprimat în planul dreptului internaţional prin „Doctrina Calvo” şi „Doctrina Drago”, care afirmau neamestecul în treburile interne ca principiu fundamental al convieţuirii între state.37 În relaţiile economice, Statele Unite au practicat „diplomaţia dolarului” – prin care guvernele latino-americane debitoare erau tratate ca orice companie privată aflată în incapacitate de plată – trimiţând trupe care să preia sub control vămile, sistemul fiscal şi trezoreriile până când datoriile erau plătite. În special, zona caraibiană şi cea a Americii Centrale vor fi controlate prin intermediul unor guverne marionetă sau clientelare,

__________________ 35

Ibidem, p. 456. Ibidem, p. 461. 37 Viorel Sârbu, op. cit., p. 462. 36

18

aşa cum făceau şi guvernele europene în Orientul Mijlociu sau în Asia Centrală. Aşa, de exemplu, la începutul secolului XX, influenţa Statelor Unite în Mexic în timpul preşedintelui Porfirio Diaz (1876-1880, 1884-1911) era similară celei a Marii Britanii şi Germaniei în Imperiul otoman. Cea mai vehementă contestare a intereselor S.U.A. în zonă înainte de primul război mondial a reprezentat-o Revoluţia mexicană din anul 1911. Liderii ei, Emiliano Zapata, Victoriano Huerta şi Fracisco „Pancho” Villa, aveau motivaţii diferite în ceea ce priveşte răsturnarea regimului lui Diaz, dar erau uniţi în atitudinea de opoziţie faţă de relaţiile cu vecinul din nord. Zapata avea ca scop desfiinţarea marilor proprietăţi şi împărţirea pământului ţăranilor, în timp ce Huerta, care era sprijinit de britanici, dorea refacerea economiei mexicane prin creşterea investiţiilor străine. În 1916, Villa a intrat în conflict deschis cu Statele Unite în urma uciderii unor ingineri americani şi a organizării unor raiduri peste frontieră.38 Preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, a ordonat trupelor să intre în Mexic în urmărirea lui Villa. Aşadar, în timp ce predica principiul autodeterminării naţiunilor europene, el viola suveranitatea Mexicului, care a fost împins într-un mistuitor război civil.39 În fruntea mişcării antiintervenţioniste s-a situat Venustiano Carranza, care a reuşit să impună o nouă Constituţie (februarie 1917) şi a fost ales preşedinte al republicii în martie 1917, fiind, în cele din urmă, după îndelungi ezitări, recunoscut şi de S.U.A. Textul Constituţiei marca victoria revoluţiei mexicane, împletind ideile libertăţilor democratice cu o filosofie socializantă, stabilind faptul că proprietatea este subordonată interesului general. S-a iniţiat o vastă reformă agrară, în urma căreia mari suprafeţe au trecut în proprietatea indienilor şi s-a afirmat principiul naţionalizării industriei şi al subsolului. În acest mod, la începutul secolului XX, America a cunoscut şi ea, ca şi Europa, o revoluţie socială. Revoluţia mexicană a procedat, fără îndoială, la o reformă profundă, dar a menţinut în mare parte intacte structurile social-economice, lăsând în vigoare proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

__________________ 38

Marvin Perry, Myrna Chase, James R. Jacob, Margaret C. Jacob, Theodore H. Von Laue, Western Civilization.Ideas, politics and society, vol. II, Boston , 1989, p. 627. 39 Ibidem. 19

Primul război mondial a atras în vâltoarea lui, cu consecinţe importante pe toate planurile, şi America Latină. Ţările latino-americane au avut faţă de război o atitudine complexă şi contradictorie, în funcţie de relaţiile pe care unele dintre ele le aveau nu numai cu statele europene aflate în conflict, dar şi cu S.U.A. Au mai contat foarte mult, pentru atitudinea adoptată de aceste ţări, structura demografică (exista un procent însemnat de etnici germani), tradiţiile culturale, educaţia politică şi militară şi propaganda desfăşurată de cele două tabere, care manifestau un interes major faţă de zona latino-americană.40 Se poate aprecia în legătură cu atitudinea ţărilor latino-americane faţă de primul război mondial că, în pofida tuturor ezitărilor, din punct de vedere economic, cursul adoptat a fost în favoarea S.U.A., ceea ce reflecta în mare măsură şi atitudinea proantantistă a celei mai mari părţi a opiniei publice din aceste ţări.41 La mijlocul anului 1917, rupseseră relaţiile cu Germania: Brazilia, Bolivia, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi Haiti. Cuba şi Panama se aflau în stare de război cu Puterile Centrale. Continuau să-şi menţină neutralitatea Argentina, El Salvador, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru şi Venezuela. Republica Dominicană era ocupată militar de Statele Unite, iar Costa Rica avea un guvern nerecunoscut de Washington.42 Singura ţară care a participat la acţiuni militare în Europa a fost Brazilia. În cursul anului 1918, marina militară braziliană a sprijinit flota britanică în operaţiunile navale din Atlantic, câteva regimente de infanterie braziliene au fost trimise pe teatrul de război din nordul Franţei, iar un grup de aviatori brazilieni a fost încadrat în forţele aeriene franceze, participând la acţiuni desfăşurate pe frontul de vest. America Latină a contribuit la victoria Aliaţilor şi Asociaţilor mai ales prin economia ei, prin marile livrări de materii prime, prin limitarea şi suprimarea schimburilor comerciale cu Puterile Centrale, prin îngrădirea acţiunilor de spionaj şi uneltirilor Germaniei. La Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 au luat parte 15 state latino-americane (o treime din participanţi). Acest moment a semnificat intrarea Americii Latine în politica mondială.43 Pactul

__________________ 40

Constantin Buşe, Între Panama şi San Francisco, p. 140. Ibidem, p. 143. 42 Ibidem, p. 155. 43 Ibidem, p. 205. 41

20

Societăţii Naţiunilor a fost semnat, între membrii originari, de Bolivia, Brazilia, Cuba, Ecuador, Guatemala, Haiti, Nicaragua, Panama, Peru, Uruguay. Prin intrarea celor mai multe dintre republicile latino-americane în Societatea Naţiunilor încă de la înfiinţarea acesteia, legăturile lor politice cu Europa s-au putut extinde şi au devenit tot mai strânse. Sub aspect economic, relaţiile au rămas axate pe direcţia Statelor Unite, care s-au substituit tot mai mult europenilor.44 După primul război mondial, relaţiile între America Latină şi S.U.A. au rămas încordate mai ales în perioada marii crize economice. Incapabile să lupte cu dezastrul economic, Argentina şi Brazilia, de exemplu, au experimentat modele politice de tip autoritarist cu o puternică tentă naţionalistă. În deceniul patru al secolului XX, Statele Unite au inaugurat în relaţia cu America Latină o politică nouă, lansată de preşedintele Franklin D. Roosevelt, numită a „bunei vecinătăţi”. Această politică a fost sprijinită de Uniunea Panamericană, prin care, se spera, vor fi îmbunătăţite relaţiile şi va creşte comerţul între cele două continente. Perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial a consemnat rolul pozitiv jucat de ţările latino-americane în cadrul Ligii Naţiunilor în direcţia instituirii legalităţii în relaţiile dintre state. Eforturile lor s-au concretizat în Tratatul de neagresiune şi conciliaţiune de la Rio de Janeiro (Pactul Saavedra Lamas, după numele ministrului de externe argentinian care l-a iniţiat). O dată cu declanşarea celui de al doilea război mondial, S.U.A. şi ţările latino-americane au adoptat, în cadrul conferinţei consultative a miniştrilor de externe, desfăşurată în Panama între 23 septembrie şi 3 octombrie 1939, o serie de documente comune, printre care şi Declaraţia generală de neutralitate şi Declaraţia de la Panama, care crea în jurul Americii o centură de securitate până la 300 de mile în largul Oceanelor.45 În spiritul hotărârilor luate, s-au creat mai multe organisme interamericane care să supravegheze transpunerea în practică a deciziilor comune. La 30 iulie 1940 a avut loc o a doua conferinţă a miniştrilor de externe la Havana, la care au participat 21 de republici din America Latină. S-au adoptat Actul de la Havana privind administrarea provizorie a coloniilor şi posesiunilor europene de pe continentul american şi o Declaraţie privind ajutorul reciproc şi

__________________ 44 45

Ibidem, p. 207. Ibidem, p. 342. 21

colaborarea în apărarea statelor americane în condiţiile unei eventuale agresiuni din partea unor puteri străine. După atacarea S.U.A. de către Japonia, între 8 şi 13 decembrie 1941, Guatemala, Hondurasul, Costa Rica, Nicaragua, Haiti, El Salvador, Republica Dominicană şi Cuba au declarat război Axei, iar Venezuela, Columbia şi Mexicul au rupt relaţiile diplomatice cu aceasta. La 15 ianuarie 1942, la Rio de Janeiro, a avut loc cea de a treia Conferinţă a miniştrilor de externe, care recomanda ţărilor latino-americane să rupă relaţiile cu ţările Axei. În acelaşi timp, Washingtonul a încheiat cu 16 state latino-americane acorduri de reducere reciprocă a taxelor vamale. În plan militar, nord-americanii au extins Legea de împrumut şi închiriere asupra statelor din America Latină şi au creat, până la sfârşitul războiului, 92 de baze militare pe teritoriul acestor ţări. Ca urmare a actelor ostile ale Germaniei, Mexicul a declarat război puterilor Axei în mai 1942, urmat în luna august de Brazilia. Li s-a alăturat, în aprilie 1943, Bolivia, urmată în 1945 de Paraguay, Uruguay, Venezuela, Chile şi Argentina. O participare efectivă la operaţiunile militare au avut Brazilia, cu un corp expediţionar de 30.000 de soldaţi prezenţi în luptele de eliberare a Italiei, şi Mexicul, cu un detaşament aerian care a participat la luptele din Filipine şi Taiwan.46 Momentul culminant al colaborării statelor americane în perioada celui de-al doilea război mondial l-a constituit Conferinţa Interamericană pentru problemele păcii şi războiului desfăşurată la Chapultepec (21 februarie - 7 martie 1945), care a adoptat un Act cuprinzând principii cu caracter democratic referitoare la relaţiile dintre statele americane şi care în esenţă a însemnat „adoptarea de către statele latino-americane a Doctrinei Monroe”.47 La sfârşitul conflagraţiei, S.U.A. au recunoscut contribuţia deosebită, mai ales în plan economic, a ţărilor latino-americane, în special a Braziliei, la susţinerea efortului de război. La Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), care a creat Organizaţia Naţiunilor Unite, între cele 50 de state participante s-au aflat, ca membri fondatori, şi 20 de republici latino-americane. Eforturile şi sacrificiile lor nu au fost însă răsplătite. Dependenţa economică faţă de Statele Unite s-a accentuat în perioada postbelică, iar în cadrul

__________________ 46 47

22

Ibidem, p. 367. Ibidem, p. 370.

sistemului instituţional panamerican aplicarea principiilor formulate în documentele adoptate în anii războiului, ca şi a celor din Carta O.N.U. a rămas un deziderat.48 Ideile panamericaniste şi-au găsit concretizarea într-o formulă iniţiată de S.U.A. prin înfinţarea, în 1948, la conferinţa de la Bogota, a Organizaţiei Statelor Americane. O.S.A. a conferit politicii intervenţioniste a S.U.A., care a continuat să se manifeste împotriva regimurilor neagreate, un suport juridic bazat pe sprijinul majorităţii statelor latino-americane, mai ales împotriva infiltrărilor de tip comunist. Sprijinul economic oferit în acest context nu a constituit decât un paleativ la gravele probleme cu care s-au confruntat aceste ţări: sărăcie, şomaj cronic, malnutriţie, instabilitate politică şi un adânc sentiment de frustrare. Începând cu 1980, declinul economic s-a accentuat, ajungându-se ca în anul 1987 datoria externă a Americii Latine să depăşească 400 miliarde de dolari, un indicator ilustrativ pentru criza economică în care se afla această zonă.49 O mare provocare în plan continental a reprezentat-o instaurarea regimului condus de Fidel Castro în Cuba, în 1959, care constituia un punct de referinţă pentru toate mişcările radicale de stânga din America Latină. Confruntarea dintre S.U.A. şi Cuba comunistă sprijinită de U.R.S.S. a adus omenirea în pragul celui de-al treilea război mondial cu ocazia evenimentelor intrate în istorie sub numele de „criza rachetelor” din anul 1962. Pericolul repetării unor astfel de situaţii a determinat Washingtonul să sprijine regimuri militare autoritare, aşa cum s-a întâmplat în Chile, în 1973, după ce la conducerea acestui stat se instaurase un regim de stânga, socialist, condus de Salvador Allende. Toţi preşedinţii Statelor Unite de după cel de-al doilea război mondial au folosit forţa armată pentru a zdrobi spectrul comunismului. În anii '80, preşedintele Reagan a înarmat şi antrenat forţele contras pentru a le ajuta la răsturnarea guvernului sandinist din Nicaragua. În 1983, el a ordonat invadarea Grenadei ca măsură preventivă faţă de un posibil export de revoluţie din partea Cubei. În istoria postbelică a relaţiilor interamericane, un episod deosebit l-a reprezentat războiul dintre Argentina şi Marea Britanie, care a avut drept cauză disputa asupra stăpânirii Insulelor Falkland. În

__________________ 48

Ibidem, p. 372. Marvin Perry, Myrna Chase, James R. Jacob, Margaret C. Jacob, Theodore H. Von Laue, op. cit., p. 856. 23 49

cadrul acestui conflict, S.U.A. s-au situat de partea Marii Britanii împotriva regimului de dictatură militară instaurat în 1976 şi care s-a prăbuşit după umilinţa înregistrată în cadrul războiului din 1982. La sfârşitul anului 1989 a avut loc intervenţia americană în Panama împotriva guvernului generalului Noriega, care ameninţa controlul exercitat de S.U.A. asupra canalului. Brazilia, cea mai mare ţară sud-americană, şi-a construit o poziţie de lider în zonă datorită dezvoltării economice, care o plasează la ora actuală între primele zece economii din lume. În 1985, după 21 de ani de guvernare militară, s-a adoptat o constituţie democratică, dar persistă încă ineficienţă şi corupţie, care grevează procesul de democratizare a unei societăţi eterogene, cu peste 140 de milioane de locuitori. America Latină, cu cele 29 de state existente pe o suprafaţă de 20.570.033 km2, cu o populaţie de aproximativ 350 milioane de locuitori, se prezintă şi astăzi ca un „vast teritoriu al contrastelor” în care fiecare ţară reprezintă un caz specific sub raportul dezvoltării economice, sociale şi politice.50 Mai mult poate decât oricare parte a lumii, America Latină îşi făureşte destinul istoric în umbra Statelor Unite ale Americii. În multe momente importante ale istoriei ei au fost prezenţi şi românii.

__________________ 50

24

Zorin Zamfir, op. cit., p. 280.

II. RELAŢIILE ROMÂNO – LATINO-AMERICANE ÎNTRE 1866-1944. DE LA IMAGINI LIVREŞTI LA ÎNFIINŢAREA LEGAŢIILOR

1. „Lumea nouă” a Americii Latine în conştiinţa românească (secolele XVII-XIX) Curiozitatea, ca trăsătură specifică a poporului român, alături de cea caracteristică oamenilor de cultură, a generat apariţia primelor informaţii despre continentul american în opera cronicarilor, în acest sens putând fi citaţi Miron Costin şi Radu Popescu1. În cadrul mai larg al unor relatări cu un caracter destul de sumar, referitoare la lumea nouă a celor două Americi, începe să se contureze treptat, cu informaţii din ce în ce mai numeroase pe măsură ce se înaintează în timp, şi o imagine asupra latinităţii aflate la extremitatea occidentală. Elita culturală românească receptează primele informaţii sistematizate despre îndepărtatele ţări latino-americane din lucrări de geografie universală care circulau în manuscris sau tipărite şi care îşi aflau un loc de prim rang în primele biblioteci întemeiate în spaţiul românesc. Dintre acestea, cele mai des invocate de literatura de specialitate dedicată subiectului sunt, în secolul al XVIII-lea, lucrarea de geografie aparţinând lui C. Erbiceanu şi Gr. Tocilescu, traducerea realizată în 1795 de arhimandritul Gherasim de la Mitropolia Iaşului, după un original neidentificat, probabil grecesc, lucrarea De obşte gheografiae, tipărită de Amfilohie Hotiniul, prelucrare a unei cărţi a lui Claude Buffier, apărută în patru volume, între 1701-1715, traducerea lucrării abatelui Joseph Delaporte, apărută în limba română cu titlul Călătorie prin lumea largă sau informaţii despre lumea veche sau nouă şi, în 1796, sub traducerea lui Nicolae Nicolau din Braşov, cartea lui Iohan Heinrich Kampe, Descoperirea Americii2.

__________________ 1

Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, România şi America Latină. Tradiţii şi actualitate, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 7-9. 2 Ibidem, p. 16-27 şi Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II şi III, Editura Politică, Bucureşti, 1973, capitolele referitoare la statele din America Latină în care România a înfiinţat reprezentanţe diplomatice. 25

Toate aceste lucrări oferă informaţii referitoare la epoca precolumbiană, perioada cuceririi de către spanioli şi portughezi şi epoca imediat următoare, din diferite zone geografice, unde mai târziu au apărut state ca Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela. După revoluţia hispano-americană de la începutul secolului al XIX-lea şi apariţia a douăzeci de noi state independente pe harta lumii3, informaţiile care pătrund în conştiinţa publică românească în legătură cu America Latină sunt din ce în ce mai numeroase, acest fapt fiind în directă legătură şi cu dezvoltarea presei româneşti, care preia ştiri din presa occidentală referitoare la lumea latină de peste ocean. Articolele publicate în ziarele, revistele şi almanahurile timpului au fost pentru o perioadă lungă unicul izvor pentru cei dornici de a cunoaşte acea parte a Lumii Noi. Investigaţiile cercetătorilor converg în a stabili că informaţia de presă cea mai veche referitoare la una din ţările Americii Latine se află în numărul 19 din anul 1830 al ziarului „Albina românească”, în care s-a publicat „un portret elogios” al împăratului Pedro I al Braziliei4. Acelaşi ziar, în 1833, a publicat necrologul împăratului, preluat din presa portugheză5. Următorul articol apare în 1838 în „Curierul românesc”, fiind intitulat „Despre obiceiurile mexicanilor”6. Dintre revistele cu caracter de popularizare a ştiinţei, „Icoana lumei” este cea care publică o serie de articole, între 1841-1846, referitoare la aspecte în legătură cu geografia fizică, flora, fauna, demografia şi viaţa socială a unor ţări latino-americane7. De reţinut ni se pare a fi în special articolul „Starea culturii şi datinile din Brazilia”, semnat de P. Popescu în nr. 2 din anul 1846. Autorul furnizează o serie de date privind numărul locuitorilor, componenţa etnică a populaţiei, organizarea sistemului de învăţământ şi activitatea economică braziliană8.

__________________ 3 Viorel Sârbu, Revoluţia hispano-americană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 4 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 19. 5 Ibidem. 6 Ibidem, p. 20. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 21. 26

Presa din Principate informa, în perioada de după anul 1848 prin „Monitorul Grec al Valahiei” şi „Jurnalul de Galatz”, despre tratatul de la Guadalupe-Hidalgo prin care Mexicul cedase California Statelor Unite9. „Gazeta de Moldavia” a publicat, la rândul ei, în 1850, o „Descriere geografică a Cubei”10. Răspândirea cunoştinţelor despre America Latină în straturile mai largi şi mai puţin instruite din societatea românească a secolului al XIX-lea s-a făcut şi prin intermediul calendarelor şi almanahurilor româneşti. Astfel, în „Calendarul poporului românesc”, editat la Bucureşti, în anul 1844, apărea un articol intitulat „Călăreţi din Mato Grosso în Brazilia”11. „Calendarul poporului românesc” din Iaşi publica în numărul din anul 1865 un articol referitor la Venezuela, intitulat „Vulcanul de Caracas”12. În 1867, almanahul „Amicul poporului” din Sibiu descria „Jerfa de oameni din Mexic” în cinstea zeului războiului de la care s-ar fi tras şi numele ţării13. Un an mai târziu, în 1868, „Calendarul poporului românesc” din Iaşi publica şi el un text referitor la istoria Mexicului, în care se relata despre „Tragedia imperatorului Maximilian şi a lui Benito Juarez”, cuprinzând şi imagini ale împăratului14. Tot despre Mexic scria, în 1889, prinţul George Bibescu, în „Calendarul ilustrat bucureştean”, un articol intitulat „Scene din războaiele din Mexic”15. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, informaţiile despre America Latină se îmbogăţesc şi cu relatări provenite din surse directe reprezentate de contactul primilor români cu realităţile latinoamericane16.

__________________ 9

Ibidem, p. 22. Ibidem. 11 Georgeta Răduică, Nicolae Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti. 1731-1918 (dicţionar bibliografic), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 99. 12 Ibidem, p. 452. 13 Ibidem, p. 144. 14 Ibidem, p. 452. 15 Ibidem, p. 323. 16 Vezi, în acest sens, Val Tebeică, Străbătând lumea. Călători şi exploratori români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962; V. Hilt, Călători şi exploratori români pe meleaguri îndepărtate, Bucureşti, 1972; Silviu Neguţ, Căutători de noi tărâmuri, Editura All, Bucureşti, 1997. 27 10

2. Primii români în America Latină Cercetările întreprinse până în acest moment indică faptul că primii români au luat contact cu America Latină în contextul intervenţiei Franţei (ajutată la început de Spania şi Anglia) în Mexic în anul 1862. În rândul trupelor trimise de Napoleon al III-lea existau şi câţiva români. Printre aceştia, George Bibescu a ţinut un jurnal al operaţiunilor pentru Ministerul de Război francez, pe care ulterior l-a publicat. Jurnalul, conţinând şi o descriere a Mexicului şi a locuitorilor săi, prezintă punctul de vedere francez, dar autorul subliniază că în fond mexicanii purtau un război just pentru propria independenţă17. Un alt român participant la această expediţie a fost maiorul de cavalerie Iarca, decorat pentru actele sale de bravură în luptele împotriva lui Benito Juarez18. Doctorul Ilarie Mitrea, din Răşinari, făcea parte, la 23 de ani, ca locotenent medic, din armata austriacă; aceasta trimisese o serie de unităţi militare în sprijinul împăratului Maximilian al Mexicului, frate al lui Franz Iosef, suveranul din Viena19. Ajuns în Mexic, în 1864, cu gradul de căpitan medic, Mitrea a primit sarcina de a organiza asistenţa militară a garnizoanelor imperiale. Ca urmare a desfăşurării evenimentelor, în cele din urmă, medicul român trecea făţiş, în 1867, de partea forţelor răsculate conduse de Benito Juarez, care i-a încredinţat inspecţia sanitară de pe litoralul răsăritean al ţării. Se va reîntoarce în ţară aducând cu sine o interesantă colecţie de artă populară din Mexic, care, din păcate, s-a pierdut. În schimb, colecţia sa de arme vechi indiene, depusă la muzeul etnografic din Viena, se păstrează şi azi în proprietatea muzeului. Un alt om de ştiinţă român, care a avut o activitate memorabilă în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea în zona latino-americană, a fost inginerul Iulius Popper, născut în 1857 la Bucureşti, absolvent al

__________________ 17

George Bibescu, Retragerea celor cinci mii. Răsboiul Mexicului, Bucureşti, 1885, cf. Dinu Giurescu, Date privind relaţiile dintre România şi Mexic, sinteză realizată în cadrul Arhivei M.A.E., p. 16. 18 Academia Română, Arhiva Cuza, L11, fila 24, cf. Dinu Giurescu, op. cit., p. 16. 19 Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, tome V, Librairie Hachette, Paris, 1954, p. 346-350, precum şi Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 23-25. 28

Şcolii politehnice din Paris. A fost o personalitate caracterizată prin spirit întreprinzător şi dinamism. După ce a participat la o serie de lucrări tehnice la Canalul de Suez, a lucrat ca inginer în Statele Unite. Îl întâlnim apoi în Cuba, unde contribuie la realizarea planului de sistematizare a oraşului şi portului Havana. Între anii 1884-1885 lucrează în Mexic ca redactor la „Diario de forasteros”. După o scurtă şedere în Brazilia, se stabileşte, la începutul anului 1886, în Argentina20. Preocupându-se de perspectivele exploratorii ale aurului, ca angajat al unui consorţiu minier, ajunge la concluzia că zăcăminte rentabile trebuie să existe în Ţara de Foc, zonă care în deceniul nouă al secolului al XIX-lea intra şi ea în febra a ceea ce istoria va numi „goana după aur”. Observaţiile făcute pe parcursul expediţiilor pe care le-a condus în zonă au fost aduse la cunoştinţa institutelor de specialitate din Argentina şi România. În afara conferinţelor susţinute la Institutul geografic argentinian, Popper s-a făcut cunoscut şi prin articolele publicate în ziare ca „La Prensa”, „El Diario”, „La Tribuna”, „La Patria”, „Nacional”, ce apăreau în capitala Argentinei 21. La 7 septembrie 1886, inginerul român a început călătoria ce va intra în istoria Argentinei sub numele de „expediţia Popper”. Menţiuni deosebit de interesante în legătură cu acest eveniment sunt făcute într-un articol din 28 decembrie 1938, apărut în revista „El Mundo Argentino” şi care a fost trimis la Bucureşti prin grija ministrului României la Buenos Aires, F. C. Nanu22. Atrasă de aura legendară a exploratorului român, autoarea articolului, Nuńez Zulma, în cadrul rubricii „Străinii în Argentina”, îşi intitulează rândurile ce i le dedică într-un mod aparent şocant: „Acum o jumătate de secol a existat în Patagonia un dictator român”23. Datorită reputaţiei de care se bucura, guvernul argentinian i-a eliberat, prin Ministerul de Interne şi Ministerul de Război, o autorizaţie specială prin care obţinea privilegiul de a fi însoţit în voiajul său de un număr de cincisprezece oameni înarmaţi24. Pentru această gardă

__________________ 20

Tebeică, Val., op. cit., p. 47-48, Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 26-40. 21 Ibidem. 22 Arhiva M. A. E., fond 71/ Argentina, 1930-1940, vol. II, p. 147-148. 23 Documentul la care ne referim nu este menţionat în nici una din lucrările care au tratat această problemă. Vezi: Val Tebeică, op. cit.; V. Hilt, Călători şi exploratori români, Bucureşti, 1972. 24 Arhiva M. A. E., fond 71/ Argentina, 1930-1940, vol. II, p. 147-148. 29

înarmată cu săbii şi puşti, inginerul român a creat o uniformă specială care amintea de cea a militarilor de acasă25. Ajuns la destinaţie, în regiunea numită de exploratorul român „El Páramo”26, membrii expediţiei, prin eforturi deosebite, au reuşit să dezvolte o aşezare, au construit o linie ferată îngustă şi au amenajat un mic port. Totodată, Popper a inventat un aparat numit „recoltatorul de aur”, care va fi patentat şi livrat într-o serie de ţări cu tradiţie în exploatarea zăcămintelor aurifere27. Iuliu Popper şi-a continuat investigaţiile în zona de la gura fluviului Rio Grande pînă în 1890. Personalitate puternică, inginerul român va reuşi să convingă Buenos Aires-ul să înfiinţeze o cursă regulată, care să lege capitala Argentinei de noul şi puternicul centru social şi economic ce prindea contur. Pentru a-şi susţine economic exploatarea auriferă şi pentru plata muncitorilor, Iuliu Popper a emis, în 1889, o monedă de aur care, pe avers, avea inscripţionat numele exploratorului român, iar titlul monedei, la rândul lui inscripţionat pe revers, era AU 864 AG13228. În 1891, Popper lansează şi o emisiune poştală specială, locală, care a circulat scurt timp datorită opoziţiei autorităţilor argentiniene29. Acelaşi document amintit mai înainte subliniază faptul că Iuliu Popper, în condiţiile în care reuşise să-şi impună autoritatea în zonă, inclusiv faţă de indieni şi faţă de bandele de răufăcători ce întreprindeau expediţii de jaf, şi-a constituit o armată proprie, şi-a creat propria administraţie şi propriul său guvern, aspirând, se pare, la titlul de conducător absolut al regiunii („dictator”)30. Cert este faptul că a solicitat Congresului Naţional să-i fie concesionat un teritoriu de 375.000 hectare pentru acţiunea lui de colonizare. Această cerere a

__________________ 25

Ibidem. Unii autori traduc denumirea ca însemnând „Deşertul”. Totuşi, e interesant că dicţionarul oferă ca traducere, în prima acceptţiune, forma „bărăgan” şi apoi „pustietate”, iar în sens figurat „ţinut friguros”. 27 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 30. 28 Ioan Raul Neacşu, Nuevos aspectos sobre las relaciones entre America Latina y Rumania (la segunda mitad del siglo XIX), în „Revue roumaine d’Histoire”, tome X, nr. 5, 1971, p. 905-910. 29 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu., op. cit., p. 33. „Seria Popper” constituie astăzi o raritate filatelică foarte preţuită de colecţionari. 30 Arhiva M. A. E., fond 71, Argentina, 1930-1949, vol. II, p. 147-148. 30 26

creat mari dispute politice în parlament, care s-au soldat cu o moţiune nefavorabilă lui Popper, bănuit că ar dori să sustragă teritoriul respectiv de sub autoritatea guvernului central şi poate chiar să proclame un stat independent31. Împrejurările morţii lui Iuliu Popper, survenită curând după retragerea sprijinului acordat de autorităţile argentiniene, au rămas pînă astăzi misterioase. El a fost găsit fără viaţă, la 6 iunie 1893, întins gol pe o piele de guanaco, în dormitorul locuinţei sale şi nimeni nu a ştiut dacă a fost un asasinat sau dacă a murit de moarte naturală32. Anunţându-i dispariţia, cotidianul „La Prensa” scria că prin moartea sa Argentina „care o iubea ca pe o a doua patrie, pierde în el un bun luptător”33. Marile servicii aduse de cel care a fost Iuliu Popper ţării sale de adopţie au fost recunoscute mai ales în plan ştiinţific. Personalitatea sa fascinantă a dat naştere la legende şi la multe controverse. Oricum, se poate conchide că Ţara de Foc îşi leagă definitiv o epocă a prosperităţii ei economice şi, în general, a istoriei ei de numele acestui bun român care a fost Iuliu Popper. Iuliu Popper mai are şi meritul de a fi fondatorul unei colonii româneşti în Argentina. Urmaşii acestor colonişti români îi păstrează cu pioşenie amintirea şi „deşi spun cu mândrie că sunt argentinieni, nu uită să adaoge că sunt «hijos de rumanos», adică fii de români”34. Puţin timp după dispariţia lui Popper, un alt român ajunge la strâmtoarea Magellan, de data aceasta un om de ştiinţă: Emil Racoviţă, care între 1897-1899 a luat parte, în calitate de naturalist, la expediţia antarctică belgiană. Expediţia, plecată din Anvers, a trecut pe la Rio de Janeiro, Montevideo şi a ajuns la Punta Arenas la sfârşitul anului 1897. De aici, trece strâmtoarea Magellan, spre Polul Sud. Mai puţin aventuroasă în isprăvi, dar universal recunoscută prin consistenţa rezultatelor ştiinţifice, expediţia a fost prezentată în multe lucrări. Emil Racoviţă a descris regiunea, realizările expediţiei în lucrările sale35. O adevărată epopee a fost călătoria celor patru globetrotteri români, tinerii Dumitru Dan, Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu şi

__________________ 31

Ibidem. Ibidem. 33 Virgil Cândea, Constantin Turcu, op. cit., p. 33. 34 Ibidem, p. 36. 35 Pentru detalii, vezi Emil Racoviţă, Spre nord. Prin Patagonia şi Spre Polul Sud, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959. 31 32

Alexandru Pascu, înscrişi în anul 1910 la concursul Touring Clubului francez; concurenţii trebuia să ocolească pământul pe jos (călătorind cu vaporul, erau obligaţi să parcurgă pe punte o distanţă egală cu cea pe care o puteau parcurge pe uscat timp de 10 ore)36. În 1912, aceşti tineri au ajuns la Rio de Janeiro, de acolo au mers la Buenos Aires, la Santiago de Chile şi apoi mai departe. Până la sfârşitul concursului a supravieţuit unul singur dintre ei, Dumitru Dan, care a primit marele premiu în valoare de 100.000 de franci. Globetrotterii români au călătorit în costume naţionale, cu opinci în picioare. În multe localităţi au dat spectacole de cântece şi jocuri populare româneşti. Călătoria lor interesează deci nu numai pentru că ei au trecut prin diferite ţări din America Latină, dar şi pentru că, în felul în care au făcut-o, a constituit şi o primă manifestare culturală românească în America Latină37. În anul 1906, la al X-lea Congres internaţional de geologie, deschis la 6 septembrie în oraşul Mexico, a participat ca reprezentant al ţării noastre geologul şi exploratorul Gregoriu Ştefănescu, membru al Academiei Române. El era însoţit de Şt. Cihoski, avocat la Serviciul minelor, carierelor şi apelor minerale din Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului38. Cu acel prilej, Gregoriu Ştefănescu a vizitat mai multe regiuni ale Mexicului atât în excursiile organizate în timpul Congresului, cât şi după încheierea acestuia, timp de 20 de zile. În raportul său, el a făcut o relatare amănunţită şi competentă asupra celor văzute39. Contactele româno-latino-americane iniţiate prin oameni de ştiinţă şi exploratori, personalităţi remarcabile ale vieţii culturale, au fost dublate de o serie de activităţi ce au conturat un început al relaţiilor economice. 3. Începuturile relaţiilor economice În ceea ce priveşte începutul relaţiilor economice, primele informaţii datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când comerţul exterior al Principatelor române lua amploare ca urmare a abolirii monopolului Imperiului otoman. Astfel, în anul 1851, prima navă

__________________ 36

Val Tebeică, op. cit., p. 284. Ibidem, p. 330. 38 V. Hilt, op. cit., p. 147-149; Dinu Giurescu, op. cit., p. 11. 39 Dinu Giurescu, op. cit., p. 10. 37

32

comercială venind din America Latină care a atins litoralul românesc aparţinea Argentinei. Nava a fost încărcată cu secară. Se pare că încărcătura era destinată unei ţări deficitare în cereale, deci nu era destinată Argentinei, care în epocă era o mare producătoare. Important este faptul că pavilionul argentinian s-a oglindit pentru prima dată, cu acest prilej, în apele litoralului românesc40. Noile condiţii favorabile comerţului exterior, după Unirea din 1859, au favorizat sosirea altor nave, aparţinînd ţărilor Americii Latine,în porturile româneşti. Navele sub pavilion latino-american sunt menţionate în statisticile româneşti începând din 1862. În acest an a fost prezentă în apele Dunării o navă din Brazilia. În 1863, în Deltă, sunt semnalate alte două nave latino-americane, una din Peru şi alta din Ecuador41. Până în 1878 au mai fost confirmate de documente o navă aparţinând Argentinei, în 1870, şi un velier din Uruguay, în 187842. După 1878, statisticile reţin navele de provenienţă latino-americană sub un nume generic, „Statele Americii”, ceea ce le face neidentificabile43. Sosirea velierelor din depărtata Americă Latină pe tărâmurile româneşti demonstrează că pericolele mărilor şi oceanelor nu constituiau o barieră de netrecut pentru emisarii emisferei occidentale, pentru stabilirea de contacte şi relaţii între popoare aflate la o distanţă uriaşă, dar apropiate atât de mult prin originea lor latină. Toate cele arătate până aici au constituit contextul favorabil al inaugurării oficiale a relaţiilor diplomatice româno-latino-americane. 4. Iniţierea relaţiilor oficiale româno–latino-americane Unul dintre diplomaţii români cei mai devotaţi cauzei prieteniei româno-latino-americane a fost Alexandru D. Zamfirescu, care, pe lângă alte numeroase activităţi desfăşurate în fruntea legaţiei de la Rio de Janeiro, între 1934-1936, a acţionat, aşa cum relata într-un raport din 20 noiembrie 1935, pentru completarea fondului arhivistic al Ministerului Afacerilor Străine descompletat prin strămutarea unor documente la Moscova. El a cercetat în arhivele braziliene de la

__________________ 40

Ioan Raul Neacşu, op. cit., p. 906. Ibidem. 42 Ibidem. 43 Ibidem. 41

33

Itamaraty în special urmele scrise ce ar fi rămas despre misiunea colonelului Sergiu Voinescu44. Cu prilejul cercetării arhivelor, preciza Alexandru D. Zamfirescu, „am putut deasemeni lua copii despre corespondenţa urmată între M.S. Regele Carol I şi Împăratul Pedro Secundo ale cărei urme mai vechi datează de la 1866 şi continuă până la detronare” (a lui Pedro al II-lea - n. n.)45. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în lumina documentelor, care nu au fost până acum folosite în nici o lucrare referitoare la istoria relaţiilor româno-braziliene, data iniţierii relaţiilor diplomatice între România şi Brazilia, considerată ca fiind aceea a misiunii lui Sergiu Voinescu, în 1880, schimbată ulterior printr-un studiu al lui Traian Ionescu, în 187646, trebuie modificată din nou, pentru că stabilirea contactelor oficiale la nivel de şefi de stat a avut loc în anul 1866. Astfel, la numai şase luni de la înscăunarea sa ca Principe al României, Carol I se adresează, printr-o scrisoare în limba franceză, la data de 8/20 noiembrie 1866, Împăratului Braziliei. Scrisoarea avea următorul conţinut: Sire, Interesul bine-cunoscut pe care Majestatea Voastră îl manifestă faţă de problemele europene şi legăturile care o unesc cu cele mai ilustre case suverane, mi-au inspirat o vie dorinţă de a intra în relaţii directe cu Ea în numele Guvernului României (subl.ns. – D.B.). Dacă neliniştile generate Turciei dinspre nord, de noua stare de lucruri, au

__________________

44 Activitatea lui Alexandru D. Zamfirescu va fi prezentată pe larg într-un subcapitol următor. 45 Pedro al II-lea, născut la 2 decembrie 1825, împărat al Braziliei între 1831 - 1889. A condus ţara cu respectarea strictă a constituţiei. A avut patru copii, dintre care au supravieţuit două fiice. Om cultivat şi filozof, a fost influenţat de ideile pozitiviste. A favorizat imigraţia şi a interzis comerţul cu negri. A încurajat dezvoltarea economică, deschizând Amazonul navigaţiei şi dând impuls lucrărilor publice. A efectuat două lungi călătorii în străinătate în 1871 - 1872 ( a vizitat Franţa, Italia, Turcia şi S.U.A.). În 1888 a abolit sclavajul. O coaliţie reunind proprietarii de sclavi, clerul şi armata l-a silit să abdice. S-a retras în Franţa, unde a desfăşurat o activitate ştiinţifică intensă, devenind membru al „Institutului Franţei″. A murit la Paris la 5 decembrie 1891 (cf. Traian Ionescu, Noi mărturii asupra începutului relaţiilor dintre România şi Brazilia, în „Studii - revistă de istorie”, tomul 26/1973, p. 3). 46 Traian Ionescu, op. cit., p. 1-7. 34

împiedicat-o să accepte imediat faptul împlinit, sunt fericit să pot anunţa Majestăţii Voastre că Sultanul şi Marile Puteri Garante, dând dreptate intenţiilor mele şi dorinţei mele de a respecta tratatele, m-au recunoscut oficial ca Principe al României. Nu am nici o îndoială Sire, că Majestatea Voastră va lua la cunoştinţă cu satisfacţie că pacea este de acum asigurată naţiunii Române pe care originea comună o leagă atât de strâns de poporul brazilian şi, în ceea ce mă priveşte, distanţa care mă separă de Majestatea Voastră nu poate să pună stavilă sentimentelor de intimă legătură şi de profund respect cu care sunt, Sire, al Majestăţii Voastre foarte umilul şi foarte devotatul servitor Carol Bucureşti 8/20 Noiembrie 1866 Gheorghe B. Ştirbei Aşa după cum se poate observa, documentul este contrasemnat de ministrul de externe din acea vreme47. Este deci evident că demersul, pe lângă aspectele personale, avea şi girul guvernului român, ceea ce, subliniem încă o dată, fixează începutul raporturilor diplomatice dintre România şi un stat latino-american, Brazilia, cu 14 ani mai devreme decât data acceptată pînă acum în literatura de specialitate. Următorul document aflat în arhiva braziliană, care provine de la Principele Carol I, este datat trei ani mai târziu, 30 noiembrie 1869. În această nouă scrisoare, principele României îi aduce la cunoştinţă Împăratului Braziliei că s-a căsătorit cu „Prinţesa Pauline Elisabeth Ottilie Louise de Wied, fiica Alteţei Sale Prinţesa văduvă de WIED, născută Prinţesă de Nassau. Celebrarea căsătoriei a avut loc pe data de cinsprezece a acestei luni la castelul de Neuvoid”. Ceea ce apare ca interesant în încheierea acestei scrisori, în care Carol I îşi exprimă speranţa că sentimentele de prietenie ale Împăratului faţă de el se vor răsfrânge şi asupra soţiei lui, este faptul că Principele semnează de data aceasta nu ca „umil servitor”, ci, conform

__________________

47 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 101/1935, anexa II, fila 16. Vezi şi Doru Bratu, Carol I şi Pedro al II-lea, în „Magazin Istoric”, an XXXIII, nr. 1 (382)/1999, p. 21. 35

uzanţelor între capetele încoronate, ca şi „cel mai devotat văr”48. Evident, situaţia lui Carol I pe plan internaţional era cu totul alta în noiembrie 1869 decât în noiembrie 1866. În 20 septembrie 1870, Carol I îi comunică lui Pedro al II-lea că soţia sa a născut la 8 septembrie o fată, ce urma a primi numele de Maria49. Trei ani mai târziu, Carol I scrie Împăratului Braziliei exprimându-şi sentimentele de profundă durere în legătură cu veştile cuprinse în scrisoarea trimisă de Pedro al II-lea în care acesta îi anunţa „moartea mult iubitei sale soacre, Majestatea Sa, Împărăteasa văduvă a Braziliei, Ducesa de Bragance”. Carol precizează faptul că împărtăşeşte durerea şi doliul Împăratului şi ca urmare a „legăturilor de familie care mă leagă de ilustra defunctă”. În încheierea scrisorii din 28 mai 1873, principele român îşi exprimă din nou „înalta stimă şi inalterabilul ataşament” faţă de „vărul” său din îndepărtatul continent american50. În scrisoarea din 20 decembrie 1875, Carol I împărtăşeşte bucuria familiei imperiale braziliene cu prilejul naşterii de către Prinţesa Dona Izabel, fiica împăratului, a unui băiat, „Prinţul de Grand Para”51. Răspunzând unei scrisori a Împăratului, la 23 noiembrie 1877, Principele Carol îi mulţumea cu recunoştinţă pentru bunăvoinţa „de a constata legăturile de prietenie şi de perfectă înţelegere pe care România se felicită de a le întreţine cu Imperiul Vostru, asigurând-o pe Majestatea Voastră de inalterabila convingere că aceste relaţii nu pot deveni decât din ce în ce mai strânse”. Ceea ce este important în legătură cu această scrisoare a şefului statului român este informaţia cu privire la intenţia Împăratului Braziliei de a face o vizită în România cu ocazia călătoriei, pe care a efectuat-o în 1876-1877, în Europa. Aşa cum reiese din document, anumite circumstanţe, care nu sunt precizate, dar care le putem bănui, au împiedicat realizarea acestui proiect al lui Pedro al II-lea. Mai trebuie semnalat că scrisoarea este adresată lui Pedro al II-lea de la Poradin. Aşadar, mai mult ca probabil, şi evenimentele legate de Războiul de Independenţă au putut fi o stavilă în realizarea plănuitei călătorii la Bucureşti52.

__________________ 48

Ibidem, fila 17. Ibidem, fila 18. 50 Ibidem, fila 19. 51 Ibidem, fila 20. 52 Ibidem, fila 21. 49

36

Aşa cum se arată într-un studiu aparţinând lui Traian Ionescu, unele documente din Arhiva M. A. E. dovedesc însă că în toamna anului 1876, în luna septembrie, este „neîndoielnică” prezenţa soţiei lui Pedro al II-lea, Thérčse de Bourbon-Sicilia, în porturile Turnu Severin şi Giurgiu, în drum spre Turcia, ţară pe care Împăratul Braziliei o va vizita şi el. Este de menţionat faptul că împărăteasa a cerut agentului diplomatic român la Viena, I. Bălăceanu, să nu fie întâmpinată cu onorurile unui suveran, ci doar să poată conta pe sprijinul autorităţilor române în caz de nevoie. În urma înştiinţării primite de la Viena, N. Ionescu, ministru de externe, a asigurat-o printr-o telegramă pe soţia lui Pedro al II-lea că dorinţa îi va fi îndeplinită şi că a dat ordine în consecinţă autorităţilor locale53. Inexplicabil este faptul că, în scrisoarea din noiembrie 1877, Carol I, care regretă că Împăratul nu a venit la Bucureşti, nu aminteşte în nici un fel despre acest eveniment54. Din 30 mai 1878 datează o altă scrisoare din setul descoperit de Alexandru D. Zamfirescu în arhivele braziliene, prin care Carol I adresează felicitări cu ocazia naşterii unui al doilea nepot al Împăratului Pedro al II-lea55. Proclamarea independenţei de stat a României a prilejuit diplomaţiei româneşti extinderea primelor contacte oficiale şi cu alte state din America Latină în afara Braziliei. Prin reprezentanţele diplomatice ale României de la Paris şi Bruxelles, la 8/20 aprilie 1880 republicile Argentina, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Uruguay şi Venezuela erau înştiinţate de noul statut internaţional al ţării noastre, ceea ce, pe lângă conştiinţa legăturilor ţinând de latinitate, reprezenta o dovadă a largii deschideri în relaţiile internaţionale ce va caracteriza începând de atunci politica externă românească56. În scrisorile de răspuns, guvernele statelor menţionate salutau cu satisfacţie vestea memorabilului eveniment din viaţa României şi îşi exprimau dorinţa ca, o dată cu intrarea ţării noastre în rândul statelor suverane, să întreţină cu poporul român relaţii cât mai strânse de prietenie şi colaborare.

__________________ 53

Traian Ionescu, op. cit, p. 1-7. Arhiva Naţională Istorică Centrală, fond citat, fila 22. 55 Ibidem. 56 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 42. 54

37

Răspunsul din 27 septembrie 1880 al preşedintelui Republicii Argentina la notificarea făcută de România reprezintă primul contact oficial între cele două ţări. În scrisoarea adresată lui Carol I se arăta că „Republica Argentina nu numai că recunoaşte independenţa României ca stat liber şi suveran, dar va fi şi onorată să-i acorde cea mai sinceră prietenie pentru care nu va omite nici un efort posibil în aşa fel încât relaţiile reciproce să fie trainice şi cordiale”57. La 23 august 1880, Anibal Pinto, preşedintele Republicii Chile răspundea scrisorii trimise de partea română, felicitându-l pe rege şi asigurându-l de prietenia sa constantă58. Scrisoarea a fost primită la Bucureşti la 5 decembrie, dată la care Anibal Pinto nu mai era preşedinte. Noul preşedinte, Domingo Santa Maria, conform uzanţelor internaţionale, s-a adresat şi lui Carol I la 18 septembrie 1880, comunicându-i alegerea sa şi asigurându-l că va „urmări să strângă şi să întărească buna prietenie care există între Chile şi România”59. Preşedintele Statelor Unite ale Columbiei, Rafael Nuńez, sublinia la rândul lui, răspunzând notificării făcute de guvernul român, că guvernul şi poporul columbian „vor folosi cu plăcere orice ocazie favorabilă pentru a promova stabilirea şi cultivarea de relaţii cordiale şi de prietenie între cele două ţări”60. Porfirio Diaz, preşedintele Mexicului, în răspunsul la notificarea primită din partea României, sublinia că a primit „cu mare satisfacţie” vestea obţinerii independenţei de către români şi dorea să cultive „relaţii cordiale” între cele două state61. Răspunzând speranţei exprimate de guvernul român privitor la „stabilirea unor relaţii de bună şi cordială prietenie între cele două ţări”, preşedintele Republicii Peru, Nicolas de Pierola, sublinia în scrisoarea din 17 septembrie 1880 satisfacţia faţă de „proclamarea solemnă a independenţei României ca stat liber şi suveran”, precum şi

__________________ 57

Arhiva M.A.E., Fond Războiul de Independenţă, N. Niculescu, Relaţiile româno-argentiniene până în 1944, sinteză întocmită în 1968 în cadrul Arhivei M.A.E, p. 2. 58 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 295. 59 Ibidem. 60 Ibidem, vol. III, p. 162. 61 Arhiva M.A.E., Războiul de Independenţă, vol. 93, filele 205, 214, 226, 268, cf. Dinu Giurescu, op. cit., p. 13. 38

dorinţa fierbinte ca „relaţiile de bună şi cordială prietenie între cele două state să se dezvolte”62. Un schimb de scrisori în legătură cu notificarea independenţei a avut loc şi între România şi Uruguay, fapt ce a reprezentat, ca şi în cazul celorlalte state, primul contact oficial între cele două ţări63. Guzman Blanco, preşedintele Statelor Unite ale Venezuelei, la 17 septembrie 1880, răspunzându-i lui Carol I, felicita România, arătând că „această Republică, care şi-a dobândit şi ea prin efortul fiilor săi situaţia de naţiune suverană, nu poate înceta să aplaude rezultatele obţinute în acelaşi fel şi de aceea salută cu plăcere intrarea României în rândul Statelor, îi urează pace şi progres şi este de acord cu propunerea sa de a stabili toate tipurile de relaţii mutuale”64. Notificarea actului independenţei României a prilejuit, totodată, iniţierea unor acţiuni diplomatice concretizate prin trimiterea de „misiuni speciale” în Europa şi în alte părţi ale lumii. O asemenea „misiune specială” a avut loc şi în Brazilia, la Rio de Janeiro65. În capitalele unde erau acreditaţi, diplomaţii români încep să se întâlnească tot mai mult cu reprezentanţii Braziliei, cu unii dintre ei fiind colegi de învăţătură din anii de studenţie din universităţile Europei occidentale. Ei vor semna împreună tratate şi convenţii internaţionale la care era parte şi România 66. Legăturile diplomatice directe au fost iniţiate prin misiunea colonelului Sergiu Voinescu, „trimis extraordinar, în misiune specială” la Rio de

__________________ 62

Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 462. În cazul Uruguayului, textul scrisorilor nu a putut fi găsit nici în Arhiva M.A.E., nici în Arhiva Naţională Istorică Centrală. Conform unei sinteze alcătuite în cadrul Arhivei M.A.E. de N. Nicolescu, Relaţiile dintre România şi Uruguay până în 1944, o informaţie cu privire la efectuarea acestui schimb de scrisori se găseşte în Fondul Paris, dosar 8. 64 Arhiva M.A.E., Războiul de Independenţă, vol. 93, p. 228, cf. N. Nicolescu, Relaţiile româno-venezuelene până în 1944, sinteză elaborată în anul 1968, p. 1. 65 Traian Ionescu, Noi mărturii asupra începuturilor relaţiilor dintre România şi Brazilia, în „Studii - revistă de istorie”, tomul 26, nr. 6, 1973, p. 1262-1268. 66 Ibidem, p. 1263. Vezi în acest sens şi Djuvara T. G., Tratate, convenţii şi învoiri internaţionale ale României actualmente în vigoare, Bucureşti, Paris, 1888. 39 63

Janeiro, unde a plecat în toamna anului 1880 înarmat cu o scrisoare, datată 5 august, a principelui Carol I, către împăratul Pedro al II-lea 67. Pregătită oficial, pe cale diplomatică, prin scrisoarea ministrului de externe al României, Vasile Boerescu, adresată la 4/16 august 1880 omologului său brazilian, Pedro Luiz Pereira de Souza, misiunea colonelului Sergiu Voinescu, în strânsă legătură cu notificarea independenţei României, avea ca scop, totodată, să dovedească împăratului şi guvernului brazilian „sentimentele inalterabile de simpatie”, pe care naţiunea română le nutrea faţă de Brazilia. Diplomatul român avea şi misiunea de a înmâna împăratului, pe lângă scrisoarea de notificare a independenţei României, ordinul Steaua României cu brevetul şi insignele respective68. Guvernul Braziliei comunica, prin însărcinatul său cu afaceri la Paris, ministrului de externe român, că împăratul Pedro al II-lea „va primi cu cea mai mare plăcere” misiunea română de la Rio de Janeiro 69. Ajuns în ziua de 25 septembrie 1880 pe pământ brazilian, Sergiu Voinescu a fost primit într-o primă audienţă de împăratul Pedro al II-lea. Cu acest prilej, împăratul a mulţumit şefului statului român pentru conferirea înaltei distincţii, exprimându-şi totodată „urările cele mai sincere pentru fericirea sa şi aceea a românilor”. În întâlnirea de o jumătate de oră ce a urmat prezentării solemne, împăratul Braziliei i-a declarat trimisului român că are multă simpatie pentru ţara noastră şi că „dezvoltarea statului român este trebuincioasă echilibrului european şi oferă o garanţie de progres şi prosperitate în Orient” 70. Interesul monarhului brazilian, de altfel intrat în istorie prin domnia sa luminată şi reformatoare, s-a îndreptat spre cunoaşterea modului de funcţionare a sistemului constituţional din România, a modului de organizare a justiţiei, a presei şi învăţământului, a bibliotecilor publice şi literaturii româneşti, ca şi a nivelului de dezvoltare a

__________________ 67

În legătură cu misiunea colonelului Voinescu, vezi Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 28-29; Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, 1911-1939, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 216-219; Arhiva M.A.E., Relaţii internaţionale, vol. 93, precum şi Arhiva M.A.E., fond 71 /Brazilia 1920-1944, vol. 8, filele 185-188. 68 Traian Ionescu, op. cit., p. 1264. 69 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 44-47. 70 Ibidem, p. 218. 40

industriei şi a stării mijloacelor de comunicare din ţara noastră. Interesant este de subliniat un element nerelevat până acum în alte lucrări referitoare la subiect. Astfel, Sergiu Voinescu, referindu-se în raportul său la momentul încheierii audienţei, relatează: „Concediindu-mă, M.S., împăratul mi-a zis: «Spune-i domnitorului că nutresc pentru dânsul o îndoită afecţiune atât pentru serviciile ce a adus ţării sale cât şi pentru rudenia sa cu principesa Ana de Hohenzollern, care este nepoata mea favorită»”71. Rezultă că relaţiile diplomatice între cele două ţări erau potenţate şi de înrudirea între cele două capete încoronate, element ce explică, în ultimă instanţă, demersurile întreprinse în vederea stabilirii şi apoi a întăririi legăturilor între statul român şi cel brazilian. O a doua audienţă i-a fost acordată colonelului Sergiu Voinescu în ziua de 12 octombrie, în care, aşa cum relatează în rapoartele sale diplomatice, a purtat cu împăratul o nouă discuţie „prietenească”72. Peste alte două zile, la 14 octombrie 1880, încheindu-şi misiunea, Sergiu Voinescu intră în posesia unui plic conţinând răspunsul împăratului la scrisoarea domnitorului, împreună cu alte trei scrisori destinate ministrului de externe al României, din partea ministrului de externe al Braziliei 73. Printr-un gest diplomatic de răspuns, ca semn al preţuirii sale, împăratul conferea domnitorului Carol ordinul „Crucea de Sud”. Ministrului de externe român, Vasile Boerescu, îi era conferit ordinul „Christ”, iar lui Sergiu Voinescu i s-au înmânat brevetul şi insignele de Mare Cruce al ordinului „Rozei” 74. Mulţumind pentru modul în care a fost primită misiunea diplomatică specială a României, Carol I îi scria lui Pedro al II-lea: „Aceste dovezi ale unei prietenii care îmi este deosebit de preţioasă şi urările pe care maiestatea-voastră imperială a binevoit să le facă pentru fericirea mea şi a familiei mele, ca şi pentru prosperitatea naţiunii române, îmi inspiră cea mai sinceră şi cea mai vie recunoştinţă” 75. Misiunea colonelului Voinescu la Rio de Janeiro se înscrie în paginile istoriei diplomaţiei româneşti drept cea mai veche acţiune

__________________ 71

Ibidem. Ibidem. 73 Ibidem. 74 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 219. 75 Ibidem. 72

41

diplomatică, ştiută până în prezent, iniţiată de România într-o ţară latino-americană. De La Rio de Janeiro, colonelul Voinescu a plecat într-o nouă misiune diplomatică oficială la Washington. Cu acest prilej, el a notificat preşedintelui Rutherford B. Hayes noul statut internaţional al României 76. Se valorificau astfel deja tradiţionalele legături cu statul nord-american şi din perspectiva raporturilor speciale dintre S.U.A. şi statele latino-americane. Interesul pentru acest eveniment istoric, reprezentat de misiunea colonelului Voinescu pe continentul american, este pus în evidenţă şi de raportul, mai înainte menţionat, al lui Alexandru Duiliu Zamfirescu. Documentul evidenţiază faptul că misiunea diplomatică românească a fost semnalată ca un eveniment de presa braziliană a timpului. Astfel, „Jurnal do Comercio”, a comentat sosirea diplomatului român şi obiectivele misiunii sale, iar numărul său din 8 octombrie 1880 publica în rezumat cuvîntarea colonelului Voinescu „Trimis Extraordinar în misiunea specială al A.S.R. Principele României” 77. Din raportul lui Duiliu Zamfirescu mai rezultă că, în conformitate cu scrisoarea regelui Carol I, datată 19/31 iulie 1881, împăratul Pedro al II-lea însărcinase, în decursul anului 1881, pe baronul Aguaiar d’Andrada, ministrul Braziliei la Viena, cu o misiune braziliană la Bucureşti ca răspuns la misiunea lui Sergiu Voinescu şi pentru a prezenta suveranului României felicitările Împăratului pentru ridicarea ţării la rangul de regat 78. Încheindu-şi raportul, Alexandru Duiliu Zamfirescu arată: „Aducând cele de mai sus la cunoştinţa Excelenţei Voastre îndrăznesc a O ruga să binevoiască a face să se comunice textul documentelor anexate şi Dlui Alexandru Emanoil Lahovary, veneratul Preşedinte al Consiliului nostru Superior, deoarece Colonelul Voinescu se înrudea cu familiile Lahovary şi Creţulescu care, după cîte îmi amintesc, se interesează cu strângerea documentelor relative la misiunile colonelului Voinescu”79. O procedură asemănătoare celei a notificării independenţei a fost urmată şi în anul 1881, când, la 14/26 martie, ministrul afacerilor

__________________ 76

Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă, România şi S.U.A. (1914-1920), Editura Albatros, Bucureşti, 1992, p. 8-9. 77 Ibidem. 78 Ibidem. 79 Ibidem. 42

străine, V. Boerescu, a anunţat tuturor oficiilor diplomatice ale României proclamarea Regatului. Scrisorile regelui Carol I către statele latinoamericane au fost trimise prin Bruxelles şi Paris, cale folosită şi pentru primirea răspunsurilor venite din partea acestora80. 5. Instituţionalizarea relaţiilor româno–latino-americane Deceniile care au urmat misiunii diplomatice a lui Sergiu Voinescu au fost o perioadă de continue încercări în ceea ce priveşte instituţionalizarea relaţiilor României cu ţările Americii Latine. Această instituţionalizare a îmbrăcat mai întâi forma consulatelor. Iniţiativa creării consulatelor avea la bază atât nevoile economice de moment, cât şi, mai ales, perspectivele dezvoltării acestora. Semnificativ în acest sens este faptul că primele propuneri de întemeiere a oficiilor consulare au venit din partea oamenilor de afaceri. De asemenea, dacă studiem lista înfiinţării reprezentanţelor consulare între România şi ţările latino-americane, vom observa că, în foarte multe cazuri, iniţiativa a aparţinut acestora din urmă. Explicaţia acestui fapt s-ar putea găsi, pe de o parte, în posibilităţile materiale ceva mai mari ale unor state din America Latină în raport cu cele ale tinerei Românii independente, iar pe de altă parte, în preţuirea de care se bucura ţara noastră, o îndepărtată soră de gintă latină, precum şi în posibilităţile oferite de situarea favorabilă, din punct de vedere economic şi politic, a României în zona centrală a Europei. În anul 1881, în conformitate cu dorinţele reciproc exprimate de şefii celor două state de a vedea statornicite relaţii cordiale între România şi Argentina, sunt stabilite relaţii consulare prin înfiinţarea primului consulat onorific al României la Buenos Aires, condus de Henri Theodor Brauss81. Acest consulat şi-a încetat activitatea trei ani mai tîrziu, în 1884. În 1921, consulatul a fost reînfiinţat, având succesiv ca titulari pe José Leon Suarez, G. Pătrăşcoiu, Marcus Samovici şi Ramón Avellaneda82.

__________________ 80

Dinu Giurescu, op. cit., p. 13. Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 234 (Decretul nr. 3019 din 23 decembrie 1881, pentru înfiinţarea consulatului din Buenos Aires şi numirea lui Theodor Brauss în funcţia de consul onorific). Din documentele existente în Arhiva M.A.E. reiese că România a avut în America Latină numai consuli de categoria a II-a (onorifici) până la al doilea război mondial. 82 Ibidem. 43 81

Mai târziu, la 16 ianuarie 1929, consulatul a fost ridicat la rangul de consulat general onorific, având o circumscripţie care cuprindea întreg teritoriul Argentinei, cu excepţia oraşului şi provinciei Rosario de Santa Fe, unde, în aceeaşi zi, era înfiinţat un consulat general onorific condus de Marcus Samovici 83. În ceea ce priveşte acţiunile de reciprocitate, trebuie arătat că Argentina a înfiinţat primul său consulat onorific la Bucureşti în 1900, având ca titular pe Carlos Heynemann. În 1906, acest consulat a fost ridicat la rangul de consulat general84. Subliniem însă că Argentina încercase să înfiinţeze un consulat la Bucureşti încă din 1887. Dar, aşa cum arată documentele, „absenţa unor interese practice” au făcut ca materializarea acestei intenţii să se amâne până în 1900 85. Sub forma de consulat general onorific, acest consulat argentinian va funcţiona în Bucureşti până în anul 1944. În ceea ce priveşte Brazilia, o primă ofertă de a reprezenta onorific România s-a făcut la 24 septembrie 1887 de către G. P. Malan, directorul revistei italiene „Il Brasile” din Rio de Janeiro. Autorităţile române au considerat însă că „absenţa completă de interese practice şi de schimburi materiale între România şi imperiul Braziliei face prematură instituirea unui oficiu consular la Rio de Janeiro”86. Primul consulat al ţării noastre în Brazilia va lua fiinţă la 1 mai 1921, la Rio de Janeiro, titular al acestuia fiind numit un comerciant localnic, I. A. Wraubeck, originar din România87. În 1926, la 16 mai, s-a creat un nou consulat român în Sao Paolo, având ca circumscripţie întreg statul Sao Paolo 88. Având la bază, în special, interese de ordin economic, după o serie de tentative, dintre care notabilă este aceea din 1914, se reuşeşte înfiinţarea primului consulat brazilian pe pământ românesc, în 1919. Acesta îşi avea sediul la Galaţi şi era condus de Oscar Parduhos do Silva, care a sosit în România în ianuarie 192089. În 1923, consulatul a fost mutat în Bucureşti, iar apoi, după un an, din nou la Galaţi.

__________________ 83

Ibidem. Ibidem. 85 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 51. 86 Nota M. A. S. român din 12 / 24 octombrie 1887, cf. Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 49. 87 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 220. 88 Ibidem. 89 Ibidem. 44 84

Printre ţările latino-americane care, în afara celor două menţionate, şi-au manifestat de timpuriu dorinţa de a-şi deschide consulate onorifice în România, se numără Guatemala (consulat deschis în 1902, la Galaţi), Bolivia (consulat onorific, deschis în 1905 la Bucureşti) şi Republica orientală a Uruguayului (consulat onorific la Bucureşti, în 1913). Încercări de a deschide consulate au mai făcut Venezuela şi Ecuadorul, ambele ţări manifestându-şi preferinţa pentru numirea la post a recunoscutului istoric şi scriitor român Vasile Alexandrescu Urechia - un vechi prieten al ţărilor latino-americane. Dispariţia prematură a acestuia, în 1901, a lăsat rezolvarea problemei în suspensie până după primul război mondial 90. Relaţiile cu Republica Chile s-au mărginit la schimburi de scrisori oficiale, prin canale diplomatice indirecte91, pînă la începutul secolului XX. În anul 1911, partea chiliană a deschis un consulat onorific la Bucureşti, având ca titulari mai întâi pe Catone N. Nicoreanu, apoi pe Juan Larrion Alcalde. Întâiul consulat onorific al României la Santiago de Chile, avându-l ca titular pe fostul consul al Republicii Chile în România, inginer Catone N. Nicoreanu, a fost înfiinţat după primul război mondial (la 1 iunie 1921)92. 6. Relaţiile româno – latino-americane în perioada primului rãzboi mondial Vâltoarea primului război mondial a cuprins treptat 28 de state. Printre acestea, urmând S.U.A., s-au aflat şi o serie de ţări din America Latină care au fost prezente la Conferinţa de Pace de la Paris şi au semnat pactul de înfiinţare a Societăţii Naţiunilor: Bolivia, Brazilia, Cuba, Ecuador, Guatemala, Haiti, Honduras, Nicaragua, Panama, Peru, Uruguay93. În relaţiile dintre România şi ţările Americii Latine în perioada primului război mondial un rol demn de menţionat l-a jucat şi emigraţia română. Aceasta, redusă din punct de vedere numeric, cuprindea mai ales elemente din rândul minorităţilor din Transilvania şi

__________________ 90

Arhiva M. A. E., Fond Ţări ale Americii latine, dosar Guatemala, dosar Ecuador, dosar Venezuela. 91 Arhiva M. A. E., fond Chile. 92 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 295. 93 C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Editura Dacia, Cluj, p. 403. 45

Basarabia94. Acolo unde au existat grupuri mai compacte de etnici români (Argentina şi Brazilia), şi acţiunea lor în vederea informării opiniei publice din America Latină a fost mai puternică95. Emigraţia românească din Argentina a contribuit moral şi material la lupta pentru unitatea naţională a ţării de origine. Prin intermediul presei din ţara adoptivă, a informat opinia publică despre eforturile depuse în anii războiului de poporul român pentru împlinirea idealului naţional. Această acţiune de informare va determina, în anii 1916-1917, apariţia în presa argentiniană a unor articole şi comentarii pline de simpatie faţă de România96. Pe de altă parte, românii din Argentina au trimis ajutoare financiare şi materiale pentru victimele războiului din ţară97. Mai mult, românii din Buenos Aires, în preajma încheierii Conferinţei de Pace de la Paris, în luna mai 1920, au adus un omagiu jertfelor făcute de poporul român pe câmpurile de luptă, realizând, prin intermediul membrilor organizaţiei „Unirea Română”, pentru viitorul monument de la Mărăşeşti, o placă comemorativă pe care scria: „Românii din Argentina în omagiu fraţilor căzuţi în marele război mondial 1916-1918”98. Cea mai mare ţară a continentului sud-american, Brazilia, a participat la război alături de Antantă începând cu 26 octombrie 191799. Acţiunile emigranţilor români din această ţară pentru sprijinirea celor de acasă în anii războiului au fost conduse de Ioan Artur Wraubeck, în Brazilia încă din 1891100. Aşa cum relata Vasile Stoica, într-un referat întocmit la cererea Ministerului de Externe cu privire la cel care a fost primul consul al României la Rio de Janeiro, acesta, „având o situaţie materială bună şi o reputaţie frumoasă în cercurile comerciale, precum şi legături de prietenie cu ziarele şi cu mai mulţi ziarişti brazilieni,

__________________ 94 Radu Toma, Românii din America, Editura Globus, Bucureşti, 1997, p. 141-142. 95 Doru Bratu, Păstrarea identităţii naţionale în cadrul emigraţiei româneşti(1900-1940), în Memorie socială şi identitate naţională, Editura I.N.I., 1998, p.229-230. 96 Radu Toma, op. cit., p.144-145. 97 Ibidem. 98 Ibidem. 99 Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 60. 100 Arhiva M.A.E., Fond Dosare personale, dosar 77.B.65, filele 76-78. 46

începuse încă dinainte de război să plaseze în presa braziliană informaţii despre România şi poporul românesc”101. După intrarea României în război, Ioan A. Wraubeck şi-a transformat casa într-un fel de centru de propagandă românească, informaţiile furnizate de el fiind singurele pe care le avea despre România presa braziliană102. El a făcut o serie de colecte în cadrul unor expoziţii de artă populară organizate tot în propria casă, sumele adunate(20.000 franci francezi) fiind trimise „Crucii Roşii Române şi Majestăţii Sale Rgina Maria pentru răniţi şi orfani”103. Un an mai târziu, tot la Rio de Janeiro, au fost strânse colete cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente pentru orfanii de război din România care au fost transportate gratuit în 61 de lăzi de vasul francez „Plata”104. Referindu-se la aceste aspecte, Vasile Stoica concluziona în documentul amintit că „Dl. Wraubeck ... în decursul războiului a făcut mari servicii ţării cheltuind... sume considerabile din averea sa şi susţinând întotdeauna o caldă propagandă pentru interesele româneşti”105. Sursele pe care le avem la ora actuală la dispoziţie, extrem de lacunare de altfel, indică existenţa unor contacte diplomatice fructuoase între delegaţia României şi delegaţiile ţărilor latino-americane prezente la Conferinţa de pace de la Paris. În primul rând, a fost vorba de contacte implicite datorate modului de organizare a lucrărilor. Aşa cum se ştie, statele participante au fost împărţite în patru categorii. În cea de a doua categorie intrau puterile beligerante care aveau interese cu caracter special şi care participau la discutarea problemelor care le interesau direct. Aici, România se afla alături de Brazilia, Cuba şi celelalte state latino-americane amintite106. Protestând împotriva modului în care marile puteri au înţeles să împartă statele participante la Conferinţă şi, relativ la subiectul lucrării noastre, în legătură cu statele din America Latină, într-un document al Legaţiei României de la Paris, din 8 decembrie 1918, se spunea: „... nu ar fi o nedreptate evidentă de a nega României, secătuită din cauza germanilor de un milion din locuitorii săi şi de mai multe miliarde din averea sa, ceea ce

__________________ 101

Ibidem. Ibidem. 103 Ibidem. 104 Radu Toma, op. cit., p. 144-145. 105 Arhiva M.A.E., Fond Dosare personale, dosar 77.B.65, filele 76-78. 106 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale, Bucureşti, 1996, p. 126. 47 102

se acordă unuia sau altuia din statele Asiei sau Americii de Sud, care nu au pierdut un singur soldat şi nici o centimă pentru cauza comună şi a căror alianţă nu s-a manifestat decât printr-un veto al parlamentului sau o declaraţie a guvernului său? Românii reclamă onoarea să figureze printre aceia care au suferit cel mai mult şi au plătit cel mai scump cu persoana lor”107. Cu titlu de exemplu se poate arăta că România a trebuit să depună mari eforturi pentru a deveni membră a Comisiei financiare, în care de la început au fost alese Brazilia, Panama şi Peru, şi a Comisiei economice, în care la fel, de la început, făceau parte Brazilia, Cuba şi Ecuador108. Se poate afirma însă că toate aceste aranjamente şi manevre diplomatice nu au impietat asupra tradiţionalelor bune relaţii româno – latino-americane. Dimpotrivă, în mod indirect, este adevărat, avem dovada că în cadrul discuţiilor şi contactelor care au avut loc cu prilejul lucrărilor Conferinţei de Pace s-au creat premisele lărgirii relaţiilor bilaterale, inclusiv în direcţia stabilirii de relaţii consulare şi diplomatice. Un mare merit în acest sens, o dată în plus, l-a avut Ion I. C. Brătianu. Astfel, la 14 martie 1922, Ioan A. Wraubeck comunica Ministerului Afacerilor Străine al României că a făcut demersuri „pe lângă Excelenţa sa dl. Dr. Epitacio Pessoa, Preşedintele Republicii Braziliei, amic sincer al Excelenţei Sale Domnul I.I.C. Brătianu, Primul Ministru al României, căruia îi făgăduise în timpul Conferinţei Păcii din Paris, pentru cazul în care va fi ales Preşedintele Republicii Brazilia, că va stărui şi facilita apropierea comercială dintre ambele ţări...”, autorităţile braziliene având mare încredere în guvernul român din acea perioadă, acesta putând obţine condiţii foarte avantajoase în relaţiile cu Brazilia109. Conferinţa de Pace de la Paris a adăugat, alături de celelalte momente amintite până aici, o nouă pagină la istoria relaţiilor româno– latino-americane. 7. Relaţiile diplomatice româno – latino-americane în perioada interbelică Noul climat instaurat în relaţiile internaţionale la sfârşitul primului război mondial a contribuit şi la întărirea legăturilor diplomatice dintre

__________________ 107

C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Editura Dacia, Cluj, p. 301-302. 108 Ibidem. 109 Arhiva M.A.E., fond 71/Brazilia, vol. 8, fila 63. 48

România şi ţările Americii Latine. Aceste legături au îmbrăcat, în perioada interbelică, forma obişnuită a legaţiilor. Deschiderea reciprocă de legaţii a contribuit şi la concertarea eforturilor României cu acelea ale unor ţări din America Latină pentru a promova în cadrul Societăţii Naţiunilor hotărâri privind respingerea războiului în relaţiile dintre state, întărirea climatului de pace şi colaborare între statele lumii, precum şi delimitarea de orice fel de tentative revizioniste şi anexioniste. În acest sens, la Societatea Naţiunilor, poziţia României şi cea a multora dintre guvernele latino-americane au fost aproape întotdeauna identice. Promovarea unor relaţii diplomatice calitativ superioare, în raport cu perioada anterioară, servea şi intereselor economice ale ambelor părţi, ce căutau coordonate noi de dezvoltare a relaţiilor lor comerciale pe pieţele lumii. Brazilia În cadrul demersurilor întreprinse în direcţiile menţionate, Brazilia a ocupat primul loc110. Acest lucru se datora, în primul rând, tradiţiei relaţiilor diplomatice existente între cele două state încă de la urcarea pe tronul României a lui Carol I111. De altfel, „Legea pentru reorganizarea Ministerului Regal al Afacerilor Străine”, din 18 iulie 1921, punea în evidenţă cu deosebită claritate această situaţie în articolul 15 din Capitolul III: „România întreţine relaţii diplomatice permanente cu Atena, Belgrad, Berlin, Berna, Bruxelles, Budapesta, Cristiania, Constantinopole, Haga, Helsingfors, Lisabona, Londra, Madrid, Paris, Praga, Rio de Janeiro (subl.ns. – D.B.), Roma, Sofia, Stockholm, Tokio, Varşovia, Vatican, Viena, Washington... Alte misiuni pot fi înfiinţate după trebuinţele internaţionale”112. Cel care a depus o activitate deosebită în direcţia stabilirii de relaţii diplomatice la cel mai înalt nivel între România şi Brazilia a fost consulul I. A. Wraubek, la care ne-am referit mai înainte113. I. A. Wraubek pleda într-un raport către ministrul de externe I.G. Duca, datat 14 iunie 1923, pentru înfiinţarea unei legaţii româneşti în Brazilia, arătând că acest lucru este o necesitate urgentă pentru că

__________________ 110

Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit. p. 75. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, Dosar 101/1935, fila 16. 112 Arhiva Naţională Istorică Centrală, loc. cit., Dosar 6/1921, fila 3. 113 Arhiva Ministerului de Externe, Fond 71/Brazilia, volumul 8, fila 63. 49 111

Rio de Janeiro este „centrul politic al Americii de Sud” şi trebuia apărate interesele cetăţenilor români în Brazilia, precum şi cele legate de perspectivele relaţiilor economice dintre cele două ţări114. Într-un alt raport, din 14 ianuarie 1924, consulul român preciza că în Camera Deputaţilor din Parlamentul Braziliei a fost prezentat la 28 decembrie 1923 un proiect de lege pentru crearea de noi reprezentanţe diplomatice braziliene în străinătate, între care era prevăzută înfiinţarea uneia şi în România115. Conştient de faptul că motive obiective, de ordin economic împiedică deschiderea unei reprezentanţe româneşti la Rio de Janeiro, el cerea să se facă eforturi pentru ca totuşi „România să fie înaintea Braziliei cu înfiinţarea legaţiei; numai astfel se poate conta pe un viitor de legături utile şi practice între aceste două ţări surori, legături pe care le-am studiat de aproape aici, cât şi în ţară şi pentru care fac de mult timp şi urmez a face o propagandă intensă”116. Transpunând în practică cele declarate, I. A. Wraubek anunţa, la 22 iunie 1925, că a construit o stradă, în Rio de Janeiro, cu numele de „strada României”, aşa cum în Sao Paolo exista o „rua Bucarest”, şi ruga guvernul român să acţioneze în vederea denumirii şi în Bucureşti a unei străzi cu numele de Brazilia117. Acţiunea lui Wraubek a avut ecou în opinia publică braziliană, fiind publicate articole în legătură cu acest eveniment într-o serie de ziare pe care el le trimite în ţară118. Determinantă pentru instituirea de relaţii diplomatice la nivel de legaţie între România şi Brazilia a fost activitatea asiduă a lui Nicolae Titulescu, care a înţeles înaintea multora importanţa ţărilor Americii Latine pe arena internaţională. El a prezentat la 21 decembrie 1927 în Parlament un proiect de lege pentru crearea unei Legaţii la Rio de Janeiro, împreună cu alte oficii diplomatice româneşti în străinătate119. Proiectul a fost votat în unanimitate de Adunarea Deputaţilor (135 de voturi) şi, în aceeaşi zi, 21 decembrie, de Senat, cu o majoritate de 118 voturi contra unul120. A doua zi, a fost înştiinţat de acest lucru

__________________ 114

Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 75, Ibidem, p. 76. 116 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, 1911-1939, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 224. 117 Arhiva Ministerului de Externe, Fond 71/Brazilia, vol. 8, fila 89. 118 Ibidem, fila 90. 119 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 225. 120 Ibidem. 50 115

ambasadorul Braziliei la Londra, P. Regis de Olivera, care, în răspunsul dat în numele guvernului său, la 6 iunie 1928, arăta că „guvernul Statelor Unite ale Braziliei a primit cu cea mai mare satisfacţie ştirea despre gestul plin de simpatie al guvernului şi parlamentului român”121. Mai adăuga că această iniţiativă va avea „cea mai mare importanţă în viitor asupra relaţiilor de prietenie” ce uneau cele două ţări122. Nicolae Titulescu a propus pentru postul din Capitala Braziliei pe deputatul Caius Brediceanu123. Primind agrementul guvernului brazilian la 8 ianuarie 1928, Caius Brediceanu a sosit la Rio de Janeiro la 25 aprilie, iar la 10 mai şi-a prezentat scrisorile de acreditare124. În telegrama trimisă la 11 mai 1928, Caius Brediceanu arăta că preşedintele Republicii Brazilia, dr. Washington Luis P. de Sousa, s-a folosit de prilejul ceremoniei oficiale de prezentare pentru a-şi exprima „deosebita mulţumire pentru faptul că România a înfiinţat prima sa legaţiune din America de Sud în Brazilia”, precum şi dorinţa „dezvoltării unor relaţii culturale şi economice cât mai intense între ambele ţări”125. La aceeaşi dată, diplomatul român îi trimitea lui I. G. Duca, ministru de interne şi ministru de externe ad-interim, un raport detaliat în legătură cu ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare. El preciza de la început că a „ales intenţionat ziua serbării noastre naţionale ca să lege de acest termen începutul funcţionării Legaţiunii noastre în Brazilia”, sugestie care, aşa cum a precizat ministrul afacerilor străine brazilian, dr. Octavio Mangabeira, a fost acceptată de preşedinte ca „un prim semn de deosebită atenţie şi simpatie faţă de Ţara noastră”126. La ceremonia solemnă, desfăşurată la palatul prezidenţial „Cattete” şi care „a fost foarte simplă”, Caius Brediceanu a fost însoţit de Octavian Beu, prim-secretar al Legaţiei, acreditat în acel post o dată

__________________ 121

Ibidem. Ibidem. 123 Arhiva M.A.E., Fond Dosare personale, dosar nr. 77/litera B, nr. 62/1919, fila 48. 124 Reprezentanţele diplomatice ale României, p. 226. 125 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 78. 126 Arhiva M.A.E., Fond Dosare personale, dosar nr. 77, lit. B, nr. 62/1919, fila 94. 51 122

cu ministrul român127. O gardă de onoare a prezentat onorul la sosirea diplomaţilor români, „muzica intonând ireproşabil imnul nostru Regal”128. După remiterea scrisorilor de acreditare, conform propriei sale relatări, Caius Brediceanu a rostit un discurs în care a arătat că „România şi-a realizat prin victoria finală a războiului mondial, cu mari sacrificii idealul său naţional”, românii fiind „uniţi în hotarele istorice a Daciei Împăratului Traian într-un Stat consolidat pe baza Tratatelor de Pace”, condus în politica internă şi externă de „un spirit de justiţie, pace, ordine şi progres”129. După discuţiile protocolare care au urmat şi care au durat o jumătate de oră, ceremonia s-a încheiat printr-o şedinţă de fotografii pentru principalele ziare130. Încă din primele momente ale instalării la post, reprezentantul României a depus o intensă activitate, concentrându-se asupra a două aspecte, pe care le considera, pe bună dreptate, cele mai importante. În primul rând, era vorba de aspectele privind organizarea serviciului diplomatic şi consular. Ocupându-se de acest aspect, având în vedere şi mărimea teritoriului Braziliei, el a propus centralei din minister să aprobe înfiinţarea mai multor consulate onorifice în toată ţara, la Bahia, Cuyaba, Curitiba şi Porto Alegre, în afara celui de la Sao Paolo131. El mai cerea şi înfiinţarea unui post de ataşat de presă în cadrul Legaţiei, al cărui titular să aibă posibilitatea de a se deplasa şi în alte state ale Americii de Sud pentru a iniţia contacte şi legături de ordin economic, comercial şi cultural „pe care lumea de aici începe să le aprecieze şi să le dorească”132. Această ultimă propunere era în legătură şi cu faptul că presa braziliană a acordat o deosebită importanţă înfiinţării primei reprezentanţe diplomatice româneşti pe continentul sud-american. În numeroase ziare cum ar fi: „Jornal do Brasil”, „Jornal do Comercio”, „A Esquerda”, „Correrio da Manha”, „A Patria”, „A Noticia” se exprima satisfacţia pentru hotărârea României şi era prezentată personalitatea diplomatului român, căruia i

__________________ 127

Ibidem. Ibidem. 129 Ibidem, fila 99. 130 Ibidem. 131 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit. , p. 80. 132 Ibidem. 128

52

s-au luat numeroase interviuri chiar la bordul vasului cu care a sosit în Brazilia133. Activitatea lui Caius Brediceanu în Brazilia s-a încheiat în vara anului 1929, când printr-un Decret al regenţei acesta a fost numit, începând cu data de 15 iunie, Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar pe lângă Sfântul Scaun134. Referindu-se la personalitatea diplomatului român, „Journal do Comercio” aprecia, cu ocazia plecării acestuia în ţară, că el reprezenta „unul din cele mai strălucitoare nume politice ale grupului de parlamentari şi oameni de stat care au apărut după încercările grele ale marelui război”, iar faptul că el a fost ales pentru „a iniţia relaţiunile oficiale dintre România şi Brazilia a fost o dovadă a importanţei care guvernul său a dat-o acestor relaţiuni sub toate aspectele demne de cel mai mare interes din partea Guvernului nostru”135. Ziarul considera că ministrul Caius Brediceanu „în opt luni de activitate diplomatică în Brazilia (diplomatul român a părăsit Rio de Janeiro la data de 8 decembrie 1928 - n.n.) a stabilit în mod solid bazele unei apropieri economice şi culturale cu România, din care ne pot veni cele mai bune rezultate”136. Aceeaşi sursă indica faptul că, pe timpul absenţei ministrului, conducerea Legaţiei urma a fi girată de „Octavian Beu, Primul Secretar... în calitate de Însărcinat de Afaceri”137. Ca urmare a eforturilor depuse de diplomaţia românească, inclusiv prin trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar Caius Brediceanu, Brazilia a decis să deschidă şi ea o legaţie la Bucureşti. La 27 decembrie 1928, A Barcianu, însărcinatul cu afaceri de la legaţia română din Rio de Janeiro, îl informa în legătură cu acest fapt pe ministrul de externe G. G. Mironescu138. El relata că raportul proiectului de lege privind înfiinţarea reprezentanţei diplomatice braziliene în România a fost prezentat de senatorul Celso Bayna, care, „aducând cele mai frumoase elogii ţării noastre”, a spus că „România,

__________________ 133

Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fondul Ministerul Propagandei Naţionale, Presa externă, Dosar 144, filele 33, 37, 38, 40. 134 Arhiva M.A.E., Fond Dosare personale, dosar nr. 77/lit.B, nr. 62/1919, fila 130. 135 Ibidem. 136 Ibidem. 137 Ibidem. 138 Arhiva M. A. E., Fond 71/Brazilia, 1921-1942, vol. 8, fila 96. 53

datorită organizării unui nou regim agrar, pe care l-a adoptat în urmă cu cinci ani, şi-a creat formula cea mai cuprinzătoare, mai raţională şi mai conformă cu evoluţia specifică a ţării, pentru a putea da astfel poporului său satisfacţia împlinirii celor mai vechi aspiraţii democratice”139. În încheiere, A. Barcianu informa că, printre candidaţii pentru postul de la Bucureşti, personalitatea cu cele mai multe şanse părea a fi A. de Mello Franco, fratele fostului delegat al Braziliei la Liga Naţiunilor140. La 11 ianuarie 1929, A. Barcianu comunica că legea privitoare la înfiinţarea Legaţiei Braziliei la Bucureşti a fost sancţionată de Dr. Washington Luis, Preşedintele Braziliei, prin decretul nr. 5648 din ziua de 8 ianuarie a aceluiaşi an141. În calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Braziliei în România, a fost numit, prin aceeaşi lege, José Thomaz Nabuco de Gouvea, pentru care s-a cerut agrementul la 2 martie 1929, prin intermediul Legaţiei române din Paris, acesta fiind acordat două zile mai târziu142. Aducându-i la cunoştinţă lui A. Barcianu hotărârea de înfiinţare a Legaţiei Braziliei în România, ministrul de externe brazilian, Octavio Mangaleria, sublinia că acest lucru s-a făcut şi cu „scopul de a strânge şi mai mult legăturile de prietenie care, din fericire, există între ţările noastre. . .”143. Dr. Nabuco de Gouvea şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 7 iulie 1929, declarând cu ocazia acestui eveniment presei române: „Îmi pare bine că eu inaugurez relaţiunile diplomatice cu România şi sper că acestea se vor dezvolta tot mai mult” şi „Cred că voi rămâne mult timp în frumoasa dumneavoastră ţară”144. Vreme de cinci ani, cât a fost reprezentantul Braziliei în România, Dr. Nabuco de Gouvea a desfăşurat o susţinută activitate diplomatică, soldată cu bune rezultate politice, contribuind la strângerea relaţiilor între ţara sa şi România. La 10 octombrie 1933, la Rio de Janeiro, s-a încheiat un pact de neagresiune şi conciliere, deschis adeziunii tuturor statelor, între

__________________ 139

Ibidem. Ibidem. 141 Ibidem, fila 99. 142 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 81. 143 Ibidem. 144 „Universul”, din 19 iulie 1929 şi „La Roumanie Nouvelle”, octombrie 1929, cf. Reprezentanţele diplomatice ale României, p. 228. 54 140

republicile Argentina, Statele Unite ale Braziliei, Chile, Statele Unite ale Mexicului, Paraguay şi Uruguay, la care România va adera, în urma unor intense consultări cu Argentina, în decembrie 1934145. În data de 27 martie 1934, Getulio Dornelles Vargas, în calitate de Şef al Guvernului Provizoriu al Republicii Statelor Unite ale Braziliei, comunica regelui Carol al II-lea că a încetat misiunea lui Thomas Nabuco de Gouvea în România, acesta urmând să primească alte însărcinări. El arăta: „Sunt sigur că în perioada prezenţei sale în această ţară Dl. Nabuco de Gouvea a făcut tot ceea ce era posibil pentru a merita înalta stimă şi bunăvoinţa Maiestăţii Voastre, străduindu-se să menţină şi să întărească legăturile de cordială prietenie care în mod fericit există între ţările noastre”146. La aceeaşi dată, conducătorul statului brazilian notifica faptul că a acreditat, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, pe dl. Hildebrando Pompeo Pinto Accioly, pe care îl caracteriza ca având calităţi deosebite în plan intelectual şi ca diplomat, cerând sprijinul autorităţilor române în îndeplinirea misiunii sale147. Anul 1934 a însemnat şi schimbarea titularului Legaţiei României la Rio de Janeiro. Alexandru Duiliu Zamfirescu (18 martie 1892 - 26 februarie 1968), noul ministru al României în Brazilia, era fiul scriitorului şi diplomatului Duiliu Zamfirescu şi al Henriettei Zamfirescu şi se născuse la Roma, unde tatăl său se afla la post. În centrul misiunii diplomatice a lui Alexandru D. Zamfirescu, pentru a cărui numire stăruise Nicolae Titulescu, stătea ideea transformării legaţiei române de la Rio de Janeiro într-un „cap de pod” pentru extinderea relaţiilor României în America de Sud. Într-un prim document trimis din capitala Braziliei, la 10 mai 1934, diplomatul român îi comunica lui Nicolae Titulescu că „interesele României privite de aici, precum foarte just a văzut Excelenţa voastră, vor fi salvgardate în America de Sud numai în momentul în care vom avea două legaţiuni pentru cele două puncte cardinale: Rio de Janeiro în orbita Statelor Unite şi Buenos Aires în orbita engleză, dar este necesar personal şi mijloace de presă, căci trebuie de urgenţă

__________________ 145

Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 112. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, Dosar 64/1934, fila 1. 147 Ibidem, fila 2. 55 146

restabilită situaţiunea”148. La 14 mai 1934, Alexandru D. Zamfirescu relata modul în care s-a desfăşurat ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare. Aceasta a avut loc în prezenţa şefului guvernului provizoriu şi a Casei Sale Militare şi Civile, a ministrului Afacerilor Străine, a şefului Protocolului şi a altor demnitari149. Cu remarcabilul său talent de scriitor, diplomatul român creionează un excepţional portret al şefului statului brazilian, ale cărui cuvinte de întâmpinare au fost: „Sunt încântat că România a numit în sfârşit un ministru plenipotenţiar în Brazilia”150. „Dictatorul - cum îl numea Alexandru D. Zamfirescu pe Getulio Vargas - vorbeşte simplu cu fraze scurte şi cuvinte sobre; frapează gravitatea glasului, umbra de preocupare şi aproape tristeţe în privirea îmbinată cu un surâs foarte baljin”. Şi, completând portretul, puţin mai departe: „Acest om scund, cu privirea adâncă, pe care conaţionalii lui îl intitulează micul Napoleon, este foarte citit, foarte calm şi sigur de sine şi îmi vorbeşte aproape sotto-voce, cu o cordialitate din care nu lipseşte un accent de emoţie, când, la terminarea audienţei, se ridică, spunându-mi: deci suntem popoare înfrăţite; e un lucru foarte însemnat pentru viitorul nostru”151. Discuţia cu preşedintele brazilian a durat 20 de minute, dublu decât fusese prevăzut în program. Getulio Vargas s-a interesat de familia regală, de politica României, de evoluţiile politice şi perspectivele sociale şi culturale ale poporului român şi de aspectele etnicităţii sale152. În cursul discuţiei, liderul brazilian a subliniat necesitatea unei mai bune cunoaşteri reciproce a celor două popoare, precum şi „oportunitatea unor schimburi economice între produsele braziliene şi produsele româneşti, adică între cafea, pe de o parte, şi petrol şi grâu, pe de alta”153. Ca o concluzie a raportului asupra momentului prezentării scrisorilor de acreditare, diplomatul român nota: „Din punct de vedere al ceremonialului, o mare simplicitate care nu era lipsită de măreţie, prin pitorescul peisajului, în afară, şi prin sobrietatea ritualului şi

__________________ 148

Sanda Stolojan, op. cit., p. 22. Arhiva M.A.E., Fondul Reprezentanţi, Problema 77/2.16, dosar Alexandru Duiliu Zamfirescu, vol. 1, filele 136-138. 150 Ibidem, fila 136. 151 Ibidem, fila 137. 152 Ibidem. 153 Ibidem. 56 149

gravitatea portugheză a personagiilor, înăuntru”, iar în ceea ce îl privea pe şeful statului brazilian, impresia finală era aceea „a unei puternice personalităţi care poartă o enormă răspundere de pe urma revoluţiei înfăptuite de el şi pe care o stăpâneşte şi astăzi fiind, în ciuda partidelor adverse, cel mai serios reazăm al ordinei noi”154. Activitatea lui Alexandru D. Zamfirescu în Brazilia poate fi considerată, în lumina documentelor existente, ca fiind extrem de eficientă şi cu urmări dintre cele mai pozitive atât pentru România, cât şi pentru tot spaţiul Americii Latine. Conform unei tradiţii deja create, la puţin timp după sosirea sa în Brazilia, la 30 mai 1934, A. D. Zamfirescu a acordat un interviu ziarului „Jornal do Brasil”, cel mai important cotidian din Rio de Janeiro. Referindu-se la relaţiile cu Brazilia, el spunea că „o dată cu deşteptarea naţională a poporului nostru s-a întărit conştiinţa, mereu mai puternică, a originii noastre latine şi importanţa, pentru viitor, a unei strângeri a legăturilor atât de naturale care trebuie să unească popoarele de aceeaşi origine”155. În încheierea interviului, el sublinia: „Evident, este sarcina noastră, a distinsului dumneavoastră reprezentant în România şi a mea aici, dar cred că împreună cu noi este a întregii lumi intelectuale din ambele ţări şi mai ales a presei de a contribui la cunoaşterea reciprocă a tot ceea ce ne apropie”156. Activitatea lui A. D. Zamfirescu este memorabilă şi în ceea ce priveşte contactele diplomatice, activitate pe care, aşa cum mărturisea într-un raport înaintat lui Nicolae Titulescu la 30 august 1934, „am căutat a o îndrepta în sensul dorit de politica Excelenţei Voastre, întemeiată pe dezvoltarea prestigiului românismului în America Latină”. În acest sens, el ia, împreună cu tot personalul legaţiei, lecţii de limba portugheză pentru că, mărturiseşte, „ar fi ridicol a proslăvi asemănarea de idioame şi totuşi a nu fi în stare de a vorbi”157. Raportul din 30 august 1934 este foarte important pentru informaţiile pe care le oferă în legătură cu ministrul de externe brazilian Macedo Soares. Acesta avea o atitudine plină de admiraţie faţă de Nicolae Titulescu, arătând că „singura enunţare a numelui său

__________________ 154

Ibidem. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Dosar 466, fila 109. 156 Ibidem. 157 Arhiva M. A. E., Fond 71/Brazilia, vol. 8, fila 106. 57 155

echivalează cu un întreg program” şi că diplomatul român era favorabil reintegrării Braziliei în Societatea Naţiunilor158. Relatând în acelaşi document despre întrevederea pe care a avut-o cu ambasadorul Argentinei în Brazilia, Raportul subliniază aprecierea pe care acesta o dădea numirii unui diplomat român la Buenos Aires. „Ochii săi, relata A. D. Zamfirescu, sclipeau de bucurie – desigur, pentru restabilirea egalităţii de tratament din partea Guvernului Regal faţă de cele două mari republici. . .”159. Cu ocazia vizitei preşedintelui Republicii Uruguay în Brazilia, diplomatul român a avut o întrevedere cu ministrul Afacerilor Străine al Uruguayului. Acesta i-a declarat că „România se bucură de o simpatie deosebită în Uruguay, unde toată lumea ştie că ea reprezintă santinela cea mai înaintată a latinităţii în Orient”160. În privinţa relaţiilor diplomatice, s-a pus în discuţie „acreditarea unuia dintre noi, Buzdugan sau subsemnatul, la Montevideo”161. Vizitându-l pe ambasadorul Boliviei la Rio de Janeiro, cu ocazia instalării la post, A. D. Zamfirescu arăta că acesta „m-a asigurat de simpatiile Boliviei pentru tot ce priveşte interesele României”. Referitor la Bolivia, care intra în zona aferentă Legaţiei din Brazilia, A. D. Zamfirescu preciza că „deşi veteran a două campanii, îmi permit respectuos o opinie că ar fi poate preferabil a se amâna acreditarea mea pentru momentul în care laurii păcii vor înflori pe plaiurile azi însângerate ale războinicilor gauchos”162. În întrevederea cu reprezentantul Cubei în Brazilia, A.D. Zamfirescu relata că s-au schimbat impresii reciproce cu privire la relaţiile dintre cele două ţări şi s-a manifestat dorinţa de strângere a acestora, guvernul cubanez exprimându-şi dorinţa de a avea o legaţie românească la Havana163. Printre acţiunile importante desfăşurate de reprezentantul român în Brazilia, care înainte de numirea sa fusese o vreme director adjunct al Biroului de Presă din Bucureşti, se numără şi semnarea la Rio de

__________________ 158

Ibidem. Ibidem, fila 113. 160 Ibidem, fila 114. 161 Ibidem. 162 Era vorba de războiul dintre Bolivia şi Paraguay, „Războiul din Gran Chaco“ (1932-1935), Arhiva M. A. E., Fond 71/Brazilia, vol. 8., fila 115. 163 Ibidem, fila 113. 58 159

Janeiro, la 13 mai 1939, a unui acord între presa română şi cea braziliană164. Acordul, încheiat în cadrul unei şedinţe festive prezidate de ministrul afacerilor externe al Braziliei, Macedo Soares, a fost semnat din partea Asociaţiei braziliene de presă de Hubert Moses, iar din partea română de Alexandru D. Zamfirescu şi marca unul din momentele festive dedicate aniversării a 100 de ani de la întemeierea presei braziliene. Evenimentul a fost marcat şi în Camera Deputaţilor a Parlamentului brazilian, care a votat o moţiune de satisfacţie pentru semnarea respectivului acord165. Acordul prevedea ca asociaţiile de presă din cele două state să dezvolte o intensă propagandă pentru a face cunoscută cultura ambelor ţări în rândul marelui public prin articole, conferinţe, traduceri de opere literare şi altele. Se mai prevedeau efectuarea unui schimb constant de informaţii şi publicarea acestora în dorinţa de a informa cititorii şi a servi bunele relaţii dintre România şi Brazilia166. Un moment semnificativ în relaţiile dintre ţara noastră şi Brazilia l-a reprezentat susţinerea candidaturii eminentului jurist şi om de stat, Afranio de Mello Franco, ministrul afacerilor externe al Statelor Unite ale Braziliei, la premiul Nobel pentru pace pe anul 1935. Susţinerea acordată de ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu, a fost înregistrată cu sensibilitate de presa braziliană167. În scrisoarea adresată Comitetului Premiului Nobel din Parlamentul norvegian, Nicolae Titulescu îşi exprima, pe lângă susţinerea candidaturii omului politic brazilian, şi credo-ul său politic în privinţa colaborării României cu statele latino-americane: „În dubla mea calitate de profesor la Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti şi de ministru al afacerilor străine al României, am onoarea să sprijin, pe lângă Comitetul Nobel al Parlamentului norvegian, candidatura domnului ministru Afranio de Mello Franco la Premiul Nobel pentru pace pe anul 1935... Dând astfel votul meu unuia din reprezentanţii cei mai străluciţi ai Americii Latine, rămân consecvent liniei de conduită pe care mi-am trasat-o din prima zi a înfiinţării Ligii Naţiunilor; nu am putea milita mai eficient pentru pace, decât mergând mână în mână cu America Latină căci,

__________________ 164

Ibidem, filele 133-135. Ibidem. 166 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 229. 167 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa externă, Dosar 466, fila 241 şi 262. 59 165

până astăzi, ea este singura care dă lucrărilor Genevei impozantul lor caracter de universalitate”168. Conform protocolului stabilit în legătură cu activitatea Legaţiei române în Brazilia, A. D. Zamfirescu a întreprins o vizită în Sao Paolo la invitaţia Guvernului acelui stat. În urma vizitei, el a trimis un amplu raport ministrului de externe Nicolae Titulescu169. Raportul conţinea o descriere de ansamblu a felului cum a decurs călătoria şi mai multe subcapitole referitoare la constatări de specialitate cu caracter cultural, economic, consular şi politic. Raportul explica extrem de clar şi documentat situaţia locală şi propunea, în legătură cu relaţiile consulare, deschiderea unui Consulat General la Sao Paolo, care „va fi extrem de folositor pentru apărarea intereselor românilor, în număr de aproximativ 29 000, din acel stat brazilian”170. Din raportul datat 12 iunie 1935 sunt de reţinut observaţiile făcute în legătură cu Expoziţia de Turism care s-a realizat în Brazilia şi la care a participat şi România cu un stand. El propunea ca pe viitor astfel de standuri să fie însoţite de pliante care să prezinte şi latura practică a unei vizite în România (distanţe, orare pentru transporturi internaţionale, hoteluri, preţuri, excursii). Dovedind o gândire practică, modernă, folositoare intereselor ţării, Alexandru D. Zamfirescu preciza: „A omite asemenea indicaţiuni echivalează cu a învălui frumuseţile noastre naturale într-un farmec misterios, de ţară de legendă, dar care, din punct de vedere practic, lasă într-o desăvârşită nedumerire asupra punctului de pe glob şi asupra mijloacelor de apropiere a atâtor frumuseţi”171. Pentru a-şi îndeplini mai bine misiunea, cerea, o dată în plus, materiale de propagandă şi, în special, exemplare de artă casnică românească, pentru că „este foarte greu să te afli într-un post ca acel din Rio de Janeiro fără a dispune de un stoc de mărfuri româneşti care mi se cer din toate părţile şi reprezintă modul cel mai convenabil de a răsplăti servicii sau atitudini aduse Ţării”172. Activitatea lui A. D. Zamfirescu s-a încheiat în vara anului 1935. Contribuţia pe care acesta şi-a adus-o la dezvoltarea relaţiilor

__________________

168 Constantin I. Turcu, Nicolae Titulescu şi colaborarea României cu ţări ale Americii Latine la Liga Naţiunilor, în „Revista română de studii internaţionale”, nr. 4-5, 1982, p. 324-329. 169 Arhiva M. A. E., Fond 71/Brazilia, vol. 8, filele 136-151. 170 Ibidem. 171 Ibidem, filele 155-159. 172 Ibidem. 60

româno-braziliene este fundamentală. Prin munca depusă în postul său diplomatic, a acoperit toate sectoarele acestor relaţii, de la probleme de arhivă până la aspecte legate de cultivarea unor legături personale cu personalităţi braziliene care au rămas definitiv prietene ale poporului român. La 16 iunie 1936, Gheorghe Lecca şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Braziliei, însoţit fiind de Gh. I. Duca, secretar de legaţie. El relatează că şeful statului „s-a întreţinut cu mine în mod deosebit de amabil” şi i-a spus că „ţine foarte mult ca activitatea comercială între România şi Brazilia să ia o dezvoltare cât mai mare...”173. Referindu-se la aspectele politice, Preşedintele Braziliei i-a vorbit lui Gheorghe Lecca despre „gravitatea propagandei comuniste în Brazilia”, accentuând că „în momentul de faţă Rusia Sovietică pare să se ocupe mai mult de ţările îndepărtate decât de cele apropiate, ca România, de pildă”174. După acest moment protocolar, diplomatul român a fost vizitat la ambasadă de ministrul de externe brazilian, Gurgel Amaral, care îşi exprima speranţa că Nicolae Titulescu va vizita Brazilia175. În martie 1937, Brazilia, la rândul ei, şi-a înlocuit reprezentantul la Bucureşti, Manuel Coelho Rodrigues, cu Ciro de Freitas Valle, fost ministru în Cuba176. La dejunul oferit în cinstea plecării sale, aşa cum se relata în ziarul „Universul” din 17 aprilie 1937, Coelho Rodrigues declara că „este surprins că pleacă doar după un an, când abia se adaptase” şi că va duce cu el „o plăcută amintire de încântătoarea Românie, de autorităţile române atât de binevoitoare, de societatea ei atât de primitoare”177. Activitatea diplomatului român Gheorghe Lecca a continuat pe coordonatele stabilite de predecesorul său, fără a fi, se pare, după documentele existente, tot atât de intensă. La începtutul anului 1939, în luna februarie, în fruntea legaţiei române din Rio de Janeiro a fost numit un alt diplomat. Sava Achil Barcianu (24 noiembrie 1890 - 2 iulie 1965) era diplomat de carieră şi ocupase diferite posturi în cadrul M.A.S. începând cu anul 1919.

__________________ 173

Arhiva M. A. E., Fond 71/Brazilia, vol. 8, fila 182. Ibidem. 175 Ibidem, f. 182. 176 Ibidem filele 188, 191, 192. 177 Ibidem. 174

61

Anterior misiunii din Brazilia, fusese la post la Budapesta178. El a ajuns la Rio de Janeiro la 14 martie 1939, iar la 21 martie şi-a prezentat scrisorile de acreditare179. În acestea, Carol al II-lea arăta că „în dorinţa care Mă călăuzeşte de a nu lăsa să treacă un mare interval în exerciţiul misiunii pe care o îndeplineşte pe lângă Excelenţa Voastră domnul Gheorghe Lecca alegerea Mea s-a fixat asupra persoanei domnului Achile Barcianu, ministru plenipotenţiar şi, în acest scop, l-am numit în calitate de trimisul Meu extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Excelenţa Voastrtă”180. Misiunea lui Achil Barcianu s-a încheiat o dată cu întreruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Brazilia. El a sosit în Europa în mai 1942, cu transportul organizat de germani, fiind însoţit de consilierul de legaţie Artur Anastasiu şi cancelarul Vătăşianu181. Datorită unei reorganizări în Ministerul de Externe brazilian, Cyro de Freitas Valle a fost rechemat la sfârşitul anului 1938 în centrală. La dejunul oferit cu ocazia plecării, arăta ziarul „Universul” din 1 decembrie 1938, fostul reprezentant diplomatic al Braziliei declara: „Voi rămâne legat de România din mai multe cauze, iar cel mai bun fel de a arăta aceste sentimente va fi să lucrez în Brazilia în noul meu post pentru strângerea legăturilor politice şi morale şi, vă rog să-mi iertaţi cuvântul, pentru restabilirea legăturilor economice şi culturale”182. Aşa cum s-a relatat în presa românească, la 27 aprilie 1939, cu ceremonialul obişnuit, în prezenţa lui Armand Călinescu, regele l-a primit în audienţă de prezentare pe noul ministru plenipotenţiar al Braziliei, Carlos Celso de Ouro Preto, care, cu această ocazie, a declarat că se va strădui să strângă încă şi mai mult „relaţiile de tradiţională prietenie care unesc România şi Brazilia, silindu-mă în acelaşi timp să dezvolt legăturile lor economice, comerciale şi culturale fără a cruţa, în acest scop, străduinţele mele cele mai devotate”183. Având în vedere schimbările care surveniseră în conducerea statului român în septembrie 1940, preşedintele brazilian Getulio

__________________ 178

Arhiva M.A.E., Fond Reprezentanţi, Problema 77/B. 71/1921, filele 1-5. Ibidem, filele 81-82. 180 Ibidem, fila 76. 181 Ibidem, fila 82. 182 Ibidem, fila 251. 183 Ibidem, fila 252. 179

62

Vargas l-a reacreditat pe Ouro Preto pe lângă regele Mihai I, declarând că face acest lucru pentru a menţine şi a strânge cât mai mult „legăturile de bună amiciţie” care uneau cele două ţări184. Situarea României şi Braziliei în cadrul celei de a doua conflagraţii mondiale în tabere diferite a influenţat, evident, şi relaţiile bilaterale. Acest lucru a devenit din ce în ce mai clar la începutul anului 1942, când Brazilia, încă neutră, se orienta tot mai mult spre S.U.A., iar România declarase deja război acestora. La întrevederea pe care a avut-o, la 28 ianuarie 1942, cu Secretarul general al Ministerului de Externe român, Gh. Davidescu, reprezentantul Braziliei, Ouro Preto, i-a comunicat că statele Americii Latine, cu excepţia a patru dintre ele, au hotărât să rupă imediat relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia. El mai preciza că nu cunoaşte încă poziţia guvernului său în ceea ce priveşte relaţiile diplomatice cu ţările aliate puterilor Axei. A adresat interlocutorului său întrebarea dacă nu cumva România s-ar vedea ea îndemnată să rupă relaţiile cu Brazilia şi, în acest caz, care ar fi situaţia sa185. Diplomatul român i-a răspuns că „o ţară se poate găsi, într-adevăr, în împrejurarea în care interesul său politic să nu mai corespundă exact sentimentelor” şi că, oricare ar fi decizia guvernului român, situaţia sa personală şi a membrilor legaţiei nu se va schimba într-un mod dezavantajos lor186. La 29 ianuarie 1942, însărcinatul cu afaceri român la Rio de Janeiro semnala autorităţilor române că, deşi a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia, Brazilia nu va face acest lucru şi în cazul României187. România a trebuit să se supună cerinţelor germane şi să rupă, la 5 martie 1942, relaţiile diplomatice cu Brazilia. Acest lucru este pus în evidenţă într-o scrisoare a vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, care era şi ministru de externe, adresată lui Manfred von Killinger. În scrisoarea respectivă se precizează că „urmare a vizitei ce mi-aţi făcut împreună cu dl. Bova Scoppa pentru a cere guvernului român, în puterea angajamentelor sale de a constata urmările stării de război cu Statele Sud-Americane care au făcut şi

__________________ 184

Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, Dosar 21/1940, fila 1. 185 Ibidem, vol. 8, fila 258. 186 Ibidem. 187 Ibidem, fila 260. 63

continuă a face o politică ostilă Guvernului Marelui Reich German şi Guvernului Regal Italian, întreţinând şi în alte ţări focare de acţiune şi spionaj, am onoarea a vă comunica faptul că, în ziua de 5 martie a. c., Ministrul Braziliei şi Însărcinatul cu afaceri al Perului au fost încunoştinţaţi că Guvernul Regal Român întrerupe relaţiile diplomatice cu aceste state. Nu rămâne astfel decât Chile şi Argentina cu care continuăm să avem legături. Guvernul Regal Român urmează astfel legile de onoare ale războiului”188. La 10 martie 1942, Ouro Preto s-a prezentat în vizită la Mihai Antonescu pentru a-şi lua rămas bun, în urma încetării legăturilor diplomatice, care, aşa cum preciza demnitarul român, s-a făcut la cererea Germaniei şi Italiei în conformitate cu articolul 3 din Pactul Tripartit189. Diplomatul brazilian a cerut să plece prin Ankara, întrucât era acreditat şi în Turcia, iar soţia sa şi unul dintre copii erau bolnavi. Mihai Antonescu s-a declarat de acord190. Din păcate, Guvernul român era limitat în deciziile sale de controlul şi presiunile germane. Într-o convorbire pe care Gh. Davidescu a avut-o la 16 martie cu consilierul legaţiei germane, Seltzer, acesta i-a comunicat că guvernul Reichului a hotărât să-i trimită pe toţi diplomaţii ţărilor sud-americane cu care s-au rupt relaţiile la Baden-Baden. Urma ca aceştia să fie schimbaţi cu diplomaţii germani din acele ţări la Lisabona. El ruga ca acest tratament să se aplice şi Legaţiei braziliene din Bucureşti191. Diplomatul german mai preciza că este informat că dl. Ouro Preto ar dori să plece la 25 martie din Bucureşti la Ankara. El mai adăuga că are informaţii potrivit cărora diplomatul brazilian ar fi declarat că „comunismul nu e nici ca doctrină, nici ca regim, atât de condamnabil cât s-ar crede” şi că îndeosebi în România „instaurarea lui ar avea unele avantaje”192. Guvernul român s-a supus cerinţelor germane. Începând din aprilie 1942, reprezentarea intereselor României în Brazilia a fost preluată de guvernul suedez193. În mai 1944, prin ministrul suedez acreditat la Lisabona, după ce fusese la post în Rio de Janeiro, autorităţile române erau înştiinţate că întreaga colonie română se bucura

__________________ 188

Ibidem, fila 263. Ibidem, fila 266. 190 Ibidem. 191 Ibidem, fila 267. 192 Ibidem. 193 Ibidem, fila 271. 189

64

din partea guvernului brazilian „de un foarte bun tratament”. Guvernul brazilian era hotărât a-i acorda acelaşi interes şi bună-voinţă atâta vreme cât se va menţine actuala atitudine de rezervă faţă de problemele internaţionale”194. Argentina Argentina a fost a doua mare ţară latino-americană cu care România şi-a dezvoltat relaţiile diplomatice în perioada interbelică. Caius Brediceanu, trimisul extraordinar şi plenipotenţiar al României în Brazilia, a fost acreditat la 15 martie 1928 în aceeaşi calitate şi în Argentina, cu reşedinţa la Rio de Janeiro195. El nu a apucat însă să-şi prezinte scrisorile de acreditare, întrucât la 16 iunie 1929 a fost numit ministru al României la Vatican196. Succesorul lui Caius Brediceanu nu a fost acreditat şi în Argentina şi, de aceea, guvernul acestei ţări a considerat că între cele două ţări nu există relaţii diplomatice stabilite. Aşadar, deşi nu putem considera anul 1928 ca fiind acela al stabilirii de relaţii diplomatice la nivel de legaţie, el reprezintă totuşi o dată importantă în istoria relaţiilor comune197. În acest an, Guvernul Argentinei l-a trimis în România pe Ernesto di Santo în calitate de însărcinat cu studierea şi stabilirea relaţiilor comerciale între cele două ţări, ale căror guverne hotărâseră să stabilească relaţii diplomatice198. Cerând, în 1930, informaţii prin consulul onorific al României la Buenos Aires, Ramon Avellaneda, în legătură cu faptul că Argentina nu a notificat Guvernului român instalarea noului preşedinte, s-a răspuns că acest lucru a fost făcut doar statelor cu care existau relaţii diplomatice199. Toate aceste fapte au grăbit deschiderea primei reprezentanţe diplomatice argentiniene la Bucureşti. Consulatul general onorific al Argentinei la Bucureşti făcea cunoscut Guvernului României, la 8 decembrie 1930, că Guvernul argentinian „a decis crearea unei legaţii la Bucureşti” şi cerea agrementul pentru numirea lui Ricardo Oliveira200.

__________________ 194

Ibidem, fila 273. Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 82. 196 Reprezentanţele diplomatice ale României, p. 238. 197 Ibidem. 198 Constantin Buşe, Nicolae Titulescu y las relaciones rumano-latinoamericanos, în „Analele Universităţii Bucureşti“, Istorie, an XXXI, 1982, p. 91. 199 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 83. 200 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 238. 65 195

În scrisoarea de acreditare, datată 5 ianuarie 1931, Preşedintele Guvernului provizoriu al Naţiunii Argentiniene, José F. Uribucu, cerea lui Carol al II-lea, pentru trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar argentinian, să „îl primească... în mod favorabil, acordându-i deplină încredere...”201. În funcţia pe care a avut-o, Ricardo Oliveira a acţionat consecvent pentru îmbunătăţirea calitativă a relaţiilor diplomatice şi economice reciproce până în anul 1936, când a fost rechemat. România şi-a deschis legaţia în Argentina, în urma acţiunii perseverente a lui Nicolae Titulescu, în anul 1934. Prin decretul nr. 1008 din 5 aprilie 1934 a fost numit în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Argentina Alexandru Buzdugan, care îndeplinise aceeaşi sarcină la Tirana202. Crearea reprezentanţelor diplomatice ale celor două ţări a marcat o etapă superioară în relaţiile bilaterale. Relaţiile româno-argentiniene s-au constituit într-un adevărat model de cooperare între o ţară europeană şi una aparţinând continentului american. Acest lucru a ieşit în relief mai ales la Societatea Naţiunilor, unde cele două ţări şi-au concertat adesea acţiunile având poziţii identice mai ales în ceea ce priveşte problemele păcii. Perioada cuprinsă între anii 1934-1936 a fost aceea a unei sensibile apropieri pe plan politic şi diplomatic, datorită în special activităţii miniştrilor de externe Nicolae Titulescu şi Carlos Saavedra Lamas, care au acţionat în cadrul comunităţii internaţionale pentru întărirea colaborării între state în direcţia apărării păcii şi a edificării unui sistem viabil de securitate colectivă. Prin intermediul legaţiilor de la Buenos Aires şi Bucureşti, cei doi oameni politici se informau şi se consultau asupra poziţiilor pe care ţările lor intenţionau să le adopte în probleme majore ale perioadei respective203. Un moment de vârf al rodnicei colaborări româno-argentiniene în planul diplomaţiei internaţionale l-a reprezentat, aşa cum am mai

__________________ 201

Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 74/1934, fila 1, 2. 202 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 239. 203 Ibidem. În problema colaborării dintre România şi Argentina sunt pe deplin lămuritoare studiile exhaustive ale lui Constantin Buşe, op. cit., Constantin I. Turcu, Nicolae Titulescu şi colaborarea României cu ţări ale Americiii Latine la Liga Naţiunilor, în „Revista română de studii internaţionale”, nr. 4-5, 1982, precum şi lucrarea lui Virgil Cândea şi Constantin I. Turcu, România şi America latină, Editura Politică, Bucureşti, 1970. 66

menţionat, aderarea, la 12 decembrie 1934, a României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei la „Pactul de neagresiune şi conciliaţiune” semnat la Rio de Janeiro şi intrat în istoria relaţiilor internaţionale sub numele de „Pactul Saavedra Lamas”, după numele iniţiatorului său, ministrul de externe al Argentinei94. Argentina dorea ca acest „Pact împotriva războiului”204, cum s-a mai numit tratatul menţionat, să capete adeziunea cât mai multor state ale lumii. De asemenea, se dorea susţinerea lui Nicolae Titulescu, a cărui activitate se bucura de un mare respect pe plan internaţional205. În noiembrie 1933, ministrul Argentinei la Varşovia l-a sondat în acest sens pe diplomatul român Victor Cădere, chestionându-l în legătură cu „atitudinea Guvernului român”206. La 31 decembrie 1933, ministrul Argentinei la Bucureşti a transmis „din ordin” ministrului de externe român textul tratatului, solicitând adeziunea României207, iar la 10 februarie 1934 i s-a răspuns ministrului argentinian că „Guvernul român îşi exprimă simpatia sa faţă de pact şi îl va studia”208. Guvernul argentinian a făcut diligenţe asemănătoare şi în alte capitale europene şi a reuşit să includă Pactul pe ordinea de zi (punctul 21) a celei de a 78-a sesiuni a Consiliului Societăţii Naţiunilor209. Ministrul român de la Varşovia, Victor Cădere, îi comunica lui Nicolae Titulescu faptul că reprezentantul argentinian Leillien „insistă ca această chestiune să fie examinată cât mai repede posibil, pentru că între 6 şi 15 decembrie are loc Conferinţa Panamericană şi o eventuală acceptare din partea ţărilor Micii Înţelegeri, a Poloniei etc. va avea cu siguranţă un mare ecou şi va aduce un mare ajutor moral acţiunii desfăşurate de Argentina pentru promovarea acestui Pact”210. Atitudinea favorabilă a României şi a celorlalte state ale Micii Înţelegeri faţă de Pact se datora şi faptului că, deşi statele sud-americane nu participau la discuţiile asupra dezarmării, s-au alăturat totuşi Micii Înţelegeri atunci când aceasta a aderat la definirea agresorului

__________________ 204

Reprezentanţele diplomatice ale României, p. 239. Constantin Buşe, op. cit., p. 93. 206 Ibidem. 207 Ibidem. 208 Ibidem. 209 Ibidem, p. 94. 210 Ibidem. 205

67

aşa cum a propus Uniunea Sovietică în cadrul dezbaterilor de la Societatea Naţiunilor211. Referitor la adeziunea la Pact a Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, între Nicolae Titulescu şi Saavedra Lamas s-a desfăşurat o bogată corespondenţă. La 6 noiembrie 1934, Titulescu îi preciza lui Saavedra Lamas că „studiul formulei noastre de aderare nu va dura mult timp şi astfel, o dată în plus, Argentina şi România vor fi servit cauza păcii”212. Nicolae Titulescu anunţa la 14 decembrie 1934, într-o telegramă trimisă Ministerului de Externe, că a fost însărcinat de reprezentanţii ţărilor aliate din cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice să formuleze termenii adeziunii213. În consecinţă, a adresat ambasadorului Argentinei la Roma o notă în care, în calitate de preşedinte al Micii Înţelegeri, şi-a dat adeziunea la Pactul Saavedra Lamas, formulând, în acelaşi timp, o serie de rezerve214. Nicolae Titulescu rezuma aceste rezerve la dorinţa statelor ce formau Mica Înţelegere de menţinere în vigoare „fără cea mai mică schimbare, a înţelegerilor anterioare cuprinse în Pactul Societăţii Naţiunilor, în Tratatele de alianţă, ca şi la imposibilitatea pentru noi de a renunţa la litigiile teritoriale...”215. Rezervele expuse, îmbrăţişate şi de statele din Înţelegerea Balcanică, nu contraveneau în nici un fel principiilor respectivului document216. La 12 martie 1935, Nicolae Titulescu i-a supus regelui Carol al II-lea spre semnare documentele de ratificare a adeziunii la tratatul iniţiat de Saavedra Lamas217. Toate acestea au contribuit, pe de o parte, la stabilirea unei strânse prietenii între Nicolae Titulescu şi Saavedra Lamas, iar pe de altă parte, la întărirea şi apropierea poziţiilor României şi Argentinei, lucru de care a beneficiat şi reprezentantul diplomatic al României la Buenos Aires. Într-un raport al acestuia, din 13 aprilie 1935, se explica atmosfera extrem de favorabilă în care a purtat discuţii cu ministrul de

__________________ 211

Ibidem, p. 95. Ibidem. 213 Ibidem p. 96. 214 Arhiva M. A. E., Fond 71/Brazilia, vol. 8, fila 102. 215 Constantin Buşe, op. cit., p. 96. 216 Ibidem. 217 Ibidem. 212

68

externe argentinian şi prin faptul semnării de către „Dl. Ministru Titulescu a Pactului Antibelic Sud-American, operă personală a Domnului Saavedra Lamas”. „Adeziunea României la acest tratat mai preciza Al. Buzdugan - a produs în Argentina cea mai bună impresiune”218. În timpul discuţiei, Saavedra Lamas a declarat că Argentina este gata să înceapă discuţiile cu Guvernul român pentru încheierea unui Tratat de Comerţ şi a unei Convenţii Consulare219. Adresându-i-se lui Nicolae Titulescu, la 21 iulie 1935, Alexandru Buzdugan îi relatează o nouă discuţie cu Saavedra Lamas, pe lângă care se mândrea a avea „o situaţie excepţională”. În cadrul acestei noi întrevederi, ministrul argentinian s-a arătat dispus să încheie cu România o convenţie consulară, de extrădare şi de arbitraj220. Saavedra Lamas a mai precizat că atunci când se pune problema revizuirii tratatelor, Argentina va avea alături Mexicul şi Chile pentru a se opune unei astfel de situaţii ce ar putea lovi în interesele României221. El se mai interesa şi de punctul de vedere al lui Nicolae Titulescu în problema agresiunii Italiei împotriva Abisiniei şi în legătură cu posibila susţinere a candidaturii sale, în 1936, la preşedinţia Societăţii Naţiunilor222. La 27 mai 1936, Alexandru Buzdugan aprecia într-o notă către şeful Direcţiei politice din Ministerul de Externe că, în contextul discutării la Societatea Naţiunilor a problemelor legate de conflictul italo-abisinian, trebuie susţinut punctul de vedere al Argentinei, care condamna acţiunea lui Mussolini. „Pentru noi, preciza el, care am înfiinţat în ultimii ani trei reprezentanţe diplomatice în America de Sud, cred că ar fi un moment bine găsit de a strânge aceste legături printr-o colaborare abilă, în chestiuni de principiu, fără ca din aceasta să ne îndepărtăm discutabila amiciţie a Italiei”223. Un nou prilej de reafirmare a legăturilor de strânsă prietenie dintre cele două state l-a constituit dejunul oficial oferit de Nicolae Titulescu cu prilejul încheierii misiunii în ţara noastră a lui Ricardo Oliveira. În discursul ţinut, Nicolae Titulescu a omagiat rolul jucat de

__________________ 218

Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, fila 107. Ibidem. 220 Ibidem, fila 108. 221 Ibidem. 222 Ibidem. 223 Ibidem. 219

69

Argentina la Societatea Naţiunilor şi aprecia că noua misiune primită de diplomatul argentinian „ne lipseşte de un prieten de două ori preţios”, o dată ca cel dintâi reprezentant în România al Argentinei şi a doua oară ca sol al marii familii de state latino-americane224. Răspunsul diplomatului argentinian, cu o tentă extrem de romantică, sublinia rolul lui Nicolae Titulescu în întărirea relaţiilor reciproce, caracterizându-l ca „omul admirabil care cu cea mai universală înţelegere serveşte cauza naţională cum nu a făcut-o şi nu o va face nimeni pentru că el se identifică cu cauza tuturor naţiunilor care, în conformitate cu idealul nostru ca şi al vostru, doresc fără a eluda vreo răspundere, să facă să domnească între oamenii doritori de justiţie «pacea în dreptate»”225. Adresându-se la 2 septembrie 1936 noului ministru de externe, V. Antonescu, Alexandru Buzdugan pleda pentru invitarea oficială a lui Saavedra Lamas în România, aşa cum se stabilise în principiu, încă din luna iulie226. Printre argumentele care ar susţine deosebita însemnătate a acestei vizite, el enumera: consolidarea relaţiilor cu Argentina, ecoul pe întregul continent sud-american, posibilitatea ca Saavedra Lamas să devină, din 1937, preşedinte al Argentinei, „fapt de extremă importanţă pentru România tocmai faţă de angajamentul luat de Domnia Sa de a ne susţine politica contra revizuirii Tratatelor”227. În acelaşi raport, A. Buzdugan arăta că a semnat ,în ziua de 14 august 1936, cu ministrul de externe al Argentinei, un Tratat de Comerţ şi Navigaţie „care ne va da posibilitatea, dacă va fi aplicat cu abilitate, să obţinem un debuşeu important pentru petrolul, cheresteaua şi fructele uscate din România...”228. El preciza că valoarea schimburilor comerciale s-ar putea ridica anual la un miliard de lei, lucru apreciat în cercurile politice, diplomatice şi economice din Argentina ca un mare succes al diplomaţiei româneşti229. În încheiere, spunea că „dacă se aprobă de D-voastră anumite raporturi ce am făcut în legătură cu planul hotărât contra propagandei ungare în Argentina şi Uruguay (unde am prezentat de curând scrisorile de acreditare) sper să putem

__________________ 224

Ibidem, filele 121-124. Ibidem, fila 125. 226 Constantin Buşe, op. cit., p. 117. 227 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, filele 134-139. 228 Ibidem. 229 Ibidem. 225

70

avea atât în chestiunile politice, cât şi în direcţia economică mare avantaj pentru ţara noastră”230. Augustin P. Justo, noul preşedinte al Argentinei, adresându-se într-o scrisoare regelui Carol al II-lea, la 13 aprilie 1937, aprecia bunele relaţii româno-argentiniene, considerând că la întărirea şi dezvoltarea acestora a contribuit „prezenţa în Buenos Aires a Excelenţei Sale Domnul Alexandru Buzdugan... care este un motiv de mare satisfacţie pentru guvernul meu iar din parte-mi mă grăbesc a confirma prestigiul şi încrederea pe care atât de distinsul reprezentant a ştiut să le dobândească în Ţară”231. Alexandru Buzdugan şi-a încetat activitatea diplomatică la Buenos Aires şi Montevideo prin demisie, fapt consemnat prin Decretul regal de la 17 iulie 1937 prin care era rechemat la Bucureşti232. Prin Decretul regal de la 6 iulie 1937, Frederic Nanu, „Ministru Plenipotenţiar în Direcţia Cabinet şi Cifru din Ministerul Regal al Afacerilor Străine este numit Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al Nostru la Buenos Aires şi Uruguay pe 17 iulie 1937”233. Noul ministru român acreditat în Argentina, născut la 25 martie 1894, era diplomat de carieră, ocupând anterior diferite posturi, începând cu anul 1918, la Berna, Londra, Berlin, Varşovia şi Washington. El a ajuns în Argentina la 15 august 1937 şi a preluat conducerea Legaţiei din Buenos Aires234. Depunerea scrisorilor de acreditare către preşedintele argentinian, generalul Augustin P. Justo, a avut loc la 30 septembrie 1937. În semn de preţuire faţă de România, protocolul obişnuit pentru asemenea ocazii a fost modificat pentru a se permite prezenţa la ceremonie şi a ministrului de externe Saavedra Lamas. Cu acel prilej, preşedintele Argentinei a declarat că „Poporul Argentinian... priveşte cu un adevărat interes apropierea de poporul român şi apreciază deja nobilele manifestaţiuni ale vieţii lui sociale”235. F. C. Nanu comunica, la 28 august 1937, lui V. Antonescu că a avut o primă întrevedere cu ministrul de externe argentinian Saavedra

__________________ 230 231

fila 1.

Ibidem. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 58/1937,

232

Arhiva M.A.E., Fond Reprezentanţi, dosar 77/B.107, fila 117. Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar 77/N.23, vol. II, fila 23. 234 Ibidem, fila 53. 235 Ibidem, fila 54. 233

71

Lamas. Deşi convorbirea a avut mai ales un caracter protocolar, este important de subliniat faptul că Saavedra Lamas l-a asigurat de „deosebita lui simpatie pentru România şi a reamintit cu mare plăcere scurta lui colaborare cu Excelenţa Voastră, anul trecut la Geneva”236. Frederic Nanu, aşa cum relata acesta într-un raport către ministrul de externe Petrescu Comnen, datat 30 martie 1938, a fost primit în audienţă de prezentare de către preşedintele Uruguayului în ziua de 29 martie 1938. El precizează că, în conformitate cu protocolul uruguayan, „nu s-au ţinut discursuri, ceremonia deosebindu-se prin simplicitatea ei”237. Preşedintele uruguayan, Terra, era bolnav şi conversaţia dintre el şi diplomatul român a avut mai mult un caracter „monden”, şeful statului Uruguay părând a fi îngrijorat de situaţia politică internă şi de iminenţa unei lovituri militare de stat cu doar două luni înainte de expirarea mandatului său238. Decretul regal din 15 februarie 1939 a pus capăt activităţii lui Frrederic Nanu în Argentina şi Uruguay, acesta urmând a preda Legaţia lui Constantin Văllimărescu după care urma să preia conducerea celei de la Helsinki239. În februarie 1939 s-a prezentat la post, la Buenos Aires, noul reprezentant al României, Constantin Văllimărescu. Acesta, născut la 17 martie 1891 la Craiova, licenţiat în ştiinţe juridice, îşi începuse cariera diplomatică în anul 1920, reprezentând România la Budapesta, Paris, Riga sau în Secretariatul Micii Înţelegeri. În luna mai a anului 1938 a fost numit ca Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României în Chile, de unde a fost transferat, în aceeaşi calitate, la Buenos Aires240. El îi raporta lui Grigore Gafencu că a fost primit la 24 februarie de ministrul de externe argentinian căruia i-a remis copia scrisorii de acreditare şi a celei de rechemare a lui F. C. Nanu241. Diplomatul român relata că a avut cu domnul José Maria Cantilo „o lungă convorbire care mi-a dat prilejul de a-i preciza poziţiunea României în politica internaţională şi a-i explica situaţiunea României

__________________ 236

Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, fila 143. Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar 77/N, nr. 23, vol. II, fila 61. 238 Ibidem. 239 Ibidem, fila 83. 240 Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar nr. 77, litera V/nr. 34/1920, nenumerotat. 241 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, fila 150. 72 237

aşa cum se prezenta înainte de februarie 1938 şi cum se înfăţişează astăzi”242. Ministrul de externe argentinian a întrebat dacă „nu ne temem de expansiunea economică a Germaniei care ar putea să ducă la o hegemonie a acestei puteri asupra ţării noastre”243. Diplomatul român a răspuns că „sub conducerea Regelui Carol poporul român are mai mult ca oricând conştiinţa şi mândria neatârnării sale şi a misiunii sale istorice”, fiind deci „în măsură a rezista cu succes oricărei presiuni...”244. Domnul Cantilo a prezentat faptul că guvernul său se orientează, în problema Spaniei, spre a recunoaşte „guvernul naţionalist condus de generalul Franco”245. C. Văllimărescu l-a prezentat apoi pe noul consilier economic al Legaţiei, Ţari, şi „convorbirea s-a întins asupra relaţiilor comerciale dintre ţările noastre şi la posibilitatea intensificării lor”, concluzia fiind că ambele părţi sunt interesate în această direcţie246. Prezentarea oficială a scrisorilor de acreditare a avut loc la 24 martie 1939, după întoarcerea preşedintelui Roberto M. Ortiz din călătoria sa în ţară. Întrevederea a durat 20 de minute247. „Preşedintele - relata C. Văllimărescu - m-a asigurat de tot sprijinul său şi al guvernului adăugând că are cea mai vie dorinţă de a strânge relaţiile cu România”248. Preşedintele argentinian s-a interesat de acordul economic româno-german şi a făcut unele consideraţii privind „poziţia geografică a ţării noastre cu consecinţele ei politice asupra intereselor şi nevoilor României, ale vecinilor ei şi ale marilor Puteri...”249. Reprezentantul român l-a asigurat pe preşedintele Ortiz de „voinţa neclintită de pace a ţării noastre, intenţiunea ei fermă de a se menţine departe de curentele ideologice care frământă Europa şi dorinţa ei de a colabora cu toate statele”250. Presa română (ziarele „Universul” şi „România”) informa la 6 septembrie asupra faptului că, aşa cum transmisese deja de două zile

__________________ 242

Ibidem. Ibidem. 244 Ibidem. 245 Ibidem. 246 Ibidem. 247 Ibidem, fila 152. 248 Ibidem. 249 Ibidem. 250 Ibidem. 243

73

diplomatul român, prin decret prezidenţial, Argentina şi-a declarat neutralitatea faţă de războiul din Europa251. Notificarea oficială a acestei poziţii i-a fost adusă la cunoştinţă lui Constantin Văllimărescu la 8 septembrie 1939, când i s-a comunicat acelaşi lucru şi din partea Uruguayului252. La cinci luni după izbucnirea războiului european, la 16 februarie 1940, C. Văllimărescu îşi informa superiorii asupra modului cum se repercuta conflictul în Argentina, în comerţul, politica şi opinia ei publică253. În ce priveşte România, el arăta că politica ei este privită cu înţelegere şi simpatie. „Se poate afirma – reliefa el – că România se bucură de o presă bună în Argentina şi că se apreciază aici loialitatea politicii noastre în mijlocul dificultăţilor ce le întâmpinăm şi voinţa calmă şi hotărâtă de a ne apăra frontierele... ”254. Raportul din martie 1940 aduce noi precizări în legătură cu interesul presei argentiniene faţă de România pe care C. Văllimărescu îl pune în legătură cu încheierea păcii ruso-finlandeze255. Titlurile din ziare erau semnificative: „România şi Turcia îşi vor apăra independenţa prin arme” („El Mundo”, 23 martie), „România în faţa unor transcendentale hotărâri” („La Nacion”, 20 martie), „Londra va zădărnici acţiunea nazistă în România” („La Prensa”, 22 martie)256. „Agenţiile telegrafice, corespondenţii de presă şi redacţiile politice nu se îndoiesc de hotărârea fermă a României de a-şi apăra teritoriul şi independenţa” scria C. Văllimărescu257. În urma evenimentelor legate de un episod al războiului naval, scufundarea cuirasatului german Graf von Spee în largul coastelor Uruguayului, C. Văllimărescu a primit sarcina, la cererea Ministerului Aerului şi Marinei, de a încerca să cumpere armamentul (tunurile) de pe vas. Deplasându-se la faţa locului, a constatat că armamentul era dezafectat şi nu puteau fi cumpărate decât importante elemente ale

__________________ 251

Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 1, filele 80-81. Ibidem, fila 82. Constantin Văllimărescu era acreditat şi în Uruguay din 1939, iar la 5 mai şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui uruguayan. 253 Ibidem. 254 Ibidem. 255 Ibidem, fila 140. 256 Ibidem. 257 Ibidem. 74 252

structurii metalice a vasului. Neştiind cum să procedeze, el îi cere instrucţiuni suplimentare lui Grigore Gafencu la data de 13 aprilie 1940258. Un moment foarte important în activitatea lui C. Văllimărescu în Argentina, despre care îl încunoştiinţa la 27 aprilie 1940 pe Grigore Gafencu, a fost cel legat de înfiinţarea unui „Institut pentru dezvoltarea legăturilor culturale dintre România şi Argentina”259. Beneficiind de sprijinul unor importante personalităţi ale vieţii culturale argentiniene, Institutul îşi propunea, după cum preciza diplomatul român, „să intre în legătură cu instituţiile noastre spre mai buna cunoaştere a vieţii culturale, artistice, ştiinţifice şi sociale a României, însărcinându-se cu răspândirea în publicul argentinian a tuturor datelor şi cunoştinţelor privind mişcarea noastră în domeniile sus-indicate”260. C. Văllimărescu sublinia că Institutul este necesar pentru că România „se bucură în Argentina de multă simpatie şi trebuie avut în vedere că opinia argentiniană influenţează întregul Continent sud-american”261. Apreciind iniţiativa şi realizarea reprezentantului ţării noastre, ministrul de externe Grigore Gafencu se adresa, la 8 mai 1940, ministrului propagandei naţionale C.C. Giurescu, rugându-l să sprijine proiectul262. În iunie 1940, C. Văllimărescu anunţa că presa argentiniană reflecta cu fidelitate schimbările politice din România, în ceea ce priveşte mai ales titularizarea la conducerea Ministerului Afacerilor Străine a lui Ion Giugurtu. Toate ziarele erau de acord cu faptul că noul şef al diplomaţiei române „se bucură de multă simpatie în Germania”263. Cel mai citit ziar de seară, „La Razon”, din 21 iunie 1940, publica un articol amplu al cărui titlu era: „România şi-ar putea modifica poziţia faţă de război. Cu înlocuirea lui Gafencu ar exista o apropiere de Axă”264.

__________________ 258

Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, fila 185. Nu există documente privind urmările acestui demers; vezi şi Doru Bratu, Episoade navale în istoria relaţiilor româno-argentiniene, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 4 (56)/1999, p. 57-59. 259 Ibidem, fila 157. 260 Ibidem. 261 Ibidem. 262 Ibidem, fila 160. 263 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 1, fila 230. 264 Ibidem. 75

Evenimentele din vara anului 1940 au luat oarecum prin surprindere pe diplomatul aflat la post la Buenos Aires. Întrebat de reporterii ziarului „La Razon” asupra ultimatumului sovietic din iunie 1940, C. Văllimărescu a declarat că „Basarabia este românească 70%” şi că „deciziunea Regelui va răspunde intereselor ţării”265. Adresându-i-se lui Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României, C. Văllimărescu îi comunică faptul că opinia publică argentiniană a urmărit cu mare atenţie convorbirile de la Salzburg în cadrul cărora, spuneau ziarele, „axa Roma-Berlin ne-a dat termen până la 15 septembrie pentru a soluţiona cererile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei prin negocieri directe, alternativa nearanjării chestiunilor înăuntru acestui termen fiind... intervenţia armată a Reichului”266. În urma schimbărilor care au avut loc în fruntea statului român, conducătorul statului Argentina, Ramon Y. Castillo, s-a adresat regelui Mihai I, cerând să fie acceptată acreditarea lui Enrique J. Amayo ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Guvernul român, văzând în acest lucru un prilej de „a strânge încă şi mai mult, dacă va fi posibil, relaţiunile bune şi cordiale ce din fericire există între Republica Argentina şi Regatul României”267. Luând la cunoştinţă, la 7 octombrie 1940, nota de rechemare a lui Constantin Văllimărescu, prin care se preciza şi faptul că din acel moment Legaţia urma a fi condusă de consilierul Arthur Anastasiu, în calitate de Însărcinat cu afaceri, ministrul Afacerilor Străine, Julio A. Roca, i se adresa printr-o scrisoare diplomatului român, exprimându-şi regretul pentru plecarea acestuia din Buenos Aires „unde aţi ştiut să puneţi în evidenţă atât de strălucite merite personale atât în mod oficial cât şi privat, contribuind în mod eficace la apropierea spirituală şi economică între ţările noastre”268.

__________________ 265

Ibidem, fila 265. Ibidem, fila 312. 267 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 12/1940, 266

fila 1.

268 Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar nr. 77, litera V/nr. 34/1920, nenumerotat. După rechemarea sa, C. Văllimărescu a refuzat să se întoarcă în ţară, rămânând în Chile şi în Argentina. Ca urmare a acestui fapt a fost disponibilizat la 1 aprilie 1941. Mareşalul Antonescu cerea însă sancţionarea sa în decembrie 1943 pentru o serie de declaraţii pe care le făcuse ziarului „La France Nouvelle” ce apărea în Argentina şi care au fost apreciate ca defăimătoare la adresa politicii şi acţiunii militare a României. Faptul că 76

Faptul că, începând din toamna anului 1940, Legaţia României la Buenos Aires a fost condusă de însărcinaţi cu afaceri a nemulţumit Argentina, care a cerut explicaţii în legătură cu aceasta într-o întrevedere a reprezentantului diplomatic argentinian la Ministerul de Externe român, cu ministrul Cretzianu, în ziua de 27 noiembrie 1940, după ce discutase despre acest subiect, anterior, cu Ion Antonescu şi M. Sturdza269. El arăta că ţara sa a dovedit „câtă importanţă dă României”, reprezentantul ei acreditat şi la Belgrad, Atena şi Budapesta avându-şi sediul la Bucureşti, deşi statele respective au fiecare un reprezentant la Buenos Aires270. La rândul său, demnitarul român a insistat asupra motivelor economice care au determinat această măsură ce dovedea tocmai dorinţa de a nu suprima reprezentanţa diplomatică, întrucât se dorea în continuare „menţinerea bunelor legături diplomatice cu Argentina”271. Guvernul argentinian dorea însă să se facă un compromis care ar fi dat deplină satisfacţie, şi anume, ca Guvernul român să facă cunoscut că actualul însărcinat cu afaceri este declarat „interimar” şi nu „chargé d’affaires en pied”, situaţie provizorie până la numirea unui nou ministru272. România a trimis în Argentina, ca însărcinat cu afaceri, în noiembrie 1941, pe Radu Cutzarida, a cărui călătorie spre Buenos Aires s-a dovedit plină de neprevăzut273. Astfel, în timpul escalei din Trinidad a vasului pe care se afla, îi relatează el lui Mihai Antonescu, la 15 noiembrie 1941, şeful serviciului de control britanic i-a cerut să-i remită paşapoartele şi i-a comunicat că, în conformitate cu ordinele de la Londra, va fi debarcat, declaraţia respectivă a făcut vâlvă este demonstrat de publicarea în ziarele „Universul” şi „Curentul” a unei ştiri care informa opinia publică în legătură cu situaţia lui C. Văllimărescu care nu mai făcea parte din M.A.S. Decretul de disponibilizare a fost anulat în septembrie 1944, Văllimărescu a fost trimis ca ministru al României la Oslo în 1946. În decembrie 1947 a demisionat şi a plecat din nou în America Latină, unde a încercat să organizeze în cadrul coloniei române o mişcare de opoziţie împotriva regimului de la Bucureşti. 269 Arhiva M. A. E., Fond 71/ Argentina, vol. 1, fila 339. 270 Ibidem. 271 Ibidem. 272 Ibidem Problema a rămas nerezolvată până la ruperea relaţiilor diplomatice. 273 Ibidem, filele 367, 368. 77

iar curierul diplomatic va fi confiscat274. Radu Cutzarida a declarat că va arunca în mare geanta diplomatică, ce conţinea şi cifrul, dar a fost ameninţat că, la nevoie, împotriva lui se va folosi şi forţa275. În încheierea raportului său, el îşi exprima indignarea că i se aduc reproşuri în legătură cu posibila violare a cifrurilor: „Am aproape 50 de ani şi desfid pe oricine să poată face datoria de bun român mai corect decât mine şi cu mai mult curaj şi conştiinciozitate”276. Ajuns în cele din urmă la postul său din capitala argentiniană, Radu Cutzarida îl informa pe Mihai Antonescu despre faptul că Ungaria pregătea în Argentina terenul pentru situaţia în care ar pierde războiul, organizând o întreagă reţea al cărei şef pentru cele două Americi este contele Karoly, înrudit cu amiralul Horty, al cărui fiu era ministrul Ungariei la Rio de Janeiro277. La 12 decembrie 1941, secretarul Legaţiei argentiniene, Nogues, îi comunica în cadrul unei întrevederi, lui Gh. Davidescu, secretar general la Externe, că Argentina nu consideră ca beligerante S. U. A. şi că dispoziţiile privind neutralitatea se aplică doar Marii Britanii şi Japoniei278. A mai precizat că „sprijinul pe care statele Americii Latine îl vor da Marii Britanii şi Americii de Nord va fi nelimitat”279. Ministrul Afacerilor Străine aducea la cunoştinţa Legaţiei României la Buenos Aires, la 21 decembrie 1941, că decretul asupra neutralităţii din 4 septembrie 1939 se extinde şi asupra Ungariei şi României în urma instaurării stării de război între acestea şi Anglia280. La 22 ianuarie 1942, secretarul Legaţiei argentiniene îi aducea la cunoştinţă lui Gh. Davidescu că în cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro s-a hotărât ca ţările din America Latină să rupă relaţiile cu ţările Axei şi cu Japonia281. Diplomatului argentinian, interesat de regimul care se va aplica reprezentanţei sale, Gh. Davidescu i-a răspuns că dacă „ţara sa ar hotărî să rupă relaţiunile cu România” îl

__________________ 274

Ibidem. Ibidem. 276 Ibidem. 277 Ibidem. 278 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, fila 167. 279 Ibidem. 280 Ibidem, fila 168. 281 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 1, fila 378. 275

78

poate asigura că i se va aplica „acelaşi regim ca cel aplicat Legaţiunii Americii”282. Adresându-se Ministerului de Externe, la 10 februarie 1942, Radu Cutzarida cere, pentru îmbunătăţirea activităţii Legaţiei, angajarea unui secretar283. Referindu-se la activităţile de propagandă, afirmă că „orice angajat de către Legaţiune găseşte îndată din partea celor interesaţi o încurajare bănească contra căreia nu poate lupta; sunt fonduri colosale de distribuit”284. El remarca faptul că „ungurii par bine organizaţi şi ne atacă pieziş”, semnalând faptul că într-o revistă ilustrată au apărut patru pagini sub semnătură ungurească ce abordau problema rebeliunii legionare, care ar fi fost o urmare a atitudinii Mareşalului Antonescu, fiind de asemenea denunţate „aşa-zisele masacre comise de Români contra Ungurilor”285. În încheiere, roagă să i se trimită „material recent contra Ungurilor şi Ruşilor”286. În lunile februarie-aprilie au avut loc mai multe întâlniri ale ministrului Argentinei în România, Amayo, cu Mihai Antonescu şi Gh. Davidescu, al căror subiect principal a fost situaţia membrilor legaţiei în cazul în care între cele două ţări va interveni starea de război şi a imposibilităţii acceptării reprezentării de către Argentina în alte ţări latino-americane a intereselor româneşti sau a acceptării acreditării unor diplomaţi români ce au activat într-o ţară de pe continent care a rupt relaţiile diplomatice cu România287. La 3 aprilie 1942, ministrul argentinian s-a prezentat la Mihai Antonescu pentru a-l saluta „înainte de plecarea sa în Argentina din motive de sănătate, sperând să revină la toamnă”288. Foarte interesantă din perspectiva relaţiilor româno-argentiniene este întrevederea care a avut loc, la începutul anului 1942, la Legaţia română din Portugalia, între Victor G. Cădere şi ambasadorul Argentinei la Londra, Carcano, un serios candidat la preşedinţia ţării sale, considerat şi un fel de „purtător de cuvânt” al guvernului de la

__________________ 282

Ibidem. Ibidem, fila 470. 284 Ibidem. 285 Ibidem. 286 Ibidem. 287 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 1, fila 379 şi vol. 4, filele 172, 173, 174. 288 Ibidem. 79 283

Vichy pe lângă guvernul englez289. Diplomatul argentinian, vorbind despre situaţia României din perspectiva politicii engleze, arăta că îl „cunoaşte pe Dl. Tilea pe care l-a văzut nu demult. Acţiunea comitetului român nu are influenţă... Totuşi acţiunea Ungurilor la Londra pare a fi mai activă şi ceva mai răspândită”290. În general, adăuga el, guvernul englez „acordă o atenţie mediocră acţiunilor diverselor comitete naţionale”291. Referitor la România, „prezenţa trupelor române pe Volga şi în Caucaz sporeşte ostilitatea contra României, dar din acest punct de vedere nici ungurii nu sunt într-o situaţie mai bună”292. Reprezentantul României a prezentat poziţia oficială a guvernului său privind participarea la „războiul contra URSS-ului cotropitor”293. În încheiere, Carcano şi-a exprimat întreaga sa înţelegere şi simpatie pentru România şi pentru „îndelungata sa persistenţă latină de-a lungul veacurilor de lupte grele datorate poziţiei sale geografice”294. La 6 noiembrie 1942, Radu Cutzarida invocă din nou lipsa de informare operativă, mai ales în legătură cu încetarea relaţiilor diplomatice cu diferite state, el fiind luat prin surprindere de întrebările adresate în martie 1943 de Agenţia „Associated Press” cu privire la faptul că reprezentanţi ai Finlandei şi României ar fi contactat forţele anglo-saxone în vederea încheierii păcii”295. Prezentându-se, cu un pretext oarecare, în audienţă la Mihai Antonescu, în ziua de 30 martie 1943, însărcinatul cu afaceri argentiniene, Carlo Ponti, comunică faptul că „nu are nici o informaţie despre vreun angajament pe care l-ar fi luat Anglia sau America în privinţa Basarabiei” şi adaugă, oarecum maliţios, că el consideră că această informaţie l-ar „putea interesa” pe interlocutorul român296. La 15 iunie 1943, guvernul român a recunoscut noul Guvern argentinian297. În acest context, în august 1943, printr-o notă verbală,

__________________ 289

Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 4, filele 175, 176. Ibidem. 291 Ibidem. 292 Ibidem. 293 Ibidem. 294 Ibidem. 295 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 1, fila 491. Acesta este ultimul document provenind de la Buenos Aires găsit în arhivă până la încetarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. 296 Arhiva M. A. E., fond 71/Argentina, vol. 4, fila 187. 297 Ibidem, fila 188. 80 290

legaţia Argentinei cere Ministerului Afacerilor Externe să acţioneze în direcţia eliminării din unele ziare româneşti a ştirilor şi comentariilor „ireverenţioase” şi „ofensatoare” despre poporul şi politica argentiniană298. Cenzurarea unor astfel de informaţii pe viitor, se subliniază în notă, va contribui ca „nici un fapt dezagreabil să poată să dezavantajeze relaţiile cordiale care în toate domeniile unesc atât de fericit popoarele şi Guvernele Argentinei şi Regatului României”299. Într-o telegramă trimisă de la Buenos Aires, la 8 februarie 1944, Guvernul român era informat de faptul că „vineri, 4 februarie, la ora 18, şeful protocolului a venit la legaţie şi mi-a remis o notă prin care guvernul argentinian anunţă că întrerupe relaţiile diplomatice cu Bulgaria, Franţa, Ungaria şi România, pentru că de la 26 ianuarie 1944 s-a găsit în imposibilitatea de a comunica în mod regulat cu reprezentanţii săi pe care se vede nevoit să-i recheme”300. Ca urmare a întreruperii relaţiilor diplomatice, s-a decis ca membrii Legaţiei argentiniene să părăsească România, în luna august, în condiţiile fixate de Germania, care dorea – cum am arătat – ca toţi diplomaţii argentinieni să fie schimbaţi cu cei germani în Portugalia, la Lisabona, în data de 10 august 1944301. La 14 iulie 1944, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine român, Mircea Vasiliu, a avut o ultimă întrevedere cu însărcinatul cu afaceri argentiniene, Carlo Ponti, pentru a-i comunica cele necesare plecării302. Cu acest prilej, domnul Carlo Ponti a ţinut „să-şi exprime încă o dată regretul că părăseşte Ţara noastră de care îl leagă adânci şi indestructibile legături”303. Plecarea diplomaţilor argentinieni la mai puţin de o lună de la evenimentele de la 23 august 1944 este o dovadă în plus că acestea au fost pentru multă lume, inclusiv pentru mediile diplomatice, o surpriză. Chile Relaţiile diplomatice dintre România şi Republica Chile au avut la bază o lungă tradiţie a legăturilor consulare. Pe baza acestora s-au deschis legaţiile în ambele ţări. Iniţiativa a aparţinut Republicii Chile,

__________________ 298

Ibidem, fila 191. Ibidem. 300 Ibidem, fila 193. 301 Ibidem, filele 194, 195, 196. 302 Ibidem. 303 Ibidem. 299

81

care, la 5 februarie 1925, informa că „Guvernul republicii, dorind a strânge relaţiile cordiale ce fericit ne leagă”, a hotărât să numească pe Juan Larion Alcalde ca însărcinat cu afaceri ad-interim la Bucureşti304. El şi-a luat postul în primire la 6 iulie 1925305. Aceasta a fost prima reprezentanţă diplomatică latino-americană, la nivel de legaţie, deschisă în România306. România nu a putut răspunde în mod similar gestului făcut de Chile şi, de aceea, Legaţia chiliană a fost închisă, în 1931, întrerupându-se astfel relaţiile diplomatice307. Relaţiile oficiale între cele două state au rămas la nivel protocolar. De exemplu, în iulie 1931, Juan Esteban Montero îi comunică lui Carol al II-lea alegerea sa ca Preşedinte al Republicii Chile şi, referindu-se la relaţiile cu România, spunea că „în îndeplinirea funcţiilor mele mă voi strădui să acţionez pentru a strânge legăturile de prietenie care unesc în mod fericit ţările noastre”308. Legaţia chiliană a fost redeschisă la Bucureşti în data de 23 ianuarie 1934, o dată cu numirea lui Francesco Madrid Arellano în calitate de însărcinat cu afaceri309. La 23 decembrie 1935, Arturo Alessandri, Preşedintele Republicii Chile, se adresa regelui României spunând: „Doritor de a strânge şi consolida cât mai mult relaţiunile cordiale care, din fericire, există între Chile şi România m-am hotărât să acreditez pe lângă Guvernul Majestării Voastre, în calitate de Trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar, pe cetăţeanul chilian Dl. Francesco Madrid Arellano”310. El va rămâne la post până în ianuarie 1939, când a fost înlocuit de Miguel A. Rivera ca însărcinat cu afaceri până în 1941, când, la rândul lui, a fost înlocuit de Samuel del Campo până la întreruperea relaţiilor diplomatice, în mai 1943311. Tot ca urmare a eforturilor consecvente ale lui Nicolae Titulescu, la 1 octombrie 1935, s-a deschis Legaţia României în Chile312. În noul

__________________ 304

Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 296. Ibidem. 306 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 90. 307 Ibidem. 308 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 134/1931, 305

fila 1.

309 310

fila 2.

311 312

82

Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 90. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 111/1935, Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 91. Ibidem, p. 88.

post înfiinţat a fost numit Nicolae Dianu, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 11 decembrie 1935313. Confirmând primirea acestora, Arturo Alessandri, preşedintele chilian, îi scria lui Carol al II-lea: „Mi-a produs o adevărată bucurie scrisoarea autografă datată din Bucureşti 12 noiembrie a. c. prin care Majestatea Voastră binevoieşte a-mi face cunoscut că a ţinut să acrediteze pe domnul Nicolae Dianu în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar... pe lângă Guvernul Meu”314. Preşedintele Alessandri declara că „domnul Dianu atât timp cât va sta în Chile va întâmpina din parte-mi toate înlesnirile ce contribuie a consolida cât mai mult relaţiunile amicale ce din fericire există între ţările noastre”315. Presa chiliană, ziare precum „El Mercurio”, „El Diario Ilustrado”, „El Imparcial” au reflectat pe larg ceremonia desfăşurată în ziua prezentării scrisorilor de acreditare la palatul Moneda de către Nicolae Dianu316. După terminarea părţii protocolare a întrevederii cu preşedintele ţării, delegaţia română s-a deplasat la Ministerul de Externe, unde s-a desfăşurat un moment cu un caracter inedit pentru epoca respectivă, subliniat ca atare de presă. Este vorba de faptul că a avut loc o convorbire telefonică între ministrul de externe chilian, Manuel Cruchaga Tocarnal, şi cel român, Nicolae Titulescu317. Deşi pe cei doi interlocutori îi despărţeau 25 000 de kilometri, discuţia s-a desfăşurat în condiţii tehnice fără cusur318. Cei doi miniştri de externe au discutat în franceză, schimbând saluturi cordiale şi subliniind importanţa momentului. Nicolae Titulescu a declarat că speră ca acreditarea diplomatului român la Santiago de Chile să servească drept bază „unor mai importante schimburi comerciale, diplomatice şi culturale între cele două ţări”319. După aceasta, a avut loc o conversaţie între Manuel Cruchaga şi însărcinatul cu afaceri chilian la Bucureşti, Francesco

__________________ 313

Ibidem. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 106/1935, fila 1. 315 Ibidem. 316 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa externă, dosar 668, fila 2. 317 Ibidem. 318 Ibidem. 319 Ibidem. 83 314

Madrid, care a fost anunţat că a fost avansat la rangul de ministru plenipotenţiar320. În final, Nicolae Dianu a discutat cu Nicolae Titulescu321. Până la 1 mai 1938, când a fost transferat la Moscova, Nicolae Dianu a desfăşurat o activitate intensă, contribuind la strângerea legăturilor de prietenie între cele două ţări322. În primul rând, el s-a preocupat de apărarea imaginii României, care uneori apărea deformată în presa locală, ce prelua fără discernământ şi fără a verifica diferite articole din ziare de scandal europene sau nord-americane. Un astfel de incident era raportat într-o scrisoare a lui Nicolae Dianu, din 24 februarie 1936, în legătură cu un reportaj din „La Nation” şi care s-a încheiat în mod favorabil diplomatului român, ce a primit scuze din partea directorului publicaţiei323. Interesul pentru România era reliefat, la 25 martie 1936, de cererea lui Nicolae Dianu de a i se comunica lungimile de undă ale posturilor de radio româneşti, pentru că acestea, mai bine recepţionate, ar contribui la îmbunătăţirea propagandei proromâneşti în Chile324. Tot în martie 1936, N. Dianu comunică la Bucureşti că inginerul „Catone Nicoreanu, parcelând terenurile ce domnia sa posedă în zona oraşului Santiago, a insistat pe lângă primăria locală pentru ca strada principală - care străbate această parte - să poarte numele de Carmen Silva”, cerere care a fost aprobată de autorităţi325. În luna mai, diplomatul român cere să i se trimită mai multe materiale de propagandă, în special fotografii şi discuri, pentru că „cetăţeanul grăbit va avea mai mult profit de a vedea o fotografie cu o scurtă legendă în ziarul său de predilecţie sau va asculta la radio o oră de muzică românească în orele sale de recreaţie”326. Profitând de orice moment care putea fi folosit pentru a face mai bine cunoscut numele României, în aprilie 1936, Nicolae Dianu

__________________ 320

Ibidem. Ibidem. Această conversaţie telefonică a fost pentru presa chiliană o ştire de senzaţie şi a stârnit un mare interes în opinia publică a ţării. 322 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 89. 323 Arhiva Naţională Istorică Centrală, loc. cit., fila 15. 324 Ibidem, fila 16. 325 Ibidem, fila 35. 326 Ibidem, fila 36. 84 321

anunţă că a avut loc o „întrunire sportivă în cadrul căreia a avut loc o cursă ciclistă de 100 km. având ca trofeu o cupă «România»”327, pe viitor el intenţionând să acorde o astfel de Cupă şi altor ramuri sportive. Din corespondenţa între Legaţia din Santiago şi ministerul român de externe rezultă că activitatea reprezentanţei diplomatice se desfăşura , cu toate eforturile şi cererile făcute, în condiţii destul de precare, neexistând nici măcar o hartă a României, nemaivorbind de cărţi şi alte materiale care „sunt amânate mereu şi vin greu şi cu întârziere după multe formalităţi birocratice”328. În data de 8 ianuarie 1937, apărea în ziarul „El Mercurio” un articol semnat de Cristiana Golitzi, care lăuda eforturile lui Nicolae Dianu de a cunoaşte ţara în care era acreditat prin călătorii în cele mai îndepărtate zone ce îi puteau oferi o imagine a potenţialului ei economic. Între aceste deplasări era menţionată cea din zona de nord a Republicii Chile, unde a vizitat minele de salpetru şi aramă329. Preocupat de mai buna reprezentare a României în Chile, Dianu cere, în aprilie 1937, să se facă o expoziţie itinerantă cu obiecte casnice româneşti, care să treacă prin toate capitalele sud-americane. I se răspunde „diplomatic” din minister că problema „se studiază”330. Activitatea reciprocă pentru mai buna cunoaştere în plan cultural este prezentă într-o semnalare a lui Nicolae Dianu, din 31 ianuarie 1938, care anunţă faptul că în ziarul „Imparcial” a apărut un articol intitulat „Două ore cu profesorul Nicolae Iorga”, al cărui autor era ministrul chilian la Bucureşti, Francisco Madrid331. În toată perioada la care ne-am referit, relaţiile româno-chiliene au cunoscut şi o atentă sprijinire din partea lui Nicolae Titulescu, ce acorda o mare importanţă participării statelor latino-americane la viaţa politică internaţională. Atunci când între Chile şi Peru s-a încheiat un acord în privinţa unor teritorii aflate în dispută la Societatea Naţiunilor, se consemna, la 13 iunie 1929: „Titulescu declară că tot ceea ce este în legătură cu pacea interesează în cel mai înalt grad România. Tot ceea ce priveşte America Latină este urmărit de ţara sa cu o afectuoasă simpatie...”332.

__________________ 327

Ibidem, fila 45. Ibidem, fila 55. 329 Ibidem, fila 76. 330 Ibidem, fila 85. 331 Ibidem, fila 93. 332 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 298. 328

85

Nicolae Titulescu a sprijinit în numele României, în august 1934, ocuparea de către Republica Chile a locului atribuit Americii de Sud în Consiliul Societăţii Naţiunilor333. În iunie 1936, deşi se situa pe o poziţie opusă celei chiliene privind reforma pactului ce stătea la baza organizaţiei internaţionale, el profită de prilej şi subliniază încă o dată că „graţie americanilor din sud se poate vorbi de universalitatea Societăţii Naţiunilor”334. Tot Nicolae Titulescu a fost cel care, prin pârghiile de influenţă pe care le avea la îndemână, a reuşit să pună capăt campaniei de presă duse de „Journal de Geneve” împotriva statelor sud-americane, împiedicând astfel retragerea Republicii Chile din Societatea Naţiunilor335. Activitatea lui Nicolae Dianu în Chile mai cuprinde şi o serie de acţiuni de interes pentru relaţia mai largă a României cu spaţiul latinoamerican. De exemplu, diplomatul român a manifestat un interes aparte pentru forma în care trebuia să apară în limba spaniolă cuvintele „România” şi „români”. Într-un raport din 24 martie 1938, el se arăta favorabil variantei „Romania” şi „romanos” şi nu „Rumania” şi „rumanos”, aşa cum apăreau în publicaţiile de limbă spaniolă de pe continent. Pentru luarea unei hotărâri în această privinţă, N. Dianu cerea să se facă apel la părerea lui Nicolae Iorga336. În anul 1937, Nicolae Dianu a elaborat un raport intitulat „Privire generală asupra Boliviei” în care, arătând că în Bolivia sunt puţini români şi există posibilităţi reduse de comerţ, nu sprijinea ideea creării unei reprezentanţe româneşti în acea ţară337. În acelaşi an, în lunile noiembrie şi decembrie, el a făcut o călătorie în unele ţări din America Latină în care România nu avea reprezentanţe diplomatice Peru, Ecuador, Columbia şi Venezuela - pentru a raporta despre aspectele politice, economice şi sociale, precum şi despre numărul românilor din acele ţări338. În luna august 1938, Preşedintele chilian Arturo Alessandri a primit scrisorile de acreditare ale lui Constantin Văllimărescu în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României

__________________ 333

Ibidem. Ibidem. 335 Ibidem, p. 299. 336 Arhiva M.A.E., Fond 71/Chile, 1926-1943, vol. 5, fila 100. 337 Arhiva M.A.E., Fond 71/Chile, 1935-1939, vol. 1, filele 300-307. 338 Arhiva M.A.E., Fond 71/Chile, 1926-1943, vol. 5, fila 88. 334

86

în Chile, cu reşedinţa la Buenos Aires, reiterând cu acest prilej sentimentele sale de preţuire faţă de ţara noastră şi faptul că va acorda tot sprijinul diplomatului român339. Referindu-se la activitatea lui Nicolae Dianu, el aprecia că „pe durata îndeplinirii înaltei sale funcţii s-a făcut apreciat şi stimat de Guvernul şi poporul chilian pentru acţiunea sa permanentă de întărire a relaţiilor tradiţionale şi afectuoase care leagă Chile de România”340. Raportul lui Constantin Văllimărescu către ministrul de externe român N. Petrescu-Comneni, referitor la ceremonia prezentărilor scrisorilor de acreditare din ziua de 25 august, mai conţinea, pe lângă descrierea ceremonialului, şi o serie de amănunte în legătură cu discuţiile care au avut loc între diplomatul român şi preşedintele chilian. Astfel, acesta din urmă i-a vorbit „cu multă admiraţie de M.S. Regina Maria a cărei viaţă şi operă îi erau bine cunoscute şi a cărei încetare din viaţă a fost viu regretată de domnia sa şi de poporul chilian”341. De asemenea, preşedintele Alessandri s-a interesat de „situaţia din România şi de opera M.S. Regele”, exprimându-şi satisfacţia, la încheierea convorbirilor, „pentru bunele relaţiuni ce există între Chile şi România”342. Evenimentul, mai preciza diplomatul român, a fost anunţat de ziarele chiliene „El Mercurio”, „El Diario Ilustrado” şi „La Nation”343. Constantin Văllimărescu constata din nou, încă de la începutul misiunii sale în Chile, precaritatea propagandei româneşti şi intensificarea atacurilor la adresa Casei regale române în unele ziare locale344. În acest context, el arăta că o posibilă suprimare completă a reprezentanţei diplomatice din Chile ar putea fi interpretată ca o atitudine ostilă a autorităţilor româneşti faţă de guvernul de „front popular” chilian345. La 18 martie 1939, ministrul de externe român îi trimitea o telegramă în care se spunea: „Rog binevoiţi a comunica Guvernului chilian că

__________________ 339

fila 1.

340

Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 150/1938,

Ibidem, fila 3. Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar nr 77/litera V/nr. 34/1920, nenumerotat. 342 Ibidem. 343 Ibidem. 344 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, dosar 668, fila 95. 345 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 90. 87 341

D-Voastră continuaţi a reprezenta România în acel stat având însă reşedinţa actualmente la Buenos Aires. Noi scrisori nu sunt necesare deoarece nu aţi remis pe cele de rechemare”346. Cu toate acestea, autorităţile române au decis încetarea activităţii Legaţiei României din Chile la 1 aprilie 1939347. Încercarea de acreditare, în 1942, a consilierului Legaţiei române din Rio de Janeiro nu a fost acceptată de autorităţile chiliene, în conformitate cu acordurile panamericane, care stipulau că personalul non grata dintr-o ţară americană nu putea fi acceptat în altă ţară de pe continent. Practic, relaţiile diplomatice româno-chiliene au încetat în data de 19 aprilie 1943, când guvernul din Santiago de Chile a decis să rupă relaţiile cu Vichy-ul, Ungaria, Bulgaria şi România. Încă de la 16 februarie 1939, guvernul Reichului făcuse demersuri pe lângă guvernul român, cerându-i să rupă relaţiile cu Chile în numele „unităţii strânse” cu Germania, Italia şi Japonia, care rupseseră relaţiile cu acel stat. În aceeaşi zi s-a primit un demers similar din partea Italiei. Japonia a întreprins un demers asemănător la 26 februarie348. Deşi nu a dorit această rupere, România a fost silită să se plieze presiunilor făcute de Germania, Italia şi Japonia, care invocau spiritul Pactului Tripartit349. După desfiinţarea Legaţiei României din Chile, Constantin Văllimărescu a propus la 20 mai 1939 înfiinţarea unui consulat general de categoria a II-a la Santiago, mai ales pentru colonia română de acolo, „destul de numeroasă”, care avea nevoie de asistenţă consulară, cât şi pentru păstrarea cu statul chilian de „relaţii amicale care nu strică să fie întreţinute, mai ales în împrejurările actuale”350. Propunerea făcută de el de a numi în această funcţie pe inginerul Catone Nicoveanu a fost confirmată prin decretul de la 15 noiembrie 1939, prin care acesta era numit consul general onorific al României351. Mexic Relaţiile româno-mexicane au cunoscut o dezvoltare superioară în cursul anului 1935, când, la 1 octombrie, Dimitrie Drăghicescu a

__________________ 346

Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar nr. 77, litera V/nr. 34/1920, nenumerotat. 347 Ibidem. 348 Arhiva M.A.E., Fond 71/Chile, 1929-1942, vol. 2, fila 199. 349 Ibidem, p. 91. 350 Arhiva M.A.E., Fond 75/Chile, Consuli onorifici ai României; Catone Nicoveanu, raportul Legaţiei din Buenos Aires nr. 1001/20 mai 1939. 351 Ibidem. El se afla încă în funcţie în anul 1942. 88

fost numit în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Ciudad de Mexico352. Dimitrie Drăghicescu (4 mai 1875 - 14 mai 1945) era licenţiat în ştiinţe juridice şi primul român care şi-a obţinut doctoratul în sociologie la Sorbona. Deşi mai desfăşurase activităţi cu caracter diplomatic încă din anul 1918, el a intrat în rândurile funcţionarilor M.A.S. abia la 1 octombrie 1935, când a fost trimis la post în Mexic353. Este autorul a numeroase lucrări de specialitate, printre care cea mai celebră este cartea Din psihologia poporului român, apărută în anul 1907. Ministrul Drăghicescu şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Lazaro Cardenas, la 7 ianuarie 1936. În scrisoarea de acreditare, Carol al II-lea arăta: „Dorinţa ce mă animă de a strânge şi mai mult relaţiile de bună înţelegere şi prietenie care din fericire există între România şi Statele Unite Mexicane, m-a determinat să creez o reprezentanţă diplomatică la Mexico şi să acreditez un ministru cu reşedinţă permanentă”354. La 9 ianuarie 1936, Dimitrie Drăghicescu descria într-un raport ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare ce avusese loc cu două zile mai devreme. El arăta că, în convorbirile avute, preşedintele mexican şi-a exprimat în mod deosebit „simpatia pentru România inspirată de solidaritatea latină” şi s-a interesat de opera reformei agrare şi de reforma socială, promiţând a da concurs „îndeplinirii misiunii cu care am fost însărcinat”355. În raportul din 10 ianuarie 1936, adresat tot lui Nicolae Titulescu, Dimitrie Drăghicescu îi aducea la cunoştinţă amănunte suplimentare în legătură cu începerea misiunii sale în Mexic. Printre acestea se număra şi promisiunea făcută de ministrul de externe mexican, Hay, de a numi cât mai curând un ministru la Bucureşti356. Imediat după activităţile cu caracter protocolar, diplomatul român s-a întâlnit cu ambasadorul Franţei în Mexic, ce i-a predat actele privitoare la românii care se aflau în statele mexicane şi care se găsiseră până atunci sub protecţia diplomatică franceză. În legătură cu acest aspect, el relata: „Atât la Legaţia Franţei, cât şi din alte surse am putut

__________________ 352

Ibidem, p. 92. Arhiva M.A.E., Reprezentanţi, dosar nr. 77/litera D/nr. 72, nenumerotat. 354 Ibidem. 355 Ibidem. 356 Ibidem. 89 353

afla că sunt aici câteva sute de cetăţeni români. O parte din dânşii aflători în Capitală, vreo opt (originari din vechiul regat) au şi venit la mine îndată ce au aflat de sosirea mea, ca să-şi exprime bucuria lor faţă de acest eveniment. De la dânşii aflu că sunt aici mulţi cetăţeni români, români şi ruşi, unguri şi nemţi din Basarabia, Transilvania şi Bucovina. În curând voi face cercetări spre a afla amănunte cât mai exacte pe care la momentul oportun le voi comunica Ministerului”357. Confirmând primirea scrisorilor de acreditare, Lazaro Cordenas îl asigura pe regele Carol al II-lea că „prea excelentul Domn Drăghicescu va găsi la guvernul meu sprijin şi bunăvoinţa necesară pentru fericita aducere la îndeplinire a misiunii...”358. Tot Lazaro Cardenas îl anunţa, la 26 octombrie 1936, pe Carol al II-lea că „din dorinţa de a menţine şi strânge relaţiile care în mod fericit există între Statele Unite Mexicane şi Regatul României şi cu via dorinţă de a răspunde determinantei bunăvoinţe a Majestăţii Voastre prin care s-a stabilit în Mexic o misiune permanentă a acestui Regat, am hotărât să acreditez pe lângă Guvernul Majestăţii Voastre pe domnul Licenciado Vicente Veloz Gonzales, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar”359. Preşedintele mexican a prezentat deschiderea reprezentanţei de la Bucureşti drept o reuşită politică a guvernului său360. Din motive economice, precum şi datorită unor aspecte ale orientării politice a Guvernului mexican, România a încredinţat, din aprilie 1937, conducerea Legaţiei din Ciudad de Mexico unui însărcinat cu afaceri, Vintilă Petala361. Referindu-se la încetarea misiunii lui Dimitrie Drăghicescu, preşedintele Cardenas îi scria lui Carol al II-lea că diplomatul român „prin cultura sa şi prin modul în care şi-a îndeplinit înaltele funcţii diplomatice a reuşit să merite din partea Guvernului

__________________ 357 358

fila 4.

359

Ibidem.Din păcate, acest proiect se pare că nu a fost realizat. Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 81/1936,

Ibidem, fila 2, şi dosar 108/1936, fila 1. Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 93. 361 Ibidem, La 13 ianuarie 1937, ministrul de externe Victor Antonescu îi comunică lui D. Drăghicescu încetarea misiunii. După ce îi mulţumeşte pentru activitatea depusă, îi arată că, întrucât a depăşit vârsta de 60 de ani, nu îi poate încredinţa o nouă misiune diplomatică. D. Drăghicescu s-a întors la cariera universitară (cf. M.A.E., Reprezentanţi, loc. cit). 90 360

nostru cea mai mare consideraţie, contribuind la strângerea legăturilor de prietenie care din fericire unesc Ţările noastre”362. Pentru contribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor româno-mexicane, Dimitrie Drăghicescu a fost decorat cu Ordinul „Aquila Azteca” în grad de mare ofiţer, deşi el nu stătuse cel puţin trei ani în Mexic, aşa cum prevedea legea363. Mexicul a considerat că situaţia de la Legaţia română este provizorie şi îşi exprima acest punct de vedere într-un articol pe care îl publica ministrul mexican la Bucureşti, în ziarul „Le Moment”, din 17 iulie 1937364. Datorită situaţiei create, în decembrie 1937, în cadrul unei reorganizări a personalului Ministerului de Externe Mexican şi din cauza unor dificultăţi financiare, ministrul plenipotenţiar mexican a fost înlocuit cu un însărcinat cu afaceri, Francesco Vasquez Tressera365. Mexicul a propus, în iulie 1938, semnarea unui Tratat de prietenie între cele două ţări. Cele cinci articole ale proiectului prevedeau stabilirea unei păci „inviolabile” şi a unei amiciţii perpetue; reciprocitate de tratament pentru reprezentanţele diplomatice şi consulare ale celor două părţi, cu aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate; deschiderea unor consulate; începerea unor negocieri pentru încheierea unui tratat de comerţ366. Comunicând la Bucureşti textul proiectului, însărcinatul cu afaceri al României adăuga că guvernul Mexicului ar intenţiona, după încheierea unui asemenea tratat de prietenie, să semneze o convenţie de extrădare şi asistenţă juridică şi una de arbitraj şi concilaţiune367. În urma consultărilor diplomatice pe care le-a avut la Washington, Belgrad, Praga, Atena şi Ankara, Guvernul român a decis că nu poate da curs „deocamdată” propunerilor făcute368.

__________________ 362

fila 1.

363

Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 71/1937,

Arhiva M.A.E., Fond 71/Mexic, vol. 2, fila 324. Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 93. 365 Ibidem. 366 Arhiva M.A.E., Fond 71/Mexic, vol. 2, fila 339. 367 Ibidem, filele 342-343. 368 Ibidem, p. 94. Atena şi Praga s-au arătat favorabile. Belgradul şi Washingtonul au „sugerat amical” să se ţină cont de conflictul dintre Mexic şi Anglia şi Statele Unite ale Americii, cât şi de faptul prezenţei lui Troţki în Mexic. 91 364

Guvernul Antonescu a întrerupt relaţiile diplomatice cu Mexicul la 15 octombrie 1940, retrăgându-l pe Victor Petala, iar autorităţile mexicane au luat aceeaşi măsură în decembrie 1941, după ce guvernul român a declarat război Angliei şi S.U.A.369. Uruguay Uruguayul a fost un alt stat latino-american în care România a înfiinţat o reprezentanţă diplomatică în anul 1935. Până în acel moment, relaţiile oficiale dintre cele două ţări au îmbrăcat aspectul reprezentării consulare onorifice reciproce, al comunicărilor protocolare la nivelul şefilor de state370. O dată cu acreditarea lui Alexandru Buzdugan la Buenos Aires, acesta a primit şi reprezentarea la Montevideo, unde şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Republicii Uruguay, dr. Gabriel Tera, la 18 septembrie 1936371. Începând din acest moment, diplomatul acreditat la Buenos Aires va avea aceeaşi sarcină şi în Uruguay. Aceasta, în condiţiile în care guvernul uruguayan nu reuşise să deschidă o reprezentanţă diplomatică la Bucureşti372. Trebuie menţionate colaborarea româno-uruguayană la Societatea Naţiunilor şi sprijinul oferit de către România acestei ţări în conflictul ei cu URSS. Referindu-se la acest conflict, pe care Saavedra Lamas l-a privit la vremea respectivă ca pe unul de natură doctrinară între URSS şi statele sud-americane, Savel Rădulescu, secretar de stat în Ministerul de Externe român, îi cerea lui A. Buzdugan să susţină în faţa reprezentanţilor uruguayeni ideea că „Uruguay a căpătat completă satisfacţiune graţie unui stat european care nu şi-a dezis niciodată prietenia faţă de statele sud-americane şi care se cheamă România...”373. Din punct de vedere juridic, relaţiile româno-uruguayene nu s-au întrerupt nici în timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece ultimul ministru al României în Argentina, înainte de începerea războiului, acreditat şi la Montevideo, Constantin Văllimărescu, a continuat să figureze în lista Corpului Diplomatic din Uruguay până la 11 iulie 1956.

__________________ 369

Ibidem. Ibidem; vezi şi Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 43/1928, precum şi Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 311-313. 371 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 95. 372 Ibidem. 373 Arhiva M. A. E., Fond 71/Argentina, vol. 1, fila 411. 92 370

Uruguayul nu a avut Legaţie la Bucureşti şi nici nu a acreditat vreun ministru al său dintr-o ţară apropiată de România în timpul perioadei interbelice. Venezuela Guvernul român a dorit să deschidă o reprezentanţă diplomatică în Venezuela. În decembrie 1935 s-a cerut agrementul pentru Alexandru Creţianu, care a fost acceptat la post, dar, din motive obiective, nu a mai ajuns să se prezinte la Caracas. Ulterior, şi datorită schimbării lui Nicolae Titulescu din fruntea diplomaţiei europene, nu s-a mai pus problema deschiderii unei reprezentanţe diplomatice româneşti în Venezuela374. Din 1931 şi până la al doilea război mondial, Venezuela a avut acreditat la Bucureşti un trimis special, iniţial în persoana lui Cesar Marmol Cuervo, apoi a lui Bigott Tinoco Pedro375. Întreruperea relaţiilor dintre România şi Venezuela în timpul celui de al doilea război mondial apare indirect dintr-o notă adresată la 17 martie 1942 de către Ministerul Afacerilor Străine al României către Marele Stat Major român. În această notă se specifica faptul că România a rupt relaţiile cu toate republicile Americii Centrale şi de Sud, cu excepţia Argentinei şi Republicii Chile376. Peru Peru a fost o ţară latino-americană care a întreţinut ample relaţii diplomatice cu România înainte de al doilea război mondial. Ţara noastră a fost invitată, în anul 1924, de către ministrul de afaceri externe Cesar Elquera, să participe la festivităţile din 9 decembrie, ocazionate de împlinirea a 100 de ani de la bătălia de la Ayacucho377. Printr-un schimb de scrisori, în perioada august-octombrie 1924 s-a ajuns la înţelegerea ca ministrul Belgiei, care era acreditat în Peru, Bolivia şi Ecuador, Baronul de Groote, să reprezinte România la această sărbătoare la care fuseseră invitate toate statele din America şi Europa (cu excepţia Rusiei), precum şi China, Siamul şi Japonia378. Cu această ocazie, preşedintele peruan a trimis prin cel care reprezenta România o medalie comemorativă regelui Ferdinand379.

__________________ 374

Ibidem, vol. III, p. 553. Ibidem, p. 551. 376 Arhiva M.A.E., Fond 71/1939, E.9, vol. 340, p. 283. 377 Ibidem, p. 463. 378 Arhiva M. A. E., Fond 71/Peru, filele 243-248. 379 Ibidem, fila 255. 375

93

Întrucât începând din 1922 interesele României în Peru erau reprezentate de ministrul francez acreditat în această ţară, domnul de Sillac cerea Guvernului român, în luna noiembrie 1930, instrucţiuni în legătură cu reprezentarea acestor interese faţă de noua conducere politică peruană pe care Franţa o recunoscuse. Pe documentul primit de la Lima s-a pus o rezoluţie care arăta că „avem tot interesul de a recunoaşte noua stare de lucruri atât în Peru, cât şi în celelalte state sud-americane mai ales date fiind, pe de o parte, simpatia lor pentru noi, marea lor importanţă în areopagul genevez, iar pe de altă parte, cvasiindiferenţa geografică politică cu care putem asista la asemenea schimbări”380. Ca o încununare a contactelor stabilite cu diferite ocazii şi a bunei colaborări la Societatea Naţiunilor, la 30 septembrie 1939, ministrul de externe peruan, José Felix Aramburu, aducea la cunoştinţa părţii române că guvernul ţării sale, „în dorinţa de a dezvolta relaţiile între cele două ţări ale noastre... a hotărât să creeze o reprezentanţă diplomatică în România şi a numit pe José Gambetta ca însărcinat cu afaceri a. i. al Legaţiei peruane la Bucureşti”381. Legaţia Republicii Peru la Bucureşti a funcţionat până la 6 martie 1942, când Germania a impus României ruperea relaţiilor diplomatice cu Peru şi Brazilia382. În legătură cu acest moment, sunt de precizat câteva amănunte. La 22 septembrie 1942 este înregistrat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri un raport al Serviciului Special de Informaţii pentru Ministerul Afacerilor Străine, semnat de Eugen Cristescu. În raport se spunea: „Am onoarea a înainta alăturat o copie după scrisoarea trimisă de fostul ministru al Republicii Peru la Bucureşti către Excelenţa sa Mgr. Andrea Cassulo, Nunţiu Apostolic şi Decanul Corpului Diplomatic din România, rugându-vă să binevoiţi a lua cunoştinţă de conţinutul ei”383. Din scrisoarea menţionată, datată 28 iulie 1942, rezultă că José Gambetta nu părăsise încă România şi fusese anunţat de Ministerul de Externe că nu îi va mai fi recunoscută imunitatea diplomatică începând cu 25 iulie384. El acuza faptul că nota autorităţilor române conţine o serie de inexactităţi, printre care şi

__________________ 380

Ibidem. În august 1930 avusese loc o lovitură de stat militară. Reprezentanţe diplomatice ale României, vol. III, p. 464. 382 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 97. 383 Arhiva M. A. E., Fond 71/Peru, fila 299. 384 Ibidem, fila 300. 381

94

faptul că iniţiativa ruperii relaţiilor diplomatice ar fi aparţinut Republicii Peru, şi nu Regatului României. Apoi, el adaugă că „niciodată eu însumi sau cineva în numele meu n-am fixat o dată privitoare la plecarea mea... în consecinţă n-a existat nici o dată de plecare pe care trebuie să o «respect»... Rămân pur şi simplu în Bucureşti din cauză de forţă majoră, adică din cauza celor două operaţii chirurgicale la care eram forţat să mă supun...”385. După întreruperea relaţiilor diplomatice, interesele peruane au fost preluate de Chile, iar din 1943 de Legaţia elveţiană la Bucureşti386. Concluzionând asupra celor prezentate până aici, este important de reţinut faptul că între România şi ţările latino-americane menţionate a survenit, în anii celui de-al doilea război mondial, doar o stare de întrerupere a relaţiilor diplomatice, fără declararea stării de război. În mod paradoxal, starea de război a intervenit între România şi ţări latino-americane cu care nu existau relaţii, după cum urmează: Bolivia (4 decembrie 1943), Haiti (24 decembrie 1941) şi Nicaragua (19 decembrie 1941). Cazuri aparte sunt Cuba – cu care unele surse consideră că România ar fi stabilit relaţii diplomatice în anul 1927 fără însă ca acest lucru să se concretizeze practic, dar se menţionează întreruperea lor la 27 septembrie 1942 – şi Costa Rica, care, tot după unele surse, apare că ar fi întrerupt legăturile cu România la data de 15 mai 1942, deşi, cu certitudine, între cele două ţări nu au existat relaţii diplomatice în perioada interbelică387.

__________________ 385

Ibidem, Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 97. 387 Vezi în acest sens Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., şi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 584. Poziţia ţărilor sud-americane în timpul celui de-al doilea război mondial a fost următoarea: 1. Argentina a rupt relaţiile cu Germania, Japonia şi ţările satelite în ianuarie-februarie 1944; 2. Bolivia a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1942; 3. Brazilia a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1942; a declarat război Germaniei şi Italiei în august 1942; Japoniei, în iunie 1945; 4. Chile a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1943; cu ţările satelite, în mai 1943; a declarat război Japoniei în aprilie 1945; 5. Columbia a rupt relaţiile cu Japonia, Germania şi Italia în decembrie 1941; a declarat „existenţa unei stări de război cu Germania” în noiembrie 1943; 95 386

După cel de al doilea război mondial s-a considerat atât de către România, cât şi de către ţările latino-americane cu care existaseră relaţii diplomatice că întreruperea acestora în anii marii conflagraţii a avut doar caracterul unei suspendări, ceea ce din punct de vedere al dreptului internaţional a facilitat refacerea legăturilor diplomatice în epoca postbelică. În întreaga perioadă interbelică, relaţiile României cu celelalte state latino-americane s-au derulat pe trei direcţii: raporturi oficiale, protocolare, cu anunţarea reciprocă a schimbărilor politice majore survenite la nivelul conducerii statelor, continuarea activităţii unor consulate onorifice şi deschiderea altora noi, precum şi colaborarea la Societatea Naţiunilor. Prima direcţie poate fi exemplificată în cazul Columbiei388, Cubei389, Republicii Dominicane390, Ecuadorului391, Republicii San Salvador392, Guatemalei393, Republicii Nicaragua394. În toate documentele privind raporturile reciproce se exprimă, de către şefii statelor 6. Ecuador a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1942; a declarat, în februarie 1945, „existenţa unei stări de război cu Japonia” de la data de 7 decembrie 1941; 7. Paraguay a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1942; a declarat război Germaniei şi Japoniei în februarie 1945; 8. Peru a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1942; a declarat „existenţa unei stări de război cu Germania şi Japonia” în februarie 1945; 9. Uruguay a rupt relaţiile cu Germania, Italia şi Japonia în ianuarie 1942; a declarat război Germaniei şi Japoniei în februarie 1945; 10. Venezuela a rupt relaţiile cu Germania, italia şi Japonia în decembrie 1941; a declarat război Germaniei şi Japoniei în februarie 1945. (cf. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1951, dosar neinventariat şi nenumerotat). 388 Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 138/1930, fila 2. 389 Arhiva M.A.E., Fond 71/Cuba, fila 3 şi Arhiva Naţională Istorică Centrală, loc. cit., dosar 89/1936, fila 1. 390 Arhiva Naţională Istorică Centrală, loc. cit., dosar 144/1930, fila 1. 391 Arhiva Naţională Istorică Centrală, loc. cit., dosar 106/1930, fila 1. 392 Arhiva Naţională Istorică Centrală, loc. cit., dosar 58/1935, filele 1-3. 393 Arhiva M.A.E., Fond 71/Ţări ale Americii latine, dosar Guatemala, filele 119, 123. 394 Arhiva M.A.E., Fond 71/Nicaragua, fila 154. 96

respective şi de către regii României, dorinţa de a acţiona în vederea păstrării şi, eventual, a adâncirii relaţiilor amicale dintre ambele părţi. În ceea ce priveşte activitatea consulatelor, menţionăm, ca exemplu, scrisoarea trimisă de secretarul Legaţiei Guatemalei lui C. Diamandy, ministrul României la Paris. Scrisoarea, datată 31 iulie 1930, are un caracter inedit, în cuprinsul ei solicitându-i-se acestuia că „având în vedere că oraşul Temesvar şi-a schimbat numele şi că el se numeşte acum Timişoara, să modifice dispoziţia din 2 noiembrie 1929 şi să numească pe domnul Alberto Galindo Consul general onorific al Guatemalei în România cu reşedinţa la Timişoara şi jurisdicţie în regiunile Transilvaniei şi Micii Valahii”395. Colaborarea ţării noastre cu republicile sud-americane amintite mai înainte la Societatea Naţiunilor a evidenţiat concordanţa diplomatică şi unitatea de vederi în aprecierea unora dintre evenimentele internaţionale ale epocii şi s-a concretizat în crearea unor acorduri regionale de securitate pe continentele european şi sud-american. Înrăutăţirea relaţiilor diplomatice ale României cu ţările Americii Latine în timpul celui de-al doilea război mondial s-a datorat, în ultimă instanţă, pe lângă atitudinea diferită faţă de război, presiunilor exercitate de puterile Axei. Privită în ansamblu, istoria relaţiilor româno-latino-americane în perioada interbelică evidenţiază o importantă creştere calitativă, ele urmând o evoluţie pozitivă, ascendentă. Experienţa tradiţionalelor relaţii româno – latino-americane, instituite oficial încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, va fi valorificată în condiţiile noului context al lumii postbelice.

__________________ 395

fila 1.

Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Casa Regală, dosar 107/1930, 97

III. DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ ÎN AMERICA LATINĂ, ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

Argentina Încă înainte de semnarea Tratatului de Pace, primul stat latinoamerican cu care ţara noastră a reluat legăturile diplomatice şi economice a fost Argentina, cele două guverne, de la Bucureşti şi Buenos Aires, căzând de acord, la 1 octombrie 1946, să stabilească relaţii diplomatice la nivel de legaţie1. La sfârşitul anului 1946 a fost obţinut agrementul pentru acreditarea la Buenos Aires, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar, a lui Sergiu Dimitriu2. Acesta a sosit în capitala Argentinei în ziua de 18 ianuarie, venind de la New York, fiind salutat la sosire de reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Străine argentinian, de reprezentanţi ai coloniei române şi de un membru al Legaţiei Suediei, care preluase reprezentarea intereselor României în Argentina după ruperea relaţiilor diplomatice3. Într-un raport către Gh. Tătărăscu, Sergiu Dimitriu arăta că la 13 februarie a prezentat scrisorile de acreditare lui Juan Domingo Peron, preşedintele Argentinei, care în mesajul său adresat, la 1 mai 1947, în sesiunea de deschidere a activităţii Corpurilor Legiuitoare, a menţionat reluarea relaţiilor diplomatice cu România4. Argentina a acreditat la Bucureşti, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar pe Juan Carlos Brusco, născut la 21 ianuarie 1907, licenţiat în medicină şi ştiinţe juridice, colaborator al preşedinţiei argentiniene din 1947 în cadrul subsecretariatului politic5. Acesta şi-a prezentat scrisorile de acreditare regelui Mihai I la data de

__________________ 1

Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 136. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1946, dosar 4, fila 13. 3 Ibidem, fila 21. 4 Ibidem, fila 25. 5 Ibidem, fila 21. 2

98

19 iunie 19476. Sediul provizoriu al Legaţiei Argentinei la Bucureşti a fost stabilit la Hotelul „Athenée Palace”7. Anul 1947 a adus şi încheierea primelor acorduri cu caracter economic între România şi Argentina. În iunie 1947 s-a semnat un tratat care prevedea importul de produse româneşti, îndeosebi de lemn de construcţii, Argentina oferind României un credit de 100 de milioane de pesos garantat prin aurul românesc din băncile elveţiene8. Câteva luni mai târziu, la 10 octombrie 1947, s-a semnat la Buenos Aires un nou acord comercial prin care România obţinea un credit de 25 milioane de dolari până în 1950 cu dobândă de 3,5% pentru achiziţia de mărfuri şi alimente. Garanţia creditului, se arăta într-un referat întocmit în centrala Ministerului de Externe român, a constituit-o valoarea sa în aur depus la Banca centrală a Argentinei9. Important de menţionat este faptul că acest acord era încheiat în contextul în care avusese loc ruperea relaţiilor diplomatice dintre Chile şi Iugoslavia şi dintre Brazilia şi U.R.S.S., o serie de comentatori politici apreciind că „încheierea unui acord comercial şi financiar între România şi Argentina trebuie să indice că considerentele economice vor continua să exercite o influenţă moderatoare asupra desfăşurării antagonismelor ideologice între cele două emisfere”10. Presa română din acea perioadă şi-a informat cititorii în legătură cu acest eveniment. Ziare ca „România Liberă”, „Timpul”, „Ultima oră”, „Libertatea” şi altele stăruiau asupra importanţei acestei realizări diplomatice11. Ziarul „Timpul”, în numărul său din 3 noiembrie 1947, aprecia că realizarea acordului cu Argentina se încadra în „programul anunţat de partidul comunist prin d. ministru Gh. Gheorghiu-Dej şi aprobat de guvern, pentru redresarea economică a ţării”12. Ca şi „Timpul”, „Ultima oră” din 4 noiembrie 1947 sublinia condiţiile avantajoase în care s-a încheiat acest acord şi faptul că el „va însemna cu deosebire o

__________________ 6

Ibidem. Ibidem. 8 Ibidem, fila 2. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1945-1949, dosar neinventariat şi nenumerotat. 12 Ibidem. 99 7

îmbunătăţire a condiţiilor de aprovizionare a populaţiei cu îmbrăcăminte şi încălţăminte”, întrucât urma să se importe „15-20.000 tone piei brute, 2000-3.500 produse tanante şi 5.000-8.000 tone de lână”13. Cu ocazia proclamării Republicii, la 30 decembrie 1947, legaţia Argentinei a adresat Ministerului Afacerilor Externe român o telegramă în care se arăta: „Legaţia Republicii Argentina, conform instrucţiunilor precise primite de la guvernul său, îşi face o plăcere din a felicita Republica Populară Română, exprimând dorinţele sale cele mai vii ca relaţiile cele mai cordiale care unesc cele două ţări să devină încă mai strânse dacă-i posibil”14. Istoria primilor ani ai relaţiilor bilaterale este încă parţial obscură. Documentele pe care le-am putut consulta dezvăluie fragmentar evoluţia acestora cu o focalizare pe aspectele economice. Unul din aceste documente este un raport aparţinând lui P. Bălăceanu, datat 18 aprilie 1948, din care reiese că acesta era reprezentant al intereselor economice ale părţii române în Argentina. În cadrul unei prezentări generale a situaţiei din Argentina, făcută în mod evident dintr-o perspectivă ideologică, Bălăceanu declara că „am căutat să evit orice contact cu P[partidul] C [comunist] deoarece, neavând o legătură sigură, nu cred că e bine să mă expun la provocări”15. Referitor la relaţiile cu România, el credea „că vor putea continua să fie bune, mai ales datorită schimbului de mărfuri” şi pentru că „şi ei, ca şi toţi sud-americanii, privesc cu simpatie ţările latine din Europa”16. Principala activitate a lui P. Bălăceanu a constat în punerea în aplicare a acordului economic, însă, „necunoaşterea practicilor locale” a constituit un impediment depăşit prin realizarea unor legături şi, bineînţeles, datorită ajutorului şi „sfaturilor reprezentanţilor economici ai U.R.S.S.” cu care s-a consultat „de fiecare dată” când a avut situaţii mai grele. Tot aşa se consulta cu miniştrii Iugoslaviei şi Cehoslovaciei „ca de câte ori avem de cumpărat sau de vândut ceva, să ne sfătuim, pentru a nu ne concura, în dauna noastră,

__________________ 13

Ibidem. Ion Bodunescu, Diplomaţia românească postbelică în slujba independenţei, Editura Junimea, 1988. 15 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1951, dosar neinventariat şi nenumerotat. 16 Ibidem. 100 14

aşa cum s-a întâmplat până acum”17. Din relatarea reprezentantului român mai sunt de reţinut nevoia completării cu personal calificat a Legaţiei din Buenos Aires, cât şi ideea unei posibile acreditări în Brazilia, ceea ce sugerează faptul că a existat intenţia reluării încă din acel an a relaţiilor cu această ţară18. Petre Bălăceanu, care a fost ministrul României la Buenos Aires pentru câteva luni, după ce îl înlocuise pe succesorul lui Sergiu Dimitriu, Mişa Lewin, la rândul lui câteva luni aflat la post în Argentina în cursul anului 1948, face în raportul său către M.A.E. şi o serie de referiri la diplomaţii cu care a venit în contact. Aşa cum era de aşteptat, miniştrii comunişti din ţările „lagărului socialist” sunt cei mai apreciaţi, în schimb diplomaţii ţărilor occidentale erau „diplomaţi de carieră, cam de aceeaşi factură cu vechii noştri diplomaţi”, care erau preocupaţi doar „să-şi menţină cu orice preţ posturile”19. Exista şi o excepţie printre aceştia – „nord-americanul Bruce, foarte deştept şi practic; nu neglijează nici o ocazie să se facă, după împrejurări, plăcut sau temut” şi, în plus, de reţinut, „era bun prieten cu Dimitriu”20. Acest tip de exprimare îşi are importanţa lui, semnificând schimbarea în spiritul şi tonul documentelor oficiale, în care locul profesionalismului este luat de amatorismul ideologizat, informaţia cu adevărat valoroasă fiind sufocată de expresiile tipice ale limbajului de lemn. Momentul este pe deplin sesizabil la nivelul anului 1949, în care, în luna decembrie, se alcătuiesc două rapoarte privind „Relaţiile între R.P.R. şi Argentina în cursul anului 1949”21. Unul din rapoarte informează sec, sistematic, la obiect, în legătură cu situaţia relaţiilor bilaterale. În celălalt se arată că, de exemplu, „în ce priveşte relaţiunile politice, prin smulgerea României din lagărul imperialist, ele sunt fundamental schimbate în raport cu cele dinainte şi din timpul războiului” şi „ca toate guvernele ţărilor din lagărul imperialist, guvernul argentinian duce o politică duşmănoasă faţă de R.P.R.”22. Se aprecia că guvernul argentinian încerca „să submineze regimul de democraţie

__________________ 17

Ibidem. Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1949, dosar neinventariat, filele 1-10. 22 Ibidem, fila 5. 101 18

populară, pe de o parte adăpostind elemente fasciste fugite din România, pe de altă parte patronând acţiuni de spionaj în R.P.R.”23. Grav apărea şi faptul că, în mai multe rânduri, guvernul argentinian, prin Legaţia din Bucureşti, „a tatonat dacă s-ar primi vizita unor nave de război argentiniene”, cerere pe care guvernul român a respins-o sub motivul că „nu e momentul pentru astfel de vizite”24. Se mai spunea în raportul amintit că „neputând obţine pe altă cale date asupra realităţilor din R.P.R.”, guvernul argentinian a cerut diverse materiale documentare ca, de pildă, „harta Bucureştilor, regulamentele în vigoare, legile municipale în vigoare, bugetul actual, date asupra organelor care se ocupă cu asigurările, publicaţii de propagandă privitoare la legislaţia şi educaţia sanitară”. La aceste cereri ori nu s-a răspuns, ori s-a răspuns că materialele respective abia urmează să apară25. Regăsim în aceste fraze întreaga obsesie a „încercuirii imperialiste” care a contaminat pentru două decenii după cel de-al doilea război mondial şi diplomaţia românească, inclusiv în direcţia relaţiilor cu statele din America Latină, dintre care multe erau percepute ca făcând jocul „imperialismului nord-american”. Evident că în relaţiile bilaterale au existat şi diferende reale, de multe ori amplificate de ambele părţi în mod nejustificat. Concluzia analizei întreprinse în cadrul raportului din decembrie 1949, după ce se sublinia că „relaţiuni culturale între R.P.R. şi Argentina nu există”, era aceea că „între R.P.R. şi Argentina au fost relaţiuni foarte reduse”26. Explicaţia era aceea că „Argentina, ţară cu regim fascist, nu poate să aibă decât o atitudine duşmănoasă faţă de R.P.R. şi să ducă acţiuni de subminare a regimului acesteia”, dar dificultăţile economice o fac „să caute să menţină relaţiunile economice cu R.P.R., afişând masca loialităţii”27. Această viziune eronată asupra relaţiilor bilaterale, generată de dogmatismul ideologic dominator în epocă, a determinat diplomaţia română să reducă nivelul reprezentării la Buenos Aires. Începând din septembrie 1948, Legaţia României din Argentina a avut în fruntea ei însărcinaţi cu afaceri ad interim, după cum urmează: Petre

__________________ 23

Ibidem. Ibidem. 25 Ibidem, fila 8. 26 Ibidem, fila 10. 27 Ibidem. 24

102

Mihăilescu până în septembrie 1949, urmat de C. Duhăneanu, pentru o scurtă perioadă în 1950, care a fost înlocuit în perioada octombrie 1950 - mai 1952 de Emanoil Tiulescu, prim consilier, care gira afacerile Legaţiei, iar din mai 1952 până în martie 1955 activitatea a fost condusă de un nou însărcinat cu afaceri, Ioan Tegzeş. Abia la 7 iunie 1955 în fruntea Legaţiei este numit un nou ministru în persoana lui Barbu Zaharescu28. În aceeaşi perioadă, în fruntea Legaţiei argentiniene de la Bucureşti s-au aflat doi diplomaţi cu rang de ministru: Juan Brusco, între 1947-1950, Leopoldo Bravo, între 1950-1952, şi doi însărcinaţi cu afaceri, Ricardo Baldrich, între 1953-1954, şi Dolfino Medora, între 1954-195829. Relaţiile diplomatice, grevate de o serie de fricţiuni, au condus în cele din urmă la reducerea activităţii până la stadiul minim al funcţionării legaţiilor. La nivel oficial şi protocolar, relaţiile păreau a se desfăşura într-un cadru de normalitate. Edificatoare în acest sens este scrisoarea adresată la 18 iulie 1952 de Juan Peron lui Petru Groza, „Mare şi Bun prieten”, căruia îi comunica faptul că „în ziua de 4 iunie 1952 mi-am asumat Preşedinţia Republicii Argentina pentru o nouă perioadă constituţională, din 1952 - până în 1958, în virtutea faptului că am fost ales în această funcţiune în alegerile din 11 noiembrie 1951”. Preşedintele argentinian aprecia că acest moment era un bun prilej pentru a „reînnoi marea dorinţă ce mă animă de a menţine şi dezvolta cordialele relaţiuni ce în mod fericit există între cele două ţări”, considerând că are, în acelaşi timp, „certitudinea de a putea conta pe preţioasa colaborare” a şefului statului român30. Petru Groza a răspuns, adresând la rândul său felicitări pentru această realegere în funcţie printr-o notă verbală a cărei primire este confirmată de legaţia argentiniană la 29 decembrie 195231. Un început de dezgheţ în relaţiile bilaterale este înregistrat după schimbarea regimului peronist în 1955. La 29 septembrie 1955, însărcinatul cu afaceri al Argentinei, Medoro Dolfino, a comunicat

__________________ 28

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 70-71/1956, dosar neinventariat, filele 16-17. 29 Ibidem. 30 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 210/1952, dosar 2, nenumerotat. 31 Ibidem. 103

M.A.E. că noul guvern doreşte să continue relaţiile normale şi bune cu România şi ar dori şi din partea autorităţilor române o comunicare în acest sens. M.A.E. a răspuns că guvernul român doreşte să dezvolte relaţiile de prietenie dintre cele două ţări şi că evenimentele petrecute constituie o problemă internă care priveşte Argentina32. Perioada anilor 1955-1957, care a însemnat pentru Argentina tranziţia de la un regim autoritar la democraţie, nu a fost lipsită de oscilaţii în politica externă faţă de ţările „lagărului socialist”, concretizată uneori, aşa cum am arătat anterior, în expulzări ale personalului diplomatic sau în virulente campanii de presă împotriva ţărilor aparţinând blocului sovietic. Se remarcă însă, în planul relaţiilor internaţionale, frecventa colaborare între Argentina şi România în direcţia sprijinirii reciproce cu prilejul alegerilor pentru organele de conducere sau în privinţa activităţii unor organisme internaţionale. Astfel, România a sprijinit candidatura Argentinei pentru un loc în Consiliul Guvernatorilor în cadrul Conferinţei generale a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (Viena, octombrie 1957) şi candidatura la unul din locurile nepermanente ale Consiliului de Securitate (iulie 1957 – ulterior, candidatura sa a fost retrasă). La rândul ei, Argentina a sprijinit cererea României de a fi primită în U.N.E.S.C.O. în 1956 şi alegerea reprezentantului României, în 1958, ca preşedinte al Comitetului Politic special al O.N.U.33. Analiza evoluţiei diplomaţiei româneşti în America Latină era realizată în aprilie 1958 de către ministrul ţării noastre la Buenos Aires, Victor Dimitriu, aici aflându-se până în 1957 singura reprezentanţă diplomatică a României de pe întreg continentul sud-american34. Din raportul Oficiului pentru perioada 1957 – începutul anului 1958 sunt de reţinut o serie de aspecte importante ale istoriei relaţiilor româno–latino-americane. Pentru diplomatul român, importanţa relaţiilor cu ţările Americii Latine era determinată de situaţia geopolitică (apropierea de S.U.A.), de faptul că ele reprezentau un mare număr de ţări membre ale O.N.U. şi pentru că prezentau un mare interes din punct de vedere al

__________________ 32

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1958, dosar neinventariat,

fila 51.

33

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 217/1959, dosar 2, nenumerotat. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1958, dosar neinventariat, filele 1-25. 104 34

schimburilor comerciale, oferind posibilităţi de export pentru produse industriale şi de import de materii prime datorită imenselor bogăţii naturale aflate încă la începutul unui proces de exploatare şi valorificare35. Victor Dimitriu considera că „ţara noastră prin afinităţile de latinitate, în cadrul lagărului democratic, poate uneori avea căi ceva mai larg deschise în acest continent şi îndeosebi în anumite sectoare de activitate... poate dezvolta o activitate de relaţii cu obstacole mai puţine”. El mai sublinia că „un aspect particular al relaţiilor dintre R.P.R. şi America Latină este legat de numărul mare de români care există în cele mai multe din aceste ţări”, apreciind că în „Brazilia sunt peste 100.000, în Argentina sunt în jurul a 60.000, o colonie mare este în Chile şi Venezuela şi mulţi români sunt de asemenea în Columbia şi Paraguay”36. În ceea ce priveşte problema schimburilor economice, el formula ideea că „dezvoltarea industrială” din acei ani din România ar fi putut „oferi un caracter complementar economiei multor ţări din America Latină”37 Referindu-se la activitatea Oficiului din Buenos Aires, Victor Dimitriu sublinia rolul acestuia în dezvoltarea contactelor cu celelalte state latino-americane. În acest sens, el a considerat necesară o foarte largă documentare pentru că „sud-americanii au o sensibilitate deosebită, deoarece realizările lor nu sunt în genere bine cunoscute, având de multe ori un adevărat complex de inferioritate datorită ignorării sau subestimării permanente ale creaţiilor lor din partea reprezentanţilor nord-americani sau a celorlalte ţări capitaliste...”38. Victor Dimitriu a dedicat o mare parte a activităţii sale contactelor cu diplomaţii şi autorităţile ţărilor cu care, într-o primă etapă, România dorea să stabilească relaţii comerciale, acestea urmând să creeze o atmosferă propice reluării sau iniţierii relaţiilor diplomatice. Aşa a fost cazul cu ţări precum: Uruguay, Bolivia, Chile, Brazilia, Guatemala, Costa Rica, Columbia şi Ecuador. Din păcate, reticenţele şi birocraţia specifică guvernelor din aceste ţări s-au împletit cu lipsa de experienţă, stângăciile şi birocraţia diplomaţiei româneşti, ceea ce a

__________________ 35

Ibidem, fila 1. Ibidem. Problema emigraţiei române în America Latină va fi tratată într-un capitol separat. 37 Ibidem. 38 Ibidem, fila 15. 105 36

făcut ca rezultatele concrete să nu apară în ciuda noianului de vorbe frumoase şi promisiuni de colaborare39. În urma tuturor eforturilor, Victor Dimitriu desprindea concluzia conform căreia „contrar anumitor opinii pe care noi le aveam la început preconcepute, relaţiile culturale în America Latină reprezintă o cale mult mai accesibilă, urmând respectarea a două condiţii mai importante: schimburile culturale trebuie să respecte un dublu sens, o reciprocitate, respectiv să se poată asigura şi o anumită difuzare a creaţiilor culturale ale acestor ţări în ţara noastră, iar a doua condiţie necesitatea utilizării ... departamentelor guvernamentale respective nu atât pentru a obţine un ajutor sau pentru a se oficializa un cadru de acord, ci pentru evitarea diverselor măsuri mai mult sau mai puţin prohibitive direct sau indirect”40. Era, în esenţă, vorba de a se depăşi barierele ideologice, ceea ce, pentru acele vremuri, era o utopie. Autorităţile române, cât şi cele latino-americane erau interesate, în primul rând, de aspectele economice, care, atunci când s-au putut concretiza, au fost aducătoare de beneficii şi în plan diplomatic şi politic. Învăţămintele desprinse din activitatea diplomatică a Legaţiei române din Buenos Aires au constituit baza pregătirii celui mai important moment de până atunci din relaţiile bilaterale româno-argentiniene, vizita delegaţiei oficiale române, din aprilie 1958, cu prilejul solemnităţii de instalare a preşedintelui Arturo Frondizi. Din delegaţia română condusă de Ion Gh. Maurer, preşedintele Prezidiului M.A.N., mai făceau parte Atanasie Joja, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ministrul Învăţământului şi ministrul ad interim de externe, V. Dumitrescu, adjunct al ministrului de externe, precum şi V. Dimitriu, ministrul român acreditat la Buenos Aires41. Într-un document oficial elaborat de Ministerul de Externe român se arăta că participarea la acest eveniment, desfăşurat între 28 aprilie - 3 mai 1958, cu o delegaţie la cel mai înalt nivel „a fost determinată, pe de o parte, de faptul că relaţiile bune existente între Argentina şi R.P.R. şi afinităţile de limbă şi cultură justificau o asemenea reprezentare care în aceste condiţii putea să folosească întregului lagăr”, iar pe de altă parte, de faptul că aceasta va contribui „la dezvoltarea multilaterală a

__________________ 39

Ibidem, filele 21-24. Ibidem, filele 23-24. 41 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1958, dosar neinventariat şi nenumeroatat, referitor la vizita delegaţiei române în Argentina. 106 40

relaţiilor cu Argentina şi în general cu ţările Americii Latine”42. Acelaşi document fixa şi obiectivele urmărite cu acel prilej: posibilitatea lărgirii relaţiilor economice cu Argentina prin livrarea de utilaj petrolier şi trimiterea de specialişti români, stabilirea de schimburi culturale oficiale, stabilirea de contacte şi discuţii cu delegaţiile ţărilor latino-americane prezente la festivităţi, în special cu cea mexicană şi braziliană, pentru examinarea posibilităţilor stabilirii de relaţii economice, culturale şi diplomatice43. Vizita delegaţiei române a fost reflectată în presa argentiniană în numeroase articole apărute în marile cotidiane „La Prensa”, „La Nation”, „Clarin”, „El Mundo”, „El Dia”, „La Capital”, iar în România de către „Scânteia”44. La nivelul ministerului de externe român, această vizită era considerată ca „o acţiune importantă în relaţiile R.P.R. cu Argentina contribuind la creşterea interesului pentru ţara noastră”, desprinzânduse ideea că guvernul argentinian „ar dori să dezvolte relaţiile economice cu ţările socialiste, dar din considerente politice ar prefera ca acest lucru să se facă prin intermediul ţărilor cu care Argentina are relaţii în prezent”45. O urmare apropiată în timp a vizitei delegaţiei române a fost numirea în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al Argentinei la Bucureşti, în decembrie 1958, a lui Ernesto Roque Piaggio, care a preluat conducerea Legaţiei din România în fruntea căreia se aflase până atunci însărcinatul cu afaceri a. i. Medoro Dolfino. Ministrul argentinian şi-a prezentat scrisorile de acreditare în ianuarie 195946. În textul scrisorii de acreditare, preşedintele Arturo Frondizi arăta că numirea lui E. Roque Piaggio era un semn al dorinţei „de a se strânge încă mai mult, dacă va fi posibil, bunele şi cordialele relaţii care din fericire există între Argentina şi Republica Populară a României”, calităţile celui numit fiind o garanţie că „îşi va îndeplini cum se cuvine misiunea sa de cinste”, solicitând lui I. Gh. Maurer,

__________________ 42

Ibidem. Ibidem. 44 Ibidem. 45 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1958, dosar neinventariat şi nenumerotat. 46 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1959, dosar neinventariat şi nenumerotat. 107 43

Preşedintele Prezidiului M.A.N., să-i „acorde o primire binevoitoare, dând crezare la tot ce-i va aduce la cunoştinţă”47. În cuvântul rostit cu acel prilej, diplomatul argentinian a arătat că Republica Argentina, în relaţiile internaţionale, „de-a lungul întregii sale istorii s-a inspirat permanent din idealurile păcii şi ale bunelor relaţii cu toate ţările lumii şi din respectul riguros al normelor juridice care constituie cea mai minunată cucerire a civilizaţiei”48. În calitate de reprezentant al guvernului ţării sale, Ernesto Roque Piaggio declara că va acţiona în direcţia „întăririi unităţii spirituale existente între cele două popoare pentru a se ajunge la o mai completă înţelegere reciprocă”, în acest sens contând pe „un factor foarte important, acela că prietenia argentiniano-română n-a fost niciodată tulburată de vreun conflict de acela care lasă adesea urme greu de şters”49 Răspunsul lui I. Gh. Maurer sublinia că partea română apreciază în mod deosebit „faptul că politica externă a Guvernului Republicii Argentina are la bază idealul de pace şi de relaţii bune cu toate ţările lumii” şi că „relaţiile cordiale dintre ţările noastre, expresie a vechii prietenii dintre poporul român şi cel argentinian, se vor dezvolta şi mai mult în interesul ambelor ţări şi al colaborării internaţionale”50. Toamna anului 1959 a adus şi numirea unui nou ministru al României la Buenos Aires în persoana lui Francisc Păcuraru. La sosirea în capitala Argentinei, la 15 septembrie 1959, diplomatul român a fost întâmpinat de „şefii oficiilor diplomatice ale ţărilor prietene şi de soţiile lor”, o situaţie întâlnită curent în acel timp când diplomaţia era gândită în termeni de „bloc”, şi, din partea română, de personalul Oficiului în frunte cu însărcinatul cu afaceri D. Fara. În ziua de 22 septembrie, Francisc Păcuraru a fost primit de ministrul de externe ad interim MacKay, titularul Taboada fiind într-un turneu într-o serie de ţări sud-americane după participarea la sesiunea O.N.U.51. În cursul întrevederii, el i-a declarat ministrului argentinian că „deşi între cele două ţări există deosebiri de sistem economic şi social şi de regim politic, convingerea guvernului român este că aceste deosebiri nu

__________________ 47

Ibidem. Ibidem. 49 Ibidem. 50 Ibidem. 51 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1959, dosar neinventariat şi nenumerotat. 108 48

constituie un obstacol în calea coexistenţei paşnice a ţărilor şi a colaborării lor reciproc avantajoase”. La rândul său, Mac Kay „a accentuat că guvernul argentinian este animat de aceeaşi părere... care de la San Martin încoace e o ideie de bază a politicii argentiniene şi potrivit ei Argentina doreşte colaborare şi relaţii bune cu toate ţările”. Această dorinţă era cu atât mai prezentă în legăturile cu România datorită latinităţii52. Dimineaţa zilei de 30 septembrie 1959 a fost rezervată prezentării scrisorilor de acreditare preşedintelui Arturo Frondizi. Ceremonia s-a desfăşurat după un protocol aproape identic celui din perioada interbelică. Cortegiul oficial a fost aplaudat la trecerea pe câteva dintre bulevardele principale, iar „câteva grupuri de fete au aruncat flori”, gest organizat de autorităţi53. Preşedintele argentinian l-a primit pe diplomatul român în prezenţa ministrului apărării, Villar, care preluase interimatul la externe în urma plecării lui Mac Kay în S.U.A., şi a şefului casei militare. Francisc Păcuraru i-a declarat preşedintelui argentinian că „guvernul român este dornic să menţină şi dacă e posibil să dezvolte relaţiile dintre cele două ţări, relaţii bazate pe respect reciproc, pe egalitate, neamestec în treburile interne şi pe interes reciproc”, direcţie în care el va depune toate eforturile54. Preşedintele Frondizi a subliniat că „între Argentina şi România există relaţii bune şi colaborare economică fructuoasă”, subliniind că guvernul argentinian doreşte să menţină relaţii normale cu România, „bazate pe respect reciproc şi pe principiul neintervenţiei în afacerile interne”55. Ca şi la sosirea la sediul Preşedinţiei, la plecarea ministrului român s-au acordat onoruri militare şi s-a intonat imnul României. Manifestările de simpatie organizate de autorităţi au fost punctate însă de protestele a trei „fugari” de origine română care gesticulau şi strigau „tâlharule, cară-te acasă”56. Şeful ceremonialului şi-a cerut scuze pentru aceste incidente, declarând că astfel de fapte „atunci când un şef de oficiu vine de la preşedintele Argentinei sunt o ofensă adusă însuşi preşedintelui”. Francisc Păcuraru a declarat oficialităţilor ce-l

__________________ 52

Ibidem. Ibidem. 54 Ibidem. 55 Ibidem. 56 Ibidem. 53

109

însoţeau că nu este deranjat de aceste manifestări pentru că „în afară de o emigraţie română cu caracter economic care a găsit în Argentina muncă şi pâine şi care au devenit cetăţeni oneşti ai acestei ţări, se află în Argentina şi grupuri de fascişti, legionari şi antonescieni care au fugit din faţa pedepsei pe care o meritau pentru crimele lor monstruoase şi au fost primiţi de regimul peronist şi care n-au încetat nici în Argentina să fie fascişti şi să acţioneze ca fascişti”57. Conform obligaţiilor protocolare uzuale, Legaţia română a notificat tuturor oficiilor diplomatice din Buenos Aires acreditarea lui Francisc Păcuraru în fruntea ei. Acestei notificări i s-a răspuns cu curtoazie, inclusiv de către oficiile diplomatice ale ţărilor latino-americane cu care nu existau relaţii diplomatice: Peru, Panama, Bolivia, Mexic, Ecuador, Haiti58. Francisc Păcuraru a fost primit în audienţă de preşedinţii celor două camere ale Parlamentului şi de membrii guvernului argentinian. El remarca în mod deosebit „politeţea şi amabilitatea” cu care a fost primit de miniştrii militari, care „fără a atinge probleme ale relaţiilor dintre state, au vorbit în termeni pozitivi despre România şi despre legătura noastră prin latinitate”, iar ministrul de interne Vitalo a „elogiat călduros” personalitatea lui I. Gh. Maurer şi a lui A. Joja, elogiind, de asemenea, „vitalitatea populară a regimului din România”59. În concluzie, se aprecia că „atitudinea părţii argentiniene a fost corectă, curtenitoare, amabilă”, iar contactele cu preşedintele şi membrii guvernului „s-au desfăşurat într-o atmosferă pozitivă, politicoasă, care indica interes pentru relaţiile cu noi şi respect pentru patria noastră”60. Spectacolul protocolar nu putea ascunde însă o realitate mult mai complexă şi mai tensionată. Cu mai puţin de două luni înainte de sosirea lui Francisc Păcuraru la Buenos Aires, la 31 iulie 1959, ziarul „La Prensa” repunea pe tapet o veche controversă diplomatică dintre cele două ţări referitoare la regimul aplicat diplomaţilor. Începuturile acestei probleme datau din septembrie 1950, când însărcinatul cu afaceri român la Buenos Aires, C. Duhăneanu, a fost chemat la Ministerul de Externe argentinian şi i s-a comunicat că întrucât funcţionarii Legaţiei Argentinei la Bucureşti nu au dreptul să călătorească

__________________ 57

Ibidem. Ibidem. 59 Ibidem. 60 Ibidem. 58

110

fără aprobare prealabilă decât într-o zonă de 50 km în jurul capitalei, aceeaşi măsură va fi valabilă şi pentru diplomaţii români. Aceeaşi problemă a constituit obiectul discuţiei din 18 septembrie 1950 dintre ministrul de externe Grigore Preoteasa şi Leopoldo Bravo, ministrul Argentinei în România, fără să se ajungă la un rezultat concret. În 1959, ziarul argentinian amintit mai înainte publica un comunicat al Ministerului de Externe, care arăta că acesta „a notificat reprezentanţilor diplomatici ai Uniunii Sovietice şi României că în viitor, atât timp cât vor persista restricţiile impuse funcţionarilor argentinieni pe teritoriul ţărilor respective, deplasările funcţionarilor sovietici şi români pe teritoriul Argentinei, conform principiului reciprocităţii, vor fi supuse următorului regim: libertate absolută de deplasare pe o rază de 60 de kilometri în jurul Capitalei...”61. Şi celelalte ziare argentiniene au prezentat această problemă sub ideea comună a „Tratamentului de la egal la egal” („Noticias”, 31 iulie 1959)62. Aceeaşi atmosferă de suspiciune făcea ca autorităţile argentiniene să considere, la 13 septembrie 1960, că un submarin românesc se găsea în mod ilegal în apele teritoriale din Golfo Nuevo, cerând imediata retragere a acestuia. Episodul, rezolvat rapid pe cale diplomatică, era semnificativ pentru o anumită psihoză specifică epocii, reflectând teama faţă de „subversiunea comunistă” care în cazul României, cel puţin din punct de vedere militar, era în întregime falsă63. În contrast cu astfel de probleme, în raportul din februarie 1960 asupra activităţii Oficiului din Buenos Aires, Francisc Păcuraru identifica în atitudinea autorităţilor argentiniene „simpatie faţă de România şi o poziţie binevoitoare faţă de relaţiile cu noi”, atitudine întâlnită şi la „miniştrii militari”. Dar mult mai important era faptul stabilirii de relaţii cordiale cu ambasadorii Mexicului, Venezuelei, Panama, Cubei, Guatemalei şi Nicaraguei, limitate însă, după cum preciza autorul documentului, „de slabele mele cunoştinţe de spaniolă”. Focalizarea eforturilor spre „stabilirea de relaţii mai cordiale cu ambasadorul brazilian, uruguayan şi chilian”64 urma să reprezinte o

__________________ 61

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1960, dosar 1, filele 2-8. Ibidem. 63 Vezi, mai pe larg, Doru Bratu, Episoade navale din istoria relaţiilor româno-argentiniene, în „Revista de istorie militară”, nr. 4(56)/1999, p. 57-58. 64 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1960, dosar neinventariat, fila 3. 111 62

prioritate în anul 1960. Mai adăuga diplomatul român că „acţionăm pentru adâncirea legăturilor tov. Fara, care ştiind bine limba spaniolă, avea relaţii foarte bune cu consilierii oficiilor celorlalte ţări latinoamericane”. Din acelaşi raport mai este de reţinut faptul că secretarul III al Oficiului, Nicolae Turturea, reuşise să stabilească un început de relaţii cu unii membri ai emigraţiei economice române şi contacte cu câţiva „fugari”, urmărindu-se „fără ostentaţie şi vâlvă” limitarea „influenţei trădătorilor” pentru apropierea părţii „mai moderate” şi „sănătoase” a coloniei române de Legaţie65. Acelaşi diplomat informa ministrul de externe, în urma unei discuţii cu un funcţionar din Direcţia Europa Orientală a M.A.E. argentinian, purtată la 13 aprilie 1960, că Ernesto Roque Piaggio, ministrul de la Bucureşti, va fi înlocuit de ministrul argentinian de la Santiago, Nogues, care urma să sosească în România la sfârşitul lunii iunie. În realitate, Argentina va trimite la post în România un nou ministru abia în iunie 1961, până la acel moment legaţia fiind condusă de însărcinaţi cu afaceri Garcia Martinez (mai - septembrie 1960) şi Juan Batista Chaillon (septembrie 1960 - iunie 1961)66. Cu prilejul plecării sale definitive din România, Ernesto Roque Piaggio a făcut o vizită de rămas bun ministrului de externe Avram Bunaciu în cursul căreia a declarat că regretă că pleacă după un timp aşa de scurt, dar, cu toate acestea, „şi-a putut da seama de efortul pe care-l depune poporul român pentru a construi şi dezvolta economia ţării sale”. El a mai mulţumit şi pentru atenţia cu care a fost înconjurat tot timpul misiunii sale, subliniind că pleacă de la post cu cele mai bune impresii despre România67. Cu ocazia celei de a 150-a aniversări, la 25 mai 1960, a Revoluţiei pentru Independenţa Naţională a Argentinei, la invitaţia trimisă în decembrie 1959 de guvernul argentinian, prin intermediul lui Ernesto Roque Piaggio, guvernul român a hotărât să trimită o delegaţie compusă din Mihai Ralea, vicepreşedintele Prezidiului M.A.N., general de armată Iacob Teclu, şeful Academiei Militare Generale, Mihai Ciobanu, preşedintele Camerei de Comerţ, şi Francisc Păcuraru, ministrul

__________________ 65

Ibidem, fila 4. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20-224/1950, dosar neinventariat, filele 16-17. 67 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1960, dosar neinventariat, fila 8. 112 66

României în Argentina68. Din materialele şi propunerile privind vizita delegaţiei române, în care se sublinia necesitatea de a fi mai activi în America Latină şi că această vizită trebuie să constituie un prilej de contacte cu alte delegaţii latino-americane, se desprinde hotărârea ca nivelul de reprezentare să fie mai coborât decât cu prilejul vizitei oficiale din 1958, considerându-se că, deşi evenimentul era important, contextul nu era favorabil datorită măsurilor „anticomuniste” luate la „presiunea S.U.A.”69. Tot în legătură cu acest eveniment s-a stabilit ca în ţara noastră să se organizeze activităţi culturale dedicate Argentinei, o expoziţie foto, transmiterea de muzică la radio şi a mesajului „ambasadorului” la televiziune, programarea de filme şi apariţia de articole şi fotografii în ziarul „Scânteia”70. Atmosfera de neîncredere faţă de ţările comuniste care domnea în cercurile guvernamentale din Argentina este în bună măsură confirmată de o notă a Însărcinatului cu afaceri la Buenos Aires, D. Fara, din care reiese că o posibilă cauză a înăspririi măsurilor anticomuniste erau „evenimentele din Cuba şi îndeosebi atitudinea fermă a U.R.S.S. de a ajuta poporul cubanez”71. Evident că tocmai această atitudine a sovieticilor, acompaniată de sprijinul „lagărului socialist”, amplifica temerile faţă de un posibil „export de revoluţie” şi faţă de un amestec în treburile interne, prin intermediul partidului comunist, perceput ca „o coloană a V-a”, ceea ce a condus în cele din urmă la scăderea nivelului de reprezentare diplomatică, aşa cum am menţionat. O altă problemă nerezolvată în plan diplomatic între România şi Argentina era aceea a egalităţii numerice a diplomaţilor acreditaţi în cele două ţări. În noiembrie 1960, personalul diplomatic al Oficiului român de la Buenos Aires număra şase persoane, la care se adăugau cinci persoane cu statut de personal de serviciu. Personalul diplomatic al legaţiei argentiniene la Bucureşti cuprindea doar o persoană, pe Enrique Juan Batista Chaillon, secretar II, însărcinat cu afaceri a. i. şi 13 persoane pentru serviciu, angajaţi de legaţie, cetăţeni români. Evidenta disproporţie năştea pentru argentinieni numeroase semne de întrebare. La 27 ianuarie 1961, la Legaţia Argentinei se adaugă noul

__________________ 68

Ibidem, fila 12. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1960, dosar 2, fila 47. 70 Ibidem, fila 52. 71 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1960, dosar neinventariat, fila 45. 113 69

ministru, Frederico Luis Alejandro del Solar Dorrego, şi un funcţionar, Carlos Justo Casol. După numeroase discuţii în jurul acestei probleme, România şi-a redus, la sfârşitul anului 1961, personalul diplomatic la patru persoane şi personalul funcţionăresc la două. Evenimentul a fost comentat de presa argentiniană sub titluri ca: „Descreşte numărul funcţionarilor comunişti” („Clarin”, 16 februarie, 1961) sau „Diplomaţii comunişti care părăsesc ţara o fac în urma măsurilor luate de guvern” („La Prensa” din 29 mai 1961), precizându-se că măsurile se refereau la diplomaţii tuturor ţărilor comuniste72. Colaborarea în planul relaţiilor internaţionale cunoaşte şi ea un moment de scădere. La 14 februarie 1961, într-o audienţă specială, însărcinatul cu afaceri argentinian a cerut din partea guvernului său sprijinul României pentru candidatura reprezentantului Argentinei la locul de vicepreşedinte al Conferinţei Naţiunilor Unite asupra relaţiilor şi imunităţilor diplomatice. Partea română a ezitat să ofere asigurări în sprijinul cererii formulate73. La rândul său, guvernul argentinian a comunicat, în luna septembrie 1961, că „nu poate sprijini candidatura R.P.R. pentru un loc în Consiliul de Securitate”74. Federico del Solar Dorrego, Trimisul Extraordinar şi Ministrul Plenipotenţiar al Argentinei în România, la mai puţin de un an de la acreditare, în mai 1962, a fost numit în Maroc, lăsând în continuare la conducerea oficiului, ca însărcinat cu afaceri, pe Enrique Juan Bautista Chaillon75. Din septembrie 1962, invocând motive financiare, guvernul argentinian a luat măsura reducerii nivelului reprezentării în toate ţările blocului comunist, diminuând la minim personalul. Un an mai târziu, în septembrie 1963, s-a interzis oficiilor diplomatice din ţările comuniste introducerea oricăror materiale „de popularizare” (propagandă)76. Printr-o notă verbală înaintată la 20 august 1963 ministrului de externe român, guvernul argentinian a invitat în mod oficial România să trimită o delegaţie la ceremonia instalării noului Preşedinte al

__________________ 72

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1958-1961, dosar 1, filele 2-4. 73 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1961, dosar neinventariat, fila 168. 74 Ibidem, fila 87. 75 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1963, dosar 3, fila 54. 76 Ibidem. 114

Argentinei, la 12 octombrie 196377. În urma analizelor şi a înţelegerii necesităţii păstrării unui bun nivel al relaţiilor reciproce, s-a hotărât trimiterea unei delegaţii formate, după cum informa ziarul „Scânteia” din 11 octombrie 1963, din Corneliu Mănescu, ministrul afacerilor externe, Nicolae Anghel, adjunct al ministrului comerţului exterior, şi Dumitru Fara, ministrul român acreditat la Buenos Aires, la începutul anului 1963. În discuţiile dintre miniştrii de externe ai celor două ţări, purtate cu ocazia plecării spre ţară a delegaţiei române, s-a abordat şi problema ridicării reprezentanţelor diplomatice la rang de ambasadă, părţile angajându-se să acţioneze în această direcţie78. Concluzia desprinsă în urma vizitei era aceea că prezenţa delegaţiei române la festivităţile prilejuite de instalarea preşedintelui Arturo Illia „a generat un climat pozitiv şi a mărit simpatia pentru ţara noastră”, iar dacă rezultatele „imediate, politice şi diplomatice, nu s-au făcut simţite”, aceasta s-ar fi datorat situaţiei politice din Argentina, „precum şi greutăţilor pe care le întâmpină guvernul Illia din partea cercurilor reacţionare interne şi externe, care se opun îmbunătăţirii reale a relaţiilor cu ţările socialiste”79. Revelatoare pentru evoluţia pozitivă a relaţiilor bilaterale este întrevederea, din 15 noiembrie 1963, dintre Eduard Mezincescu şi Enrique Chaillon, însărcinat cu afaceri al Argentinei. Acesta, în numele guvernului său, a transmis guvernului român cererea de sprijinire a candidaturii Argentinei la postul de preşedinte al Comisiei I a produselor de bază a Conferinţei O.N.U. cu privire la comerţ şi dezvoltare, solicitare care avea la bază locul important deţinut de ţara sa în rândul ţărilor exportatoare de produse de bază şi „în consecinţă, susţine interesul său şi al celorlalte state făcând parte din această categorie”80. Enrique Chaillon a mai spus, în cursul discuţiei, că „preşedintele Illia şi ministrul său de externe, Castro, favorizează dezvoltarea relaţiilor cu România” în contextul în care el îşi începea activitatea „în condiţiile unei speranţe generale pentru îmbunătăţirea

__________________ 77

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1963, dosar 3, fila 1. Ibidem. 79 Ibidem. 80 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1963, dosar neinventariat, fila 22. 115 78

situaţiei ţării mai ales din punct de vedere al economiei, care se afla într-o stare foarte proastă”81. În partea finală a discuţiilor, însărcinatul cu afaceri argentinian s-a referit la problema ridicării nivelului de reprezentare al Argentinei în România, arătând că „în urma discuţiilor care au avut loc la Buenos Aires între ministrul Afacerilor Externe al R.P.R. şi personalităţile argentiniene, această problemă este practic ca şi rezolvată, nemairămânând decât să se realizeze aprobarea formală a Parlamentului”82. La rândul său, Eduard Mezincescu a declarat că „partea română este mulţumită de evoluţia intervenită în relaţiile diplomatice românoargentiniene”83. Materializarea aspectelor discutate în această întrevedere a avut loc la 17 februarie 1964, când, prin Decretul Înaltului Guvern al Naţiunii Argentiniene, misiunea diplomatică a Argentinei în România a fost ridicată la rang de ambasadă. La 26 martie 1964, Legaţia României din Buenos Aires era la rândul ei ridicată la rang de ambasadă prin Decret al Consiliului de Stat84. „Scînteia” din 29 martie 1964 a publicat „Comunicatul comun” cu privire la ridicarea la rangul de ambasadă a legaţiilor de la Buenos Aires şi Bucureşti, în care se arăta că „în urma înţelegerii intervenite între guvernul Republicii Populare Române şi guvernul Republicii Argentina, reprezentanţele diplomatice de la Bucureşti şi Buenos Aires au fost ridicate la rangul de ambasade”85. Raportul ambasadei române privind activitatea desfăşurată în anul 1964, întocmit de Dumitru Fara, în luna decembrie, preciza că întreaga „activitate s-a desfăşurat în condiţiuni mai bune decât în anul precedent”86. Sub raport economic, relaţiile româno-argentiniene înregistrau în 1964 următoarele cifre: exportul românesc era în valoare de 2.476.000

__________________ 81

Ibidem. Ibidem, fila 23. 83 Ibidem, dila 24. 84 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1964, dosar 4, fila 9. 85 „Scînteia”, 29 martie 1964, cf. Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu (coordonatori), Relaţiile diplomatice ale României 1945-1973, Academia de studii politice, Bucureşti, 1975, p. 150. 86 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1964, dosar neinventariat, fila 153. 116 82

dolari, în timp ce importul era de doar 901.000 dolari, România fiind pe locul cinci în clasamentul celor şapte ţări ale „lagărului socialist” cu care Argentina desfăşura schimburi comerciale. Din totalul exporturilor realizate de Argentina, doar 12,3% erau îndreptate spre cele şapte ţări (URSS, China, Polonia, Cehoslovacia, România, Ungaria, Iugoslavia), iar din totalul importurilor, aceste ţări furnizau doar un procent de 1,30%87. La 17 ani de la reluarea legăturilor româno-argentiniene se puteau trage o serie de concluzii. În plan diplomatic, se poate aprecia că evoluţia a fost continuă, având un sens pozitiv, dar lent, datorită, pe de o parte, înregimentării politicii externe a României sub steagul „internaţionalismului” şi, pentru o lungă perioadă, controlului exercitat de diplomaţia sovietică, iar pe de altă parte, oscilaţiilor din politica externă argentiniană datorate evoluţiilor din planul politicii interne, cât şi supravegherii exercitate de diplomaţia americană. Un aspect care trebuie menţionat în legătură cu relaţiile româno–latino-americane din perioada anilor ’50 este existenţa Asociaţiilor de prietenie cu R.P.R., din America Latină88. Astfel, în Argentina exista „Asociaţia culturală ArgentinoRomână” (A.C.A.R.), constituită legal, ca persoană juridică, în august 1958 la Buenos Aires, cu o filială la Cordoba (care în 1959 şi-a încetat activitatea). Aşa cum rezultă din documentele disponibile, conducerea asociaţiei era formată din câţiva intelectuali comunişti sau cunoscuţi ca având atitudini de stânga şi care lucrau în paralel şi pentru alte ţări „prietene”89. Preşedintele asociaţiei era Carlos Ruiz Daudet şi ea număra între 30-50 de persoane. În general, se aprecia, în documentele Ministerului de Externe român, că activitatea asociaţiei a fost slabă, concretizându-se în câteva acţiuni culturale, la unele dintre acestea participând şi un număr de persoane aparţinând „coloniei române” din Argentina90. În Brazilia, funcţiona la Rio de Janeiro „Grupul de prieteni ai României” înfiinţat în mai 1958 de câţiva ziarişti „progresişti” brazilieni91. Deşi în comitetul de conducere al organizaţiei figurau

__________________ 87

Ibidem, fila 168. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 217/1949-1959, dosar 3, fila 1. 89 Ibidem. 90 Ibidem. 91 Ibidem, fila 2. 117 88

personalităţi cunoscute ale vieţii culturale braziliene, precum publicistul Geir Campos, care era şi preşedintele Grupului, editorul Emio Silveira, deputatul Helio Walcacer, activitatea Grupului a fost sporadică, având efecte neînsemmnate92. În august 1956 a fost înfiinţată în Mexic „Societatea pentru prietenie şi schimburi culturale mexicano-română”, care a devenit persoană juridică în iulie 195793. Aceasta a funcţionat la început pe lângă Universitatea Muncitorească, condusă de Lombardo Toledano, având sediu propriu şi 350 de membri, activitatea ei fiind sub controlul comuniştilor mexicani94. În conducerea Societăţii se afla profesor dr. Roman Duran, emigrant politic spaniol, care era şi creatorul „centrului de geriatrie Ana Aslan din Mexic, interesat în comercializarea produsului H3 în această ţară”. În martie 1958, sub egida Societăţii, s-a deschis o expoziţie de artă populară românească, cu sprijinul Ministerului Educaţiei mexican95. În Chile funcţiona, din 1952, „Centrul de cultură chiliano-român” condus de un fost senator, Humberto Mewes, personalitate politică de stânga. Centrul avea sediu propriu şi activitatea sa se reducea la organizarea de manifestări cu ocazia zilelor de 23 august şi 30 decembrie96. „Centrul de cultură boliviano-român” avea şi el o activitate mai mult simbolică, funcţionând din decembrie 1955 în oraşul Cochabamba, pe lângă Universitatea existentă în acel oraş97. În Peru, „Fundaţia culturală peruano-română” era practic animată de activitatea unei singure persoane, Castro Franco, care îşi îndrepta atenţia în special spre românii din Peru, mai ales încercând să sprijine cererile de repatriere ale unora dintre ei98. După cum se poate observa, constituirea şi activitatea acestor organizaţii se aflau sub semnul unei puternice ideologizări, adesea, din acest motiv, ele fiind privite cel puţin cu neîncredere de autorităţi. De altfel, şi la Bucureşti se aprecia, într-o notă a Direcţiei Culturale din

__________________ 92

Ibidem. Ibidem, fila 3. 94 Ibidem. 95 Ibidem. 96 Ibidem. 97 Ibidem. 98 Ibidem. 93

118

M.A.E., trimisă la 18 noiembrie 1959 Legaţiei R.P.R. din Buenos Aires, că „din experienţa de până acum s-a constatat că rezultatele obţinute în popularizarea ţării noastre în America Latină prin intermediul «Asociaţiilor de prietenie» au fost foarte reduse (subl.ns.–D.B.). După părerea noastră ele nu justifică pe deplin continuarea pe viitor a eforturilor depuse de I.R.R.C.S.*) pentru sprijinirea lor. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât situaţia politică din aceste ţări ar continua să aducă greutăţi desfăşurării activităţii Asociaţiilor”99. Se propunea să se acţioneze, în viitor, pentru contacte directe între instituţiile ştiinţifice şi culturale româneşti şi cele similare din ţările latino-americane. Restabilirea relaţiilor diplomatice cu Argentina a însemnat şi instituirea unui „cap de pod” pe continentul sud-american, de unde s-au lansat în deceniul şase o serie întreagă de acţiuni care vizau atât lărgirea reprezentării diplomatice, cât şi deschiderea de căi de comunicare în plan economic şi cultural. Apare evident că acţiunea diplomatică şi economică românească în ţările latino-americane se afla într-un stadiu incipient, personalul afectat acestor activităţi fiind în mare măsură necorespunzător obiectivelor ambiţioase urmărite în această zonă de conducerea ministerului de externe şi a statului. O dovadă a acestor obiective o constituie un document, datat 23 ianuarie 1956 şi semnat de Gr. Preoteasa, conţinând „Propuneri privind relaţiile diplomatice ale R.P.R.”, în care la punctul doi se arată că „ţinând seama de interesul pe care-l prezintă ţările Americii de Sud se propune întreprinderea de acţiuni pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu următoarele ţări: Uruguay, Brazilia, Mexic, Chile, Bolivia”100. În final se menţiona că, întrucât România nu avea un volum însemnat de relaţii, ar fi indicat ca unii din reprezentanţii ţării noastre să fie acreditaţi în mai multe ţări. Propunerile au o rezoluţie aparţinându-i lui Gh.Gheorghiu-Dej: „De acord cu propunerile alăturate”101. Principial, diplomaţia românească a urmat în America Latină programul creionat de aceste propuneri, dar dacă relaţiile cu Uruguay

__________________ *)

I.R.R.C.S. – Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea. Ibidem, fila 165. 100 Arhiva M.A.E., Fond America Latinã, Prb. 220/1961, dosar neinventariat şi nenumerotat. 101 Ibidem. 119 99

au fost reluate în 1957, cu Brazilia în 1961, cu Chile în 1965, cu Bolivia acest lucru se va întâmpla abia în 1969, iar cu Mexicul în 1973. În esenţă, situaţia diplomaţiei româneşti depindea de confruntarea sovieto-americană, cercurile politice din S.U.A. încercând să creeze în America Latină „un cordon sanitar” împotriva pericolului comunist. Contextul favoriza folosirea de către U.R.S.S. a ţărilor din „lagăr” cu reprezentare tradiţională în zonă: Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi România, ţări care aveau şi un număr important de emigranţi (mai puţin, e adevărat, ţara noastră) în zonă. Prin intermediul acestor state socialiste se încerca crearea de „capete de pod” de către diplomaţia sovietică faţă de care cercurile politice din statele latinoamericane manifestau serioase reticenţe. Până la începutul deceniului şapte, „jocul” a fost acceptat în mare măsură şi de România, ulterior începând o acţiune de distanţare a acesteia de „interesele comune” în favoarea celor naţionale, prioritare. Relaţiile româno-argentiniene în perioada 1965-1970 au avut, aşa cum se aprecia într-un material elaborat în cadrul M.A.E., în ianuarie 1966, „o evoluţie oscilantă, caracterizată prin perioade de dezvoltare şi restrângeri”102 În plan diplomatic, partea română era în continuare nemulţumită de restrângerile impuse de guvernul argentinian în domeniul vizelor, care erau acordate cu greutate sau foarte restrictiv103. M.A.E. al României a propus în februarie 1965 anularea pe bază de reciprocitate a restricţiilor de deplasare a diplomaţilor, dar partea argentiniană nu a răspuns acestei iniţiative104. José Maria Alvarez de Toledo, ambasadorul argentinian la Bucureşti, cu prilejul unei audienţe, la 12 aprilie 1965, îi comunica lui Eduard Mezincescu, adjunctul ministrului de externe, ca „o veste foarte tristă pentru el” că va părăsi România pentru a-şi lua în primire noul post din Republica sud-africană. El aprecia că, în răstimpul cât a fost la post în Bucureşti, „s-au obţinut multe progrese în relaţiile bilaterale”. Eduard Mezincescu şi-a exprimat regretul pentru plecarea ambasadorului argentinian, spunând că M.A.E. „a nutrit sentimente de respect şi simpatie faţă de persoana sa”. Totodată, el a mai spus că în

__________________ fila 2.

102

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1966, dosar neinventariat,

103

Ibidem, fila 3. Ibidem.

104

120

desfăşurarea relaţiilor între cele două ţări „se pot ivi uneori mici greutăţi în rezolvarea unor probleme însă acestea nu trebuie să intre în sfera politică a relaţiilor bilaterale”105. Însărcinatul cu afaceri a.i. al Argentinei, Alfredo Domingo Freuch, a transmis ministrului de externe român, la 9 septembrie 1965, cererea guvernului argentinian de agrement pentru numirea lui Bernardo Roberto Alfredo Messina în calitate de Ambasador Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al Republicii Argentina în România. Conform curriculumului anexat cererii, dr. Messina, născut în 1901, era un reputat medic specialist pediatru, nefiind diplomat de carieră, ceea ce a generat o serie de rezerve ale părţii române, care, aşa cum reiese din materialele consultate, nu ştia ce interpretare să dea acestui fapt. În aceste condiţii, agrementul a fost, în cele din urmă, acordat la data de 5 octombrie 1965106. Sosit în România la începutul anului 1966, Bernardo Messina declara în cadrul uneia din vizitele de prezentare făcute la M.A.E. că „este plăcut impresionat de ceea ce a văzut până în prezent în capitală” şi că a rămas „foarte încântat de viaţa culturală intensă, de şcoala noastră medicală şi, mai ales, de muzică”107. El a insistat însă asupra atenţiei pe care o va acorda relaţiilor economice, „deoarece acestea stau la baza tuturor celorlalte relaţii” în contextul în care, în urma analizei făcute, a constatat că „din 1958 schimburile comerciale româno-argentiniene au urmat o curbă descendentă”108. Acceptând această afirmaţie, Alexandru Petrescu, directorul Direcţiei Relaţii, considera că unul dintre factorii care au condus la această situaţie a fost „denunţarea de către Argentina a acordurilor sale comerciale

__________________ 105

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat, filele 19-23. Plecarea definitivă a ambasadorului Toledo a fost marcată de un incident generat de faptul că acesta a cerut să i se permită să scoată din ţară 48 de tablouri, pentru şase dintre ele refuzându-i-se aprobarea. La 10 zile după ce a părăsit România, ambasadorul Argentinei a restituit M.A.E. cadoul făcut la plecare de către Corneliu Mănescu (o faţă de masă cu 12 şerveţele, un album cu fotografii, 10 discuri cu muzică românească şi o colecţie de băuturi). 106 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20 E/1966, dosar neinventariat, filele 1-12. 107 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20 E/1966, dosar neinventariat, fila 1. 108 Ibidem, fila 2. 121

bilaterale, între care şi cel cu România în 1960”109. Concluzia discuţiei pe această temă a fost că există în mod real „posibilităţi pentru dezvoltarea schimburilor comerciale în interesul celor două ţări”. Din păcate, ambasadorul argentinian nu a putut transpune în practică intenţiile sale, deoarece, la începutul lunii august, a demisionat din funcţia de ambasador ca urmare a schimbărilor care avuseseră loc în planul politicii interne argentiniene. Primit în audienţă de adjunctul ministrului de externe, George Macovescu, cu prilejul plecării sale definitive din România, Bernardo Messina a declarat că regretă plecarea sa rapidă şi că va duce cu el „amintiri de neuitat despre frumuseţile naturale ... despre localităţile pe care le-a cunoscut şi mai ales despre poporul român, atât de harnic, de prietenos şi de ospitalier”, afinităţile de limbă şi de obiceiuri permiţându-i „să se simtă ca acasă”110. George Macovescu a mulţumit ambasadorului argentinian pentru activitatea depusă în direcţia dezvoltării relaţiilor bilaterale, subliniind că „poporul român consideră poporul argentinian ca prieten, ca frate”. Până în 1967, ambasada Argentinei a fost condusă de însărcinatul cu afaceri, Hernan Sixto Fernandez, care, la 3 ianuarie, a cerut agrementul pentru Rogelio Rafael Tristany, anunţând în aceeaşi audienţă sprijinul guvernului argentinian pentru candidatura ministrului afacerilor externe român la preşedinţia celei de a 22-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.111. La data de 6 mai 1967, Cormeliu Mănescu l-a primit în vizită de prezentare pe Rogelio Rafael Tristany, noul Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Argentina în România. Acesta a arătat că „se simte onorat” de misiunea sa şi că „se va strădui să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea relaţiilor bilaterale”112. Corneliu Mănescu l-a asigurat pe diplomatul argentinian de tot sprijinul în îndeplinirea misiunii sale, arătând că „relaţiile româno-argentiniene, cu excepţia schimburilor comerciale care au cunoscut o oarecare creştere în ultimii ani, se menţin la un nivel scăzut”113, cu toate că între cele două ţări nu

__________________ 109

Ibidem.. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1966, dosar neinventariat, filele 1-21. 111 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1967, dosar neinventariat, fila 4. 112 Ibidem, fila 18. 113 Ibidem, fila 19. 122 110

există probleme litigioase care să împiedice dezvoltarea acestora”. Ambasadorul Tristany a subliniat că el personal se va strădui să contribuie la dezvoltarea relaţiilor între cele două ţări, remarcând însă că „există greutăţi în această privinţă din cauza instabilităţii politice din Argentina, a deselor schimbări de guverne care introduc fiecare o orientare proprie în domeniul schimburilor economice”, precum şi greutăţi generate de „birocraţia excesivă din Ministerul Relaţiilor Externe argentinian”114. Declaraţiile ambasadorului Tristany se bazau pe experienţa a 20 de ani de activitate în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Cultului din Argentina, din care cei mai mulţi petrecuţi în administraţia centrală, dar şi în cadrul unor misiuni peste hotare în Italia, Elveţia, Iran, Liban, India, Israel şi Polonia, post de la care a fost transferat în România. În sprijinul afirmaţiilor sale era şi faptul că în anul 1955 s-a cerut agrementul pentru el pentru a fi numit ministru plenipotenţiar în România, dar, cu toate că guvernul român a acordat agrementul, el nu s-a mai prezentat la post. În vârstă de 58 de ani, în momentul prezentării sale la noul post diplomatic, Rogelio Rafel Tristany, care era căsătorit şi avea doi copii, aducea cu el şi o bogată experienţă în domeniul arhivelor diplomatice, pe care le condusese în ţara sa, precum şi experienţa legată de activitatea Comitetului interguvernamental pentru mişcările migratorii ale Europei115. Rogelio Rafael Tristany şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Consiliului de Stat, Chivu Stoica, la data de 8 mai 1967. Cu acest prilej, el a declarat că este onorat de misiunea încredinţată, subliniind că, în cadrul politicii internaţionale bazate pe respectul popoarelor, desfăşurată de Republica Argentina, va depune toate eforturile de a contribui la dezvoltarea relaţiilor româno-argentiniene. Chivu Stoica, în răspunsul său, a declarat că „România îşi dezvoltă multilateral relaţiile cu toate statele lumii, indiferent de orânduirea lor social-politică, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a neamestecului în afacerile interne, egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc”116. Acesta trebuia să fie cadrul în care urmau să se dezvolte, după cum a subliniat demnitarul român, relaţiile românoargentiniene şi, evident, relaţiile cu celelalte ţări din America Latină.

__________________ 114

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1967, dosar neinventariat, filele 109-111. 116 Ibidem, fila 113. 123 115

Mai trebuie menţionat, în legătură cu activitatea ambasadorului Tristany în postul de la Bucureşti, că o serie de obiective de perspectivă privind relaţiile româno-argentiniene fuseseră stabilite în cadrul unei discuţii avute, înainte de plecarea în România, cu preşedintele Juan Carlos Ongania. Abordând problematica raporturilor bilaterale, ambasadorul a ridicat şi problema restricţiilor de deplasare a diplomaţilor celor două ţări, preşedintele Juan Carlos Ongania arătându-se dispus să revadă hotărârea anterioară prin care forurile argentiniene răspunseseră negativ la cererea părţii române de ridicare, pe bază de reciprocitate, a acestor restricţii117. Activitatea ambasadei române la Buenos Aires, unde erau acreditaţi doar doi diplomaţi, s-a desfăşurat până în 1968 sub conducerea lui Dumitru Fara. Cu toate eforturile făcute, progresele obţinute în îndeplinirea obiectivelor generale au fost modeste atât datorită condiţiilor obiective generate de situaţia politică internă din Argentina, cât şi, considerăm noi, cantonării într-o schemă de abordare a realităţilor locale impregnată de reflexele unui dogmatism ideologic nefuncţional într-o societate guvernată de alte mecanisme decât cele din ţările aparţinând „lagărului comunist”. Deşi proclamat ca prioritar, planul relaţiilor economice era uneori abandonat în favoarea celui al relaţiilor culturale, văzute ca un mijloc propagandistic de popularizare a „superiorităţii orânduirii socialiste”. Mai era evidentă, după părerea noastră, şi o neînţelegere a modalităţilor de abordare a relaţiilor cu presa, care funcţiona diferit în Argentina faţă de România sau de alte „state frăţeşti”. Notabile în activitatea ambasadei sunt unele progrese realizate în relaţiile cu românii din Argentina, menţinerea unor relaţii bune cu reprezentanţii diplomatici ai ţărilor latino-americane şi creşterea calităţii materialelor de informare operativă a M.A.E.118 . Raportul asupra activităţii desfăşurate de ambasada de la Buenos Aires în anul 1967 considera că „faţă de România guvernul argentinian a manifestat un mai mare interes şi - ceea ce este mai important – înainte de toate celelalte ţări socialiste”. Se sublinia faptul că măsurile de apropiere între cele două ţări au fost iniţiate încă din luna iulie 1967 prin ministrul de externe Costa Mendez. Aceste măsuri cuprindeau acceptul pentru mărirea personalului ambasadei române, susţinerea

__________________ 117

Ibidem, fila 109. Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1965, dosar neinventariat, filele 97-106 şi Prb. 20/1996, dosar neinventariat, filele 67-70. 124 118

candidaturii lui Corneliu Mănescu la preşedinţia sesiunii O.N.U. şi invitarea sa oficială pentru a vizita Argentina, precum şi ridicarea restricţiilor de deplasare pentru diplomaţii români. Atitudinea de „predispoziţie” a părţii argentiniene faţă de „România Socialistă” era explicată printr-o serie de factori, printre care „prestigiul de care se bucura ţara noastră pe arena internaţională”, „coincidenţa în multe puncte de vedere a politicii noastre externe cu tendinţele incipiente din politica internaţională a Argentinei, de independenţă şi suveranitate naţională, de cooperare cu alte state pe baza respectării mutuale şi neamestecului în treburile interne” şi „sensibilitatea deosebită demonstrată de conducerea noastră superioară faţă de poporul argentinian”119. Dumitru Fara sublinia în raportul său că „Argentina şi restul lumii hispano-americane oferă posibilităţi mari de relaţii pentru România date fiind afinităţile şi simpatia dintre aceste popoare şi noi”, dar nu erau „de aşteptat rezultate spectaculoase şi imediate” datorită „unor factori de influenţă de o mare varietate”120. Pentru a valorifica în sens pozitiv situaţia creată, diplomatul român atrăgea atenţia asupra faptului că România trebuia să-şi îndeplinească angajamentele „cu cea mai mare rigurozitate”121, mai ales în direcţia schimburilor comerciale. Anul 1968 a fost marcat, din perspectiva relaţiilor românoargentiniene, de trei evenimente importante: vizita lui Corneliu Mănescu, invitat în Argentina în calitate de preşedinte al Adunării Generale a O.N.U., numirea unui nou ambasador român la Buenos Aires şi criza din Cehoslovacia. Vizita efectuată de Corneliu Mănescu, având multiple semnificaţii, a fost şi o urmare a sprijinului acordat de Argentina în vederea alegerii sale ca preşedinte al sesiunii Adunării Generale a O.N.U., dar a însemnat şi un pas înainte în dezvoltarea relaţiilor bilaterale. Referitor la această vizită, considerată de ambele părţi drept o reuşită, Dinu Tătărăscu, nepotul lui Gheorghe Tătărăscu, stabilit în Argentina şi care depunea intense eforturi pentru dezvoltarea relaţiilor economice bilaterale, declara că „a avut un ecou foarte favorabil în cercurile economice şi politice şi a creat o atmosferă prielnică lărgirii şi

__________________ 119

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1967, dosar neinventariat,

fila 139.

120 121

Ibidem. Ibidem. 125

diversificării schimburilor economice româno-argentiniene”122. Aprecierile pozitive privind urmările vizitei ministrului de externe român erau confirmate şi de informarea trimisă ministerului, la 18 septembrie 1968, de noul ambasador al României în Argentina, Victor Florescu, care făcea referire la discuţiile purtate cu preşedintele Ongania după prezentarea scrisorilor de acreditare123. În urma declanşării evenimentelor din Cehoslovacia, s-a dat publicităţii, la 21 august 1968, o Declaraţie privind Poziţia guvernului argentinian faţă de intervenţia armată în Cehoslovacia, în care se spunea: „Guvernul argentinian, indignat de intervenţia armată a Uniunii Sovietice şi a altor ţări membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, deplânge şi condamnă cu hotărâre acest act care constituie o violare a suveranităţii acestei ţări şi o încălcare a principiilor Cartei O.N.U. şi a principiului neintervenţiei, aşa cum a fost formulat în rezoluţia 2331 (xx) a Adunării generale a acestei organizaţii”124. La 27 august 1968, adjunctul ministrului afacerilor externe, Mircea Maliţa, a primit în audienţă pe Rogelio Rafael Tristany, ambasadorul Argentinei la Bucureşti, la cererea acestuia. Ambasadorul argentinian a arătat că a fost însărcinat de guvernul său să aducă la cunoştinţa guvernului român poziţia Argentinei faţă de ocuparea Cehoslovaciei de unele state membre ale Tratatului de la Varşovia şi a prezentat Declaraţia guvernului ţării sale125. El a mai menţionat că guvernul argentinian ar dori să cunoască poziţia pe care o va adopta România în acest context în legătură cu discutarea problemei neintervenţiei în cadrul reuniunii O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional ce urma să aibă loc la începutul lunii septembrie126. Mircea Maliţa a comunicat diplomatului argentinian că în poziţia guvernului român în legătură cu evenimentele din Cehoslovacia nu au intervenit elemente noi faţă de Declaraţia M.A.N. şi celelalte declaraţii oficiale

__________________ 122

Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 212/1968, dosar neinventariat şi nenumerotat. 123 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 207/1968, dosar neinventariat şi nenumerotat. 124 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 20/1968, dosar neinventariat şi nenumerotat. 125 Ibidem. 126 Ibidem. 126

ale conducerii de stat a României. În ceea ce priveşte apariţia problemei Cehoslovaciei pe agenda Comitetului, partea română considera că trebuie ţinut cont de poziţia delegaţiei cehoslovace, care era de fapt iniţiatoarea Comitetului respectiv, delegaţia română urmând a se ghida după „dorinţa de a contribui la codificarea grabnică a principiului în discuţie şi a adopta o poziţie constructivă”127. În încheiere, Mircea Maliţa şi-a exprimat speranţa că „delegaţiile română şi argentiniană vor colabora în mod fructuos la apropiata reuniune a O.N.U. consacrată principiilor dreptului internaţional, pentru a contribui în acest fel la succesul acesteia”128. Relaţiile româno-argentiniene din luna august a anului 1968 au mai înregistrat, în afara celor menţionate, un eveniment demn de reţinut. Şef Rabinul Moses Rosen a fost invitat de Asociaţia Israelită Argentiniană să participe la lucrările Federaţiei Comunităţii Evreieşti din Argentina în calitate de oaspete de onoare. Referitor la această vizită, care s-a efectuat cu autorizaţia autorităţilor române, Delegaţia Asociaţiei Israelite Argentiniene considera, într-un document din octombrie 1968, că „prezenţa domnului Rabin în ţara noastră reprezintă întărirea legăturilor care ne unesc cu această comunitate, în ciuda distanţei, a cărei activitate ne interesează în mod explicabil”129. Desigur, acest interes era în legătură şi cu faptul că o parte importantă a emigraţiei române din Argentina era de origine evreiască. Relaţia autorităţilor române cu membrii emigraţiei româneşti din Argentina cunoscuse unele progrese care, la rândul lor, au contribuit într-o anumită măsură şi la progresul relaţiilor româno-argentiniene, aflate pe o curbă ascendentă în această perioadă. Brazilia Efectele războiului rece au influenţat refacerea legăturilor diplomatice şi economice tradiţionale dintre România şi Brazilia. Atitudinea autorităţilor române era reticentă şi datorită prezenţei în cadrul emigraţiei române din această ţară a unor membri ai familiei regale, precum şi a unor membri ai mişcării legionare. Se poate aprecia, de asemenea, că exista şi o oarecare rigiditate a autorităţilor braziliene în relaţia cu guvernul unei ţări aparţinând „lagărului comunist”.

__________________ 127

Ibidem. Ibidem. 129 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 202/1968, dosar neinventariat, 128

fila 3. 127

O primă tentativă a părţii române de reluare a relaţiilor diplomatice datează din primăvara anului 1948, când Petre Bălăceanu, ministrul României la Buenos Aires, a discutat cu omologul său brazilian problema respectivă. Diplomatul brazilian „a dat să se înţeleagă că guvernul brazilian nu este de acord cu reluarea relaţiilor diplomatice pe motiv că în 1947 ar fi făcut el această propunere şi guvernul român ar fi refuzat”130. Impedimentele de ordin ideologic au fost parţial depăşite de cristalizarea unor posibile colaborări în domeniul economic. Delegaţia economică română care a vizitat în 1954 unele ţări din America Latină a sosit în luna septembrie la Rio de Janeiro. Vizita a avut loc într-un context defavorabil generat de procesul electoral care se desfăşura în Brazilia şi care a condus la căderea guvernului Vargas şi venirea la putere a unui nou guvern cu o puternică orientare anticomunistă. Evident că în aceste condiţii nu s-a reuşit încheierea unor acorduri concrete131. În raportul delegaţiei se conchidea: „Un acord cu Brazilia este foarte important atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Însă un acord care să funcţioneze scurtă vreme sau să funcţioneze la unele poziţii sau cu rezultate reduse în ceea ce priveşte volumul este politiceşte mai dăunător: aduce apă la moară duşmanilor noştri”132. Semnificativ era faptul că în timpul prezenţei delegaţiei române în capitala braziliană, în ziarul „O Jornal” a apărut un articol care susţinea că România nu va putea livra mărfurile la care se va angaja sau va livra mărfuri de proastă calitate133. Anul 1957 a însemnat o nouă tentativă a părţii române de refacere a relaţiilor diplomatice cu Brazilia. Acesta a fost principalul scop al vizitei întreprinse între 4 şi 20 noiembrie 1957 de ministrul român acreditat la Buenos Aires, dr. Victor Dimitriu, la Rio de Janeiro. El a fost însoţit de M. Ciobanu, specialist în probleme de comerţ exterior, şi de Alexandru Duiliu Zamfirescu, fostul reprezentant al României în Brazilia în perioada interbelică, rechemat în rândurile diplomaţilor români după o lungă perioadă de marginalizare, experienţa şi legă-

__________________ 130

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20/1957, dosar neinventariat şi nenumerotat. 131 Arhiva M.A.E., Fond America Latinã, Prb. 221/1954, dosar neinventariat, fila 35. 132 Ibidem. 133 Ibidem, fila 36. 128

turile sale personale cu importanţi oameni politici brazilieni putând fi extrem de utile în tentativa de restabilire a legăturilor tradiţionale româno-braziliene. De data aceasta, vizita delegaţiei române se desfăşura într-un context favorabil, creat de declaraţiile oficiale ale preşedintelui Kubichek cu privire la posibilitatea extinderii relaţiilor economice ale Braziliei cu ţările „lagărului democrat”, acţiune sprijinită de principiu şi de opoziţie134. În raportul său asupra vizitei, Victor Dimitriu remarca faptul că presa braziliană, în general cu o atitudine polemică faţă de ţările comuniste, nu a publicat decât scurte note informative cu excepţia unui articol apărut în „Correio da Manha”, în care se descriau „deficienţele procesului de industrializare” din România135. Un obiectiv important al delegaţiei era acela de a stabili un cadru oficial pentru schimburile economice bilaterale. Un prim contact oficial a fost stabilit cu şeful departamentului economic din ministerul de externe brazilian, Barbosa de Silva. Discuţia cordială purtată cu acesta în răstimpul unei ore a scos în evidenţă, conform părerii diplomatului român, faptul că „în Brazilia nu se cunoaşte transformarea industrială a ţării noastre şi persistă încă vechea opinie că România este o ţară agricolă, ale cărei produse sunt paralele cu produsele braziliene şi, deci, în concluzie, Brazilia nu poate şti ce ar putea cumpăra din R.P.R.”136. Concluzia oficialului brazilian, „surprins de listele noilor produse industriale”, oferite de partea română, a fost aceea a studierii posibilităţii de încheiere a unui acord comercial, confirmând, în acelaşi timp, posibilitatea încheierii unui acord bancar, stabilind un calendar în acest sens137. În cadrul tratativelor purtate cu delegaţia română, ministrul de finanţe Alkmin a propus „să se examineze posibilitatea reexportului produselor braziliene şi în special al cafelei de către R.P.R. în celelalte ţări ale lagărului democrat cu care Brazilia nu are relaţii”138. Cu toată atmosfera cordială, delegaţia română se învârtea într-un cerc vicios, deoarece înfăptuirea principalului său obiectiv, acela al restabilirii legăturilor diplomatice, era condiţionată de autorităţile

__________________ 134

fila 4.

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20/1957, dosar neinventariat,

135

Ibidem. Ibidem, fila 5. 137 Ibidem. 138 Ibidem, fila 6. 136

129

braziliene de existenţa unor motivaţii economice asupra cărora se arătau ezitante. La această situaţie s-a adăugat declaraţia şefului departamentului politic din M.A.E., Carvalho e Souza, care i-a spus lui Victor Dimitriu că guvernul brazilian a decis să nu reia relaţiile diplomatice cu U.R.S.S. şi celelalte ţări aparţinând „lagărului democrat” decât „în bloc”139. Partea română a reacţionat la această declaraţie categorică, susţinând că găsirea unei soluţii ar fi făcut posibilă crearea unei agenţii comerciale la Rio cu statutul diplomatic respectiv, care să poată asigura desfăşurarea unor relaţii comerciale normale şi apărarea intereselor a circa 100.000 de cetăţeni de origine română din Brazilia. Posibilele schimburi culturale erau legate de înfiinţarea unei Legaţii române în capitala Braziliei140. Doamna Carvalho accepta principial înfiinţarea Legaţiei, dar cu „două condiţii: încheierea acordului comercial” şi evitarea „oricăror ingerinţe în problema repatriaţilor”141. Cea de a doua condiţie era impusă de faptul că unele legaţii, precum cea a Poloniei, făcuseră „presiuni nepermise pentru a trimite în ţară familii de polonezi existente în Brazilia”. Importantă a fost şi întrevederea cu Sette Camaro, responsabil cu problema relaţiilor externe în cadrul Preşedinţiei, care a subliniat „cu francheţe că propunerile comerciale ale R.P.R. au un rol important îndeosebi pentru sectorul petrolifer brazilian”, începerea relaţiilor economice cu România „putând constitui o punte către celelalte ţări ale lagărului democrat”142. Concluzionând, se poate aprecia că activitatea delegaţiei române, în ciuda insistenţelor, nu s-a soldat cu rezultate concrete. S-au păstrat însă intacte posibilităţile de dialog pentru perioada care a urmat. De remarcat că, în contextul acestor probleme importante, Victor Dimitriu a considerat necesar să facă loc în raportul său unei detaliate relatări asupra activităţii desfăşurate de Alexandru D. Zamfirescu. El aprecia că „tov. Zamfirescu, spre deosebire de Argentina, a fost mult mai activ, a avut o comportare serioasă, a susţinut în mod patriotic cu vehemenţă realizările regimului nostru şi a lucrat în colectiv; cu toate acestea, bilanţul practic al acestor relaţii ale sale destul de vechi a fost redus, iar pentru aparatul M.A.E., respectiv pentru antenele

__________________ 139

Ibidem. Ibidem. 141 Ibidem, fila 7. 142 Ibidem. 140

130

nord-americane, el a constituit şi obiectul unei analize foarte atente”. Substratul unor astfel de afirmaţii ni se pare evident. O astfel de mentalitate impieta şi asupra dezvoltării diplomaţiei româneşti, cu toate urmările negative de rigoare143. Rămase, în ciuda tuturor diligenţelor, la un nivel simbolic, relaţiile româno-braziliene vor cunoaşte un reviriment important o dată cu începutul anilor ’60. În aceste împrejurări era anunţată vizita în România a ziaristului Joao Portella Ribeiro Dantas, director al ziarului „Diario de Noticias” şi al revistei „Mundo Ilustrado”, care apăreau la Rio de Janeiro. Aşa cum îl informa Federaţia Ziariştilor Brazilieni, la 16 martie 1961, pe Secretarul general al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor, acesta călătorea în România, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia „ca trimis extraordinar pentru a pregăti reluarea relaţiilor diplomatice ale Braziliei cu ţările menţionate”144. Astfel, în perioada aprilie-mai 1961, s-a desfăşurat în România vizita unei delegaţii braziliene, condusă de Joao Dantas, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în misiune specială, reprezentant personal al preşedintelui Braziliei, şi Pedro de Souza Braga, ministru plenipotenţiar145. Cu ocazia acestei vizite s-au încheiat acorduri cu caracter diplomatic, economic şi cultural între cele două ţări. Într-un document al Ministerului Afacerilor Externe din 4 mai 1961 se arăta, în esenţă, că în cadrul convorbirilor dintre Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, conducătorul delegaţiei române, şi Alexandru Lăzăreanu, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care reprezentau partea română, şi delegaţia braziliană s-a încheiat un acord în conformitate cu care cele două părţi „vor acorda toate facilităţile pentru deschiderea legaţiilor celor două ţări”146. S-a mai stabilit că misiunile comerciale respective vor face parte din misiunile diplomatice şi că reprezentanţii comerciali pot sosi în ţările respective mai devreme pentru a pregăti deschiderea

__________________ 143

Ibidem, fila 9. Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 200/D/1961, dosar neinventariat, fila 2. 145 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 143. 146 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20/1961, dosar neinventariat, fila 40. 131 144

misiunii147. Prin acordul la care ne referim se stabileau şi aspectele în legătură cu partea diplomatică şi faptul că „şefii respectivelor misiuni, personalul diplomatic şi familiile lor se vor bucura de întreaga libertate de mişcare pe teritoriile celor două ţări”, precum şi că „fiecare ţară va menţine în general un personal de 15 funcţionari, de toate gradele şi funcţiile”148. Documentul se încheia cu ideea că toate prevederile sale vor fi respectate „chiar atunci când acest lucru nu e menţionat în mod expres, în spiritul celei mai prieteneşti reciprocităţi”149. Tot în urma tratativelor purtate între cele două părţi s-au mai încheiat un acord comercial, de plăţi şi cooperare economică, un acord de colaborare tehnico-ştiinţifică şi un acord cultural150. Misiunea Dantas a grăbit punerea în aplicare a hotărârii luate în luna martie 1961 de guvernele celor două ţări cu privire la restabilirea relaţiilor diplomatice. La 22 martie 1961, guvernul român a dat publicităţii comunicatul comun cu privire la restabilirea relaţiilor diplomatice cu Brazilia, în care se preciza că „în dorinţa de a favoriza desfăşurarea unei colaborări prieteneşti şi avantajoase ambelor părţi, au decis să restabilească relaţiile diplomatice ... şi să procedeze la schimb de misiuni diplomatice la nivel de legaţie”151. Prin Decretul Consiliului de Stat al R.P.R. nr. 211 din 29 iulie 1961, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României în Brazilia, a fost acreditat Gheorghe Ploeşteanu152. La 30 august 1961, acesta sosea la Rio de Janeiro153. Într-o notă înaintată M.A.E., el relata că a fost întâmpinat la aeroport de un reprezentant al ministerului de externe brazilian, dr. Meschita Frank, care s-a comportat protocolar încercând să arate că „la dânşii este o situaţie internă confuză” şi că „nu poate să-mi spună pe ce cale se vor desfăşura

__________________ 147

Ibidem. Ibidem. 149 Ibidem. 150 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 143. 151 „Scînteia”, 22 martie 1961, cf. Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 107. 152 Buletinul oficial, nr. 21, 11 august 1961, cf. Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 110. 153 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 220/1961, dosar neinventariat, filele 98-99. 132 148

evenimentele”154. A fost prezent şi un ziarist care a făcut o fotografie ce a apărut în ziarul „Tribuna de Impresa”, considerat de Gheorghe Ploeşteanu ca fiind „cel mai reacţionar ziar”155. La sosirea sa în capitala Braziliei au mai fost prezenţi şi „tovarăşi din partea oficiilor diplomatice prietene, cehi, bulgari, maghiari, polonezi - şi din partea agenţiilor economice sovietică şi a R.D.G.”156. În legătură cu acest moment, diplomatul român mai arăta că el a fost menţionat într-o ştire scurtă şi de ziarul „O Globo”, care preciza că din cauza evenimentelor interne trei şefi de oficii diplomatice aşteptau depunerea scrisorilor de acreditare: portughez, cehoslovac şi român157. Gheorghe Ploeşteanu şi-a prezentat scrisorile de acreditare noului preşedinte al Braziliei, Joao Goulart, la 14 septembrie 1961. La 6 octombrie 1961, Joao Goulart notifica printr-o scrisoare adresată lui Gh. Gheorghiu-Dej primirea scrisorilor de acreditare şi arăta că acest lucru reprezintă o dovadă a dorinţei de strângere a relaţiilor între cele două ţări şi că el va face tot ce îi stă în putinţă ca misiunea diplomatului român să fie încununată de succes158. Între primele acţiuni întreprinse de ambasadorul român, aşa cum acesta preciza într-o notă din luna decembrie 1961, s-a numărat sondarea mediilor diplomatice braziliene „cu privire la ridicarea gradului diplomatic”159. În urma diferitelor contacte a reieşit ideea că ridicarea reprezentării reciproce la rang de ambasadă este o dorinţă comună, dar că acest pas se va face, aşa cum se exprima partea braziliană, „pe îndelete, fără a-l grăbi...”160. În documentul menţionat se mai specifica şi că, în conformitate cu informaţiile obţinute de Gh. Ploeşteanu, „viitorul ministru brazilian la Bucureşti (Jacynho de Barros - n.n.) este considerat unul dintre cadrele cele mai bune. Am fost informat că au existat mai mulţi solicitanţi, dar că a fost preferat el pentru tactul de care a dat dovadă în

__________________ 154

Ibidem. Ibidem. 156 Ibidem. 157 Ibidem. 158 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20/1961, dosar neinventariat şi nenumerotat. 159 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 220/1961, dosar neinventariat, filele 98-99. 160 Ibidem. 133 155

sarcini importante avute, ca şi pentru vederile largi pe care le are în aprecierea situaţiilor şi elaborarea propunerilor”161. În urma analizării activităţii desfăşurate de Legaţia ţării noastre din Rio de Janeiro, în perioada septembrie 1961 - ianuarie 1962, ministerul de externe român a elaborat un document în care făcea o serie de aprecieri atât cu caracter pozitiv, cât şi în legătură cu aspecte considerate ca fiind negative162. Între aspectele pozitive erau menţionate: abordarea prioritară a problemelor economice în cadrul relaţiilor bilaterale, demersurile făcute pentru ratificarea acordurilor încheiate de misiunea Dantas, stabilirea de către şeful oficiului a unor contacte cu membrii guvernului, cu membri ai Congresului, cu guvernatori ai unor state locale şi cu o parte din şefii misiunilor diplomatice din Brazilia. Tot între realizările legaţiei era subliniată obţinerea de asigurări din partea forurilor braziliene „în ceea ce priveşte constituirea unui grup de prietenie în cadrul parlamentului brazilian, ceea ce ar reprezenta o etapă superioară în munca de relaţii cu Brazilia şi în general cu ţările Americii Latine”163. Între aspectele considerate ca fiind neîmpliniri în activitatea Oficiului diplomatic român din Brazilia se enunţa în primul rând faptul că „nu s-a acordat suficientă atenţie cunoaşterii poziţiei guvernului brazilian, a partidelor şi organizaţiilor politice din Brazilia faţă de Cuba, a evoluţiei poziţiei de neintervenţie şi autodeterminare exprimată de guvernul brazilian. Nu s-a ţinut seamă de situaţia specifică a Braziliei, ca ţara cea mai mare din America Latină, a cărei importanţă e în continuă creştere şi ca urmare a acestei situaţii devine o sursă importantă de informaţii în principalele probleme internaţionale actuale...”164. Ca lipsuri erau considerate şi „insistenţele” Oficiului în discuţiile privind ridicarea legaţiei la rangul de ambasadă fără a se ţine seama de atitudinea părţii braziliene, cât şi propunerea de înfiinţare a unui consulat în oraşul Sao Paolo „fără ca problema să fie studiată în suficientă măsură”165.

__________________ 161

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20/1962, dosar nenumerotat şi neinventariat. 163 Ibidem. 164 Ibidem. 165 Ibidem. 134 162

Se recomanda, în încheiere, ca „în domeniul muncii culturale şi de presă să se acţioneze cu tact şi prudenţă pentru stabilirea de legături cu oameni de ştiinţă şi cultură, cu gazetari influenţi, să se creeze pretexte de discuţii interesante cu caracter politic, cultural, care să stârnească şi interesul acestora pentru asemenea relaţii”166. În întâmpinarea dezideratului unor relaţii mai strânse pe toate planurile venea şi acreditarea primului diplomat brazilian la Bucureşti, în perioada postbelică, în persoana lui Carlos Jacinto de Barros, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al Statelor Unite ale Braziliei în România167. Ministrul brazilian, născut la Rio de Janeiro la 4 februarie 1916, era licenţiat în ştiinţe juridice şi sociale al Universităţii din Sao Paolo168. El intrase în cariera diplomatică în anul 1940, fusese în misiune în S.U.A., în unele ţări din Europa (Belgia, Cehoslovacia, Italia, Danemarca) şi ocupase însemnate funcţii în cadrul ministerului de externe, iar ultimul post diplomatic înainte de venirea în România fusese acela de ministru al Braziliei în Cuba169. La 21 aprilie 1962, Jacynho de Barros a fost primit în audienţă de prezentare de către Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României. Cu acest prilej, ministrul brazilian şi-a exprimat „satisfacţia de a fi primul reprezentant diplomatic al Braziliei în România după o întrerupere de 20 de ani” şi a declarat că „înţelege să depună toate eforturile pentru ca, într-un spirit de colaborare deschisă şi bunăvoinţă, să contribuie la apropierea dintre cele două state şi la obţinerea de rezultate fructuoase pe baza colaborării dintre ele”, apreciind că din punct de vedere economic „colaborarea cu România ar prezenta un interes deosebit...”170. Cu ocazia depunerii scrisorilor de acreditare, la 23 aprilie 1962, Gh. Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat, a rugat pe Jacynho de Barros să se facă „interpretul sentimentelor de prietenie ale poporului român faţă de poporul brazilian şi să transmită Preşedintelui Braziliei urările sale de bine şi fericire pentru poporul brazilian” şi,

__________________ 166

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1962, dosar neinventariat, filele 64-68. 168 Ibidem, fila 42. 169 Ibidem. 170 Ibidem, filele 67-68. 135 167

totodată, l-a asigurat pe ministrul brazilian de tot sprijinul Ministerului Afacerilor Externe pentru crearea condiţiilor optime în vederea desfăşurării activităţii sale diplomatice în România171. Din acest moment, relaţiile româno-braziliene au intrat într-o nouă etapă de dezvoltare fără însă să se poată aprecia că ele au înregistrat un reviriment spectaculos. Raportul Oficiului diplomatic al României de la Rio de Janeiro pe anul 1965 zugrăvea evoluţia relaţiilor bilaterale într-o manieră descurajantă. Se aprecia că „aceste relaţii au continuat să se desfăşoare la un nivel scăzut”, guvernul brazilian nemanifestând „iniţiative nici cel puţin pentru menţinerea relaţiilor bilaterale la nivelul existent în 1964 şi nicidecum pentru dezvoltarea acestora”172. Doar schimbarea şefului misiunii diplomatice de la Bucureşti, deşi apreciată doar ca „o acţiune diplomatică obişnuită”, era reţinută de raportul menţionat ca o manifestare ce merita menţionată, deşi ea a fost, aşa cum vom arăta, surprinzătoare pentru toţi factorii implicaţi. În luna mai a anului 1965, Carlos Jacynho de Barros a fost rechemat de la post. În cadrul unei vizite protocolare de rămas bun, la 25 mai 1965, la Direcţia de Protocol a Ministerului de Externe, el a făcut aprecieri elogioase despre România şi despre conducătorii statului, care „l-au primit cu toată cordialitatea şi consideraţia şi care, în toate împrejurările, şi-au arătat dorinţa sinceră de a dezvolta relaţiile diplomatice, economice şi culturale cu Brazilia”173. La 1 iunie 1965, aflat în audienţă la Direcţia consulară, ambasadorul brazilian, comunicând faptul că pe 25 iunie va pleca definitiv din România, a declarat: „S-au împlinit deja trei ani de când sunt în ţara dumneavoastră şi această perioadă corespunde unei activităţi rodnice. Am avut sarcina să deschid prima misiune diplomatică în R.S.R. Întotdeauna astfel de sarcini, pe lângă anumite greutăţi, creează şi satisfacţii”. El a mai spus că noua sa misiune urmează să fie aceea de consul la New York şi că nu poate indica cine va fi numit în locul său la Bucureşti, întrucât,

__________________ 171 172

Ibidem, fila 68. Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20/1965, dosar neinventariat,

fila 141.

173

fila 1. 136

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat,

conform uzanţelor din America Latină, agrementul pentru succesorul său va fi cerut după plecarea sa174. La data de 21 iunie 1965, Jacynho de Barros a fost primit în audienţă de rămas bun de către ministrul de externe, Corneliu Mănescu, şi de Ion Gh. Maurer, preşedintele Consilului de Miniştri. Convorbirea avută cu Corneliu Mănescu i-a oferit ambasadorului brazilian ocazia să afirme că el consideră că a avut posibilitatea să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea relaţiilor între cele două ţări, exemplificând această dezvoltare prin faptul că în primele cinci luni ale anului 1965 schimburile comerciale reciproce erau egale ca valoare cu cele de pe întreg anul 1964175. El şi-a exprimat părerea personală că relaţiile româno-braziliene au evoluat, că este optimist pentru perspectivă şi a precizat că va rămâne un prieten al României şi un avocat neobosit al dezvoltării relaţiilor bilaterale. Corneliu Mănescu i-a spus diplomatului brazilian că M.A.E. a apreciat activitatea sa şi eforturile făcute pentru dezvoltarea relaţiilor între cele două ţări, România pronunţându-se pentru dezvoltarea relaţiilor cu Brazilia, deşi există regretul că aceasta este una dintre ţările cu care nu s-a realizat încă dezideratul ridicării oficiilor la rangul de ambasadă176. Din discuţia purtată cu Ion Gheorghe Maurer sunt de reţinut câteva aspecte. Ambasadorul de Barros, referindu-se la relaţiile româno-braziliene în ansamblul lor, a accentuat faptul că originea latină a celor două popoare a avut elementul său de contribuţie la apropierea şi strângerea legăturilor de prietenie dintre Brazilia şi România. Referindu-se la transformările din România din ultimii ani, el a declarat că, potrivit părerii sale personale, toate aceste transformări, ca şi politica externă de independenţă şi suveranitate „au fost realizate pe baza unei concepţii politice de stat consecvente şi logice, care a dus la rezultate pozitive atât pe plan intern, cât şi pe cel al relaţiilor internaţionale”177. Jacynho de Barros a mai declarat că a urmărit cu atenţie acţiunile de politică externă şi internă ale României, din acest ultim punct de vedere remarcând că la apropiatul Congres al

__________________ 174

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. audienţe, 1965, Direcţia Consulară, dosar neinventariat, fila 1. 175 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat, filele 46-47. 176 Ibidem, fila 53. 177 Ibidem. 137

P.M.R. urmează să aibă loc unele schimbări în denumirea partidului şi statului român pe care el le aprecia ca fiind aspecte „de formă”. Această apreciere i-a oferit prilejul lui Ion Gh. Maurer să explice că aceste schimbări nu sunt formale, schimbarea denumirii partidului având loc ca urmare a faptului că „perspectiva comunismului, spre care tinde întregul popor, este relativ apropiată, ceea ce a creat premisa adoptării numelui de partid comunist”, iar republica socialistă va purta numele de România, „nume cunoscut în istorie încă de când această ţară a fost un stat feudal, apoi capitalist şi, în sfârşit, un stat democrat popular”, pentru că „oricare ar fi fost orânduirea sa socialeconomică, această ţară a purtat numele de România”178. La sfârşitul întrevederii, Ion Gh. Maurer a subliniat meritele ministrului de Barros în dezvoltarea legăturilor româno-braziliene, asigurându-l că „va fi considerat întotdeauna un prieten al acestei ţări”179. Primit la 24 iunie 1965 de către preşedintele Consiliului de Stat, Chivu Stoica, Jacynho de Barros a declarat că misiunea sa „a fost foarte plăcută, deoarece România are un peisaj bogat şi variat, un popor vesel şi primitor. În Cuba, de unde a venit la Bucureşti, activitatea sa a fost încordată din cauza evenimentelor care au urmat invaziei americane. În România, activitatea sa a fost interesantă şi plăcută datorită calmului şi consecvenţei din viaţa politică şi internaţională a acestei ţări”180. O notă a Oficiului diplomatic român din Rio de Janeiro, din 21 iunie 1965, dezvăluia faptul că surse din M.A.E. brazilian au declarat că, probabil, Barros a fost surprins de schimbarea sa, deoarece îi plăcea la Bucureşti şi dorea să rămână în continuare la post. Aceleaşi surse indicau faptul că schimbarea a avut motive subiective, în sensul că ministrul de externe Leitao da Cuñha dorea să fie numit în postul de la New York un apropiat al său (lucrase împreună cu Barros în Cuba), iar postul de la New York era foarte important, fiind echivalent cu o ambasadă, fapt subliniat şi în comentariile presei braziliene181. Tabajaro da Oliveira, însărcinatul cu afaceri a.i. la Bucureşti, a prezentat la 2 august 1965 ministerului de externe român cererea de

__________________ 178

Ibidem, fila 55. Ibidem. 180 Ibidem, fila 51. 181 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 F/1965, dosar neinventariat, filele 167-168. 138 179

agrement pentru Jorge de Oliveira Maia, însoţind-o cu un aidememoire cuprinzând datele biografice, din care rezulta că acesta era licenţiat în drept, fiind un om foarte cult, cu largi cunoştinţe în domeniul artelor plastice şi cu activitate publicistică în domeniul criticii de artă. La 18 august 1965, guvernul român a acordat agrementul pentru numirea lui Oliveira Maia ca Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al Statelor Unite ale Braziliei în România182. În momentul numirii sale, Maia era ministrul Braziliei în Marea Britanie. În cadrul unei întrevederi cu George Angelescu, însărcinatul cu afaceri al României la Londra, la 25 octombrie 1965, el a declarat că a trebuit să facă intervenţii pentru a primi acest post (i se mai propuseseră Thailanda, India, Bulgaria) pentru că la el mai aspirau şi alte persoane. Precizând că va sosi la Bucureşti în luna ianuarie a anului 1966, el anunţa că direcţia principală a activităţii sale o vor constitui relaţiile comerciale, făcând referiri speciale în legătură cu utilajul petrolier, considerat tot atât de bun ca şi cel francez sau american183. Conversaţia i-a prilejuit lui Oliveira Maia şi formularea unor aprecieri la adresa României, pe care el o considera o ţară cu resurse bogate, cu o economie înfloritoare, cu o politică independentă. O. Maia a mai precizat că nu este comunist, că nu apreciază scindarea mişcării comuniste în două tabere, prochineză şi prosovietică, şi a făcut referiri la cariera sa diplomatică începută în Anglia şi care cuprinsese misiuni în Grecia, India, Pakistan, Belgia, Mexic, precum şi la activitatea de Director al Direcţiei Culturale din ministerul de externe brazilian184. Referitor la atmosfera în care Oficiul român de la Rio de Janeiro îşi desfăşura activitatea sunt de reţinut o serie de aspecte semnalate de presa braziliană. Astfel, la 31 maritie 1965, „Jornal do Brazil” a publicat sub semnătura lui Jose Anta un articol intitulat „Basarabenii pentru Siberia”, menţionându-se: „Problema Basarabiei, care este asemănătoare celei din Alsacia şi Lorena pentru Europa Orientală, ... a ajuns o spinoasă problemă pentru situaţia internaţională”. Această regiune „este mărul discordiei dintre România şi Rusia începând din

__________________ fila 4.

182

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat,

183

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 A/1965, dosar neinventariat,

fila 12.

184

Ibidem, filele 13-14. 139

1812... Dar disputa dintre cele două ţări apărea ca fiind lichidată definitiv după 1944 când comuniştii au ajuns la putere în România, iar Republica Moldova a fost introdusă în rândul celor 15 republici care formează URSS. Această ţară nu poate privi însă la infinit cu indiferenţă atitudinea pe care o au autorităţile sovietice faţă de românii din această provincie care, din 1940, a fost luată de la România în timpul alianţei lui Stalin cu Hitler. În prezent au sosit ştiri de la Londra asupra emoţiei şi frământărilor provocate în rândul conducerii României comuniste în legătură cu deportarea basarabenilor în Asia Centrală, mai precis în Kazahstan... Strămutarea are aspectul unei operaţii voluntare, dar în realitate este o desromânizare asemănătoare cu cea pe care ţarii au făcut-o din 1818 până în 1919, reducând poporul de origine română, ca proporţie, de la 90% la 16%. Hruşciov, în 1959, a provocat o emigrare planificată, deportând în condiţii inumane 500 de mii de basarabeni în Siberia... Motivul are însă şi aspect politic, acela de rusificare a regiunii în scopul lichidării civilizaţiei latine”185. În aceeaşi problemă, Evandro Luis e Silva, ministru la Tribunalul Suprem Federal, îl chestiona la 6 iulie 1965 pe Gh. Ploeşteanu asupra situaţiei din Basarabia. Diplomatul român, după ce a făcut un scurt istoric, a declarat că această problemă nu este în litigiu între România şi URSS. El mai preciza în informarea trimisă la Bucureşti că în presă apar periodic materiale care arată că Basarabia ar constitui un motiv de divergenţă între România şi U.R.S.S., adăugând că a constatat că în Brazilia sunt stabiliţi mulţi evrei care au trăit în Basarabia şi care afirmă că este o regiune românească186. Tot Gh. Ploeşteanu, într-o notă din 10 noiembrie 1965, informa în legătură cu activitatea Comisiilor Militare de Anchetă (I.P.N.) din Brazilia. Conform ziaristului Gilberto Paim, una din problemele investigate era în legătură cu foştii profesori ai Institutului Brazilian de Ştiinţe Economice, care au fost întrebaţi în legătură cu relaţiile cu diplomaţi ai ţărilor socialiste care ţinuseră conferinţe la Institut. Făcuse excepţie reprezentantul diplomatic al României, ceea ce îl scosese de sub incidenţa suspiciunilor anchetatorilor referitoare la amestecul unor puteri străine în treburile interne prin faptul că la Institut erau pregătiţi

__________________ 185

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 0/1965, dosar neinventariat, filele 44-45. 186 Arhiva M.A.E., Fond URSS, Prb. 220 E/1965, dosar neinventariat, fila 102-103. 140

comunişti cu ajutorul ambasadorilor ţărilor aparţinând „lagărului socialist”187. Toate aceste lucruri erau confirmate de raportul anual al Legaţiei, care preciza că „guvernul brazilian n-a manifestat direct nici acţiuni duşmănoase sau jignitoare la adresa guvernului ţării noastre” referirile la „pericolul infiltrării comuniste” fiind făcute frecvent de oficialităţi, dar fără indicarea directă a unor nume de ţări sau a unor forţe politice interne188. La 16 ianuarie 1966, ministrul Braziliei în România, Jorge de Oliveira Maia, şi-a prezentat scrisorile de acreditare Preşedintelui Consiliului de Stat. Cu acel prilej, în discursul său, el a arătat că „guvernul brazilian este animat de dorinţa de a colabora şi a continua relaţiile de bună înţelegere care există între cele două ţări”189. El a mai adăugat că brazilienii se simt „legaţi de tradiţiile culturale româneşti prin rădăcinile latine... comune” şi aceasta face posibilă înţelegerea inteligenţei şi artei româneşti. La rândul ei, la dezvoltarea relaţiilor reciproce a contribuit şi apropierea pe tărâm economic, „schimburile comerciale dintre Brazilia şi România fiind în continuă creştere” în interesul reciproc al ambelor popoare190. În răspunsul său, Chivu Stoica a subliniat că „România îşi dezvoltă relaţiile sale multilaterale cu toate statele, indiferent de orânduirea social-economică”, guvernul român împărtăşind dorinţa guvernului brazilian „de a continua relaţiile de bună înţelegere” dintre cele două ţări. El i-a urat succes ministrului brazilian în îndeplinirea misiunii sale şi l-a asigurat de tot sprijinul Consiliului de Stat şi al guvernului191. Trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al Braziliei la Bucureşti fusese primit anterior acestui moment în audienţă de prezentare, la 12 ianuarie 1966, de către Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României. Lăsând la o parte aspectele protocolare, în cadrul discuţiei care a avut loc s-au abordat şi o serie de aspecte concrete privind relaţiile dintre cele două ţări. De exemplu, referindu-se

__________________ 187 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 F/1965, dosar neinventariat, filele 278-279. 188 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 /1965, dosar neinventariat, fila 141. 189 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 182-183. 190 Ibidem. 191 Ibidem. 141

la problema ridicării rangului de reprezentare, ministrul Maia a explicat faptul că Brazilia are doar patru misiuni diplomatice cu rang de legaţie: în România, Bulgaria, Ungaria şi Uniunea Sud-Africană. Ridicarea nivelului de reprezentare în aceste ţări nu se putea face decât concomitent, dar era împiedicată de existenţa problemelor rasiale în Uniunea Sud-Africană, care făceau imposibilă ridicarea reprezentării în această ultimă ţară, datorită nemulţumirilor pe care le-ar trezi în rândul populaţiei de culoare din Brazilia192. Oliveira Maia a făcut referire la activitatea ministrului Gheorghe Ploeşteanu, apreciind că „datorită felului său de a fi a reuşit să stabilească bune relaţii cu autorităţile braziliene şi se bucură de simpatia acestora”, legaţia României reuşind să stabilească „bune relaţii de colaborare” şi cu întreprinderea petrolieră de stat „Petrobras”, care era „foarte satisfăcută de calitatea utilajului petrolier românesc”193. În legătură cu acest subiect, Corneliu Mănescu l-a informat pe Oliveira Maia că Gheorghe Ploeşteanu a fost rechemat definitiv în ţară, fiind bolnav194. Ambele părţi au subliniat în cursul întrevederii că există un interes reciproc în ceea ce priveşte dezvoltarea schimburilor economice, Corneliu Mănescu accentuând că acestea sunt o bază pentru dezvoltarea relaţiilor în domeniul politic şi cultural. El a concluzionat că „relaţiile dintre cele două ţări se desfăşoară în mod normal”195. Oliveira Maia a declarat în finalul întrevederii că „se simte foarte bine la Bucureşti” şi este „foarte bucuros că visul său din timpul studenţiei de a vizita România a devenit realitate”, făcând aprecieri elogioase despre noua arhitectură a oraşului196. Cu ocazia vizitei de prezentare, din 4 februarie 1966, la Direcţia de Relaţii din Ministerul de Externe, Oliveira Maia a informat că personalul Legaţiei braziliene va fi mărit cu doi diplomaţi, un secretar I şi un secretar III, declarând că acest fapt „corespunde stadiului actual al relaţiilor dintre Brazilia şi România”197.

__________________ 192

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1966, dosar neinventariat, fila 2. Ibidem, fila 4. 194 Ibidem, fila 2. 195 Ibidem, fila 3. 196 Ibidem, fila 4. 197 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1966, dosar neinventariat, fila 2. 142 193

La 26 februarie 1966, prin intermediul ministrului brazilian, s-a transmis cererea de agrement pentru numirea lui Gheorghe Matei în calitate de Trimis extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Rio de Janeiro. Cererea de agrement a fost acordată la 22 martie 1966198. Gheorghe Matei, care îşi prezentase scrisorile de acreditare la 18 iulie 1966, aprecia, la sfârşitul anului, că „nivelul scăzut al relaţiilor bilaterale ... s-a datorat în principal atitudinii părţii braziliene, care în mod vădit este dezinteresată în dezvoltarea acestor relaţii”199. După părerea sa, singurul domeniu în care s-a manifestat un interes era acela al schimburilor comerciale, dar şi acestea văzute „doar prin prisma de a se lichida soldul creditor, a procura unele produse foarte necesare părţii braziliene, ca grâu, porumb sau sodă caustică şi, eventual, să vândă manufacturate”200. Cu privire la aceste aspecte, raportul preciza că volumul total al comerţului exterior cu Brazilia se ridica la suma de 3.938.200 de dolari, importurile (piei brute, fibre sisal, cafea) fiind în valoare de 2.031.000 dolari, iar exporturile (parafină, sodă caustică, mazini unelte, utilaj petrolifer, tractoare) ridicându-se la suma de 907.200 dolari. Explicaţia consta în faptul că „Petrobras”-ul solicita doar piese de schimb pentru sondele în funcţiune, iar în alte domenii exista o producţie naţională similară sau lipseau mijloacele de plată201. De asemenea, autorităţile indicau părţii române să-şi intensifice eforturile către firmele particulare. Politica oficială, aprecia ministrul român, favoriza „tranzacţiile importante numai cu marile monopoluri”, militarii instalaţi de regim la conducerea întreprinderilor statale fiind „legaţi de ţări capitaliste”, iar creditele obţinute de la instituţiile internaţionale de finanţare „neputând fi utilizate pentru a contracta în ţările socialiste”202. Pentru a se îndrepta această situaţie, documentul amintit propunea, printre altele, formarea unei reţele de reprezentanţi locali pentru produsele industriale, care să completeze acţiunea Agenţiei Comerciale Române din Brazilia, a cărei activitate era caracterizată ca fiind sub posibilităţi.

__________________ 198

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 E/1966, dosar neinventariat, filele 6-8. 199 Ibidem, fila 64. 200 Ibidem. 201 Ibidem, fila 65. 202 Ibidem, fila 66. 143

Presa braziliană continua să urmărească aspecte ale politicii internaţionale ale României care aveau, pentru acele timpuri, şi un oarecare aspect de senzaţie. Astfel, ziarul „Correio da Manha” a publicat un articol în legătură cu „Conferinţa de la Moscova” din octombrie 1966 în care erau subliniate contradicţiile dintre România şi U.R.S.S. în cadrul C.A.E.R. şi în legătură cu problema Basarabiei. Se arăta, în articol, că România adoptase o poziţie de rezistenţă faţă de politica din C.A.E.R., care împiedica industrializarea ei, ca şi în cazul Basarabiei, ocupată abuziv şi supusă unei acţiuni de deznaţionalizare203. Articolul amintea şi de manuscrisul lui Marx cuprinzând referiri la români, descoperit de doi cercetători la Amsterdam. A doua zi, la 20 octombrie 1966, acelaşi ziar titra: „România este împotriva condamnării Chinei la reuniunea la nivel înalt”204. Este de semnalat şi faptul că într-o analiză asupra reflectării României în presa braziliană în anul 1965, alcătuită în martie 1966, se semnala că trimisul „Agerpres” la Rio de Janeiro elabora de regulă numai articole negative despre Brazilia şi cu toate că această situaţie a fost comunicată ziarului „Scînteia”, cererii Ministerului de Externe de a se revizui această situaţie nu i s-a dat curs205. Anul 1967 nu a fost marcat de evoluţii spectaculoase în planul relaţiilor bilaterale româno-braziliene. Pe plan diplomatic se înregistrau elemente ale unei evoluţii pozitive generate şi de noul context politic din Brazilia. La 15 martie 1967, ministrul Gheorghe Matei a fost desemnat de guvernul român ca ambasador cu misiune specială la ceremonia de instalare a noului preşedinte Arthur da Costa e Silva206. Noul context politic a făcut posibilă anunţarea, printr-o notă verbală, la 21 iunie 1967, a anulării obligaţiei diplomaţilor români de a notifica în prealabil deplasările pe care urmau să le facă în Brazilia. Ambele părţi au concluzionat că această măsură era un pas înainte în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state207.

__________________ 203

fila 6.

204

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 0/1966, dosar neinventariat,

Ibidem. Ibidem, fila 8. 206 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 220/1967, dosar neinventariat, filele 40-48. 207 Ibidem, fila 27. 144 205

Momentele bune alternau însă cu episoade mai puţin plăcute. Ministrului român la Rio de Janeiro i s-a comunicat, la 1 august 1967, de către secretarul general adjunct al M.A.S. brazilian, David Silviera da Mota, că revenirea în Brazilia a secretarului I al Legaţiei R.S.R., Stoian Florea, plecat în concediu în ţară, era indezirabilă. Diplomatul brazilian i-a declarat lui Gheorghe Matei că „nu poate spune motivele”, dar hotărârea guvernului brazilian a fost luată pe motive întemeiate208. El a mai precizat că nu este cazul să se protesteze, hotărârea fiind definitivă, dar ea va fi ţinută secretă şi nu va fi dată publicităţii. Din surse apropiate Partidului Comunist din Brazilia, Legaţia României a aflat că guvernul brazilian a luat această măsură pentru că Stoian Florea ar fi desfăşurat o „activitate necorespunzătorare cu funcţia de diplomat”, poliţia învinuindu-l de faptul că acesta, „cunoscând limba portugheză, a vorbit prea multe”209. La 14 august, Corneliu Mănescu a aprobat o notă de propuneri în legătură cu acest caz prin care ministrul român la Rio de Janeiro era împuternicit să exprime surprinderea şi regretul guvernului român pentru această hotărâre şi să sublinieze că diplomaţii români vor acţiona întotdeauna în respectul legilor braziliene şi pentru dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între cele două ţări. De asemenea, partea română era de acord să nu se facă public cazul210. Opinia publică braziliană era însă în continuare alimentată cu o serie de ştiri privitoare la România, care, în cea mai mare parte, dovedeau o atitudine de interes binevoitor şi de simpatie. Evident că articole precum cel publicat în 21 iulie 1967 de ziarul „Ultima Hora” provocau senzaţie. Articolul publicat se intitula „România s-ar putea să iasă din Tratatul de la Varşovia” şi făcea speculaţii asupra faptului că guvernul român a invitat insistent reprezentanţii marilor agenţii de presă din Occident să participe la sesiunea M.A.N. în cadrul căreia Nicolae Ceauşescu urma să prezinte o importantă cuvântare. Ziarul arăta că în cercurile politico-diplomatice de la Moscova se considera că sesiunea M.A.N. va fi marcată de „un spirit de naţionalism şi independenţă”, însă mai menţiona şi faptul că cercurile oficiale

__________________ fila 1.

208

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 220 E/1967, dosar neinventariat,

209

Ibidem, fila 3. Ibidem, filele 5-6.

210

145

române resping ideea unei hotărâri de ieşire din C.A.E.R. sau din Tratatul de la Varşovia211. Un material de sinteză cu privire la istoria relaţiilor „dintre R.S. România şi Republica Federativă a Braziliei”, elaborat de Direcţia Relaţii din M.A.E. la 9 mai 1968, considera că „guvernul condus de mareşalul Arthur da Costa e Silva are în general o poziţie corectă faţă de relaţiile cu România, manifestând interes pentru rezolvarea unor probleme bilaterale din domeniul politic, diplomatic şi cultural”. Acest interes s-ar fi datorat, în viziunea autorilor documentului, „prestigiului” de care se bucura România pe plan internaţional şi poziţiilor apropiate ale celor două ţări în unele probleme majore internaţionale: nediseminarea armelor nucleare şi folosirea energiei atomice în scopuri paşnice, denuclearizarea Americii Latine, ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare212. Mai era evidenţiat şi faptul că, la ceremonia instalării sale în funcţie (15 martie 1967), preşedintele Costa e Silva, referindu-se la relaţiile Braziliei cu ţările socialiste, a declarat: „Vom căuta să participăm într-o mai mare măsură la folosirea formelor de cooperare care se practică în relaţiile dintre statele socialiste şi ţările din Occident”213. Începutul anului 1968 a adus şi schimbarea în fruntea Legaţiei Braziliei la Bucureşti. Noul Trimis Extraordinar şi Minsitru Plenipotenţiar, Marcos Antonio de Salvo Coimbra, se născuse în 1927, iar din 1953 îşi începuse cariera diplomatică, fiind în misiune în Paraguay, Cuba, Elveţia, Lisabona şi Tokyo, iar între 1966-1968 fusese şef al ceremonialului preşedinţiei Republicii, cu rang de ministru. Noul ministru brazilian a sosit la Bucureşti la 4 mai 1968 şi a solicitat să-şi prezinte scrisorile de acreditare înainte de sosirea în România a preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, pentru a putea participa la acţiunile protocolare ce urmau să aibă loc cu acel prilej. Partea română a fost de acord şi ceremonia de prezentare a scrisorilor de acreditare a avut loc la 13 mai 1968. Discursul rostit de Salvo Coimbra cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare era foarte important pentru viziunea braziliană

__________________ 211

fila 29. fila 4. 146

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20 B/1967, dosar neinventariat,

212

Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 220 /1968, dosar neinventariat,

213

Ibidem.

asupra relaţiilor reciproce. Subliniind că se simte onorat de misiunea sa la Bucureşti, ministrul brazilian arăta că poporul său „se simte legat de poporul român prin tradiţia latină şi prin multiplele afinităţi care decurg din aceasta şi care încep cu rudenia de limbă şi continuă cu numeroase aspecte care ne sunt comune”. El adăuga că a constatat „cu o mare satisfacţie că în cursul ultimilor ani ţările noastre au adoptat poziţii asemănătoare sau chiar identice pe plan internaţional, depunând mari eforturi pentru dezvoltarea şi independenţa lor. Suntem profund convinşi, fără a fi mari puteri, că noi trebuie să depunem mari eforturi pentru a pune în valoare dreptul care revine fiecărei ţări de a-şi aduce contribuţia pe plan internaţional la lupta pentru pace şi progresul tuturor popoarelor. În aceste condiţii, ne aflăm în prezenţa unui antecedent de înaltă valoare, şi anume coincidenţa punctelor de vedere ale guvernelor noastre care sunt angajate în lupta pentru apărarea principiilor suveranităţii naţionale, egalităţii şi neamestecului în treburile interne ale altor state şi pentru soluţionarea paşnică a problemelor internaţionale”214. În ceea ce priveşte relaţiile bilaterale, diplomatul brazilian afirma că „s-au făcut câţiva paşi importanţi în cursul celor şapte ani de la restabilirea relaţiilor diplomatice”, aceste relaţii fiind „foarte bune, la aceasta contribuind împrejurarea fericită că noi nu avem nici o problemă care să facă obiectul vreunui diferend”215. Totuşi, adăuga Marcos Coimbra, „trebuie să fim realişti şi dacă afirm că relaţiile sunt bune eu cred că putem spune, de asemenea, că ele pot fi şi mai bune”216. Şeful misiunii diplomatice braziliene considera că nu trebuie să existe nici o îndoială că „se va putea şi va trebui să se facă mai mult în folosul ţărilor noastre, în spiritul respectului mutual şi al avantajului reciproc”. În încheierea cuvântării sale, el declara că împreună cu colaboratorii săi se va consacra exclusiv „datoriei de a dezvolta relaţiile de colaborare şi prietenie cu România”217. Răspunsul preşedintelui Consiliului de Stat nu a depăşit cadrul formal, protocolar, fiind de reţinut, în contextul problematicii abordate de noi, doar ideea referitoare la faptul că „în ultimii ani relaţiile politico-economice şi cultural-ştiinţifice ale României cu ţările Americii

__________________ 214

Ibidem, fila 17. Ibidem, fila 18. 216 Ibidem. 217 Ibidem, fila 19. 215

147

Latine au luat extindere în interesul dezvoltării colaborării internaţionale”218. Antonio de Salvo Coimbra a fost primit în audienţă de prezentare la 7 septembrie 1968 de ministrul afacerilor externe, Corneliu Mănescu, şi la 9 octombrie 1968 de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer. Discuţiile prilejuite de aceste întrevederi protocolare au avut în prim plan ideea apropierii de cultură şi limbă, ce lega cele două popoare, subliniindu-se şi necesitatea colaborării economice în spiritul principiilor politicii externe româneşti de stabilire de relaţii de cooperare cu toate statele, indiferent de regimul politic219. Evenimentele generate de criza din Cehoslovacia s-au reflectat şi în relaţiile bilaterale româno-braziliene. Parlamentarii brazilieni au iniţiat o dezbatere în forul legislativ al ţării în legătură cu declaraţia Marii Adunări Naţionale din august 1968 cu privire la principiile care stăteau la baza politicii externe a României. Luând cuvântul pe această temă, Aarao Steinbruch a atras atenţia asupra faptului că situaţia României a început să preocupe lumea datorită „declaraţiilor sale divergente” faţă de „ortodoxia ce există în prezent în URSS, care vrea să-şi menţină cu orice preţ rolul de lider politic şi economic al blocului socialist mondial, lucru ce a devenit foarte discutabil în zilele noastre”220. Senatorul a mai relevat în discursul său progresele economice ale României, căreia U.R.S.S. îi oferea doar rolul de ţară agrară şi producătoare de materii prime. Ca o consecinţă a dezvoltării economice, România, sublinia el, tinde „să se elibereze de dependenţa economică a Uniunii Sovietice”221. Senatorul brazilian mai amintea faptul că, prin glasul preşedintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, s-a exprimat îngrijorarea românilor privind concentrarea „neobişnuită şi nejustificată de trupe sovietice la graniţa României”. El adăuga că şeful statului român a ajuns chiar „să ceară garanţii contra unei repetări pe teritoriul român a faptelor dezastruoase care s-au petrecut pe pământ cehoslovac, asupra unei autentice şi inevitabile invazii militare de cucerire, ce se dovedea a fi venind din partea de nord”222.

__________________ 218

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 20E/1968, dosar neinventariat, fila 1. 220 Arhiva M.A.E., Fond Brazilia, Prb. 200/1968, dosar neinventariat, fila 5. 221 Ibidem. 222 Ibidem, fila 7. 219

148

Senatorul Argeniro de Figueiro, după ce a declarat că întregul Senat este solidar cu declaraţia senatorului Steinbruch, a arătat că „România, una din cele mai civilizate naţiuni din lume, cu una din cele mai frumoase istorii dintre toate popoarele este ameninţată de dezlănţuirea forţei materiale a ruşilor pentru a o înrobi, oprima, domina”. El a mai spus că, prin apărarea României, „se exprimă de fapt atitudinea Braziliei de condamnare a folosirii forţei pentru înrobirea spiritului şi încălcarea autodeterminării popoarelor”223. Intervenind din nou, Aarao Steinbruch a subliniat necesitatea ca opinia publică mondială să ia poziţie fermă şi intransigentă în spiritul principiului sacru al autodeterminării popoarelor, în cazul respectiv „personificat de poporul român în persoana preşedintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu”. În acest sens, el a cerut să fie inserată în analele Senatului brazilian Declaraţia M.A.N. a R.S.R. Această poziţie a fost susţinută şi de senatorul Sobao da Silveira. Propunerea a fost adoptată, textul Declaraţiei şi stenograma dezbaterilor fiind publicate în Buletinul oficial al Congresului Naţional al Braziliei din 7 septembrie 1968224. Corneliu Mănescu a întreprins o vizită în Brazilia, între 29-31 octombrie 1968, în cadrul unui turneu diplomatic mai larg în America Latină, pe care ministrul român de externe îl făcea şi în calitate de preşedinte al celei de a XXII-a sesiuni a Adunării generale a O.N.U., demnitate în care fusese ales şi datorită susţinerii venite din partea ţărilor latino-americane. Problemele discutate în timpul acestei vizite s-au referit atât la relaţiile internaţionale, cât şi la cele bilaterale. La încheierea acesteia s-a dat publicităţii un comunicat în care, constatându-se că relaţiile româno-braziliene evoluează favorabil, miniştrii de externe ai celor două ţări au fost de acord că „trebuie luate noi măsuri pentru creşterea şi diversificarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări”225. S-a mai stabilit ca în anul 1969 să fie convocată sesiunea Comisiei mixte româno-braziliene, care era prevăzută în acordul comercial aflat în vigoare. Comunicatul mai adăuga că cei doi miniştri de externe „au reafirmat importanţa principiilor şi obiectivelor Cartei Naţiunilor

__________________ 223

Ibidem. Ibidem. 225 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 293. 149 224

Unite pentru menţinerea păcii şi pentru progresul cooperării între naţiuni”226. Despre acest important eveniment s-au publicat articole în principalele cotidiane braziliene, „Jornal do Brasil”, „Correio de Manhas”, „Ultima Hora”, „O Paiz”, „Diario de Noticias”, „Tribuna de Impresa”. Articolele respective exprimau o atitudine pozitivă faţă de acţiunile politicii externe româneşti şi subliniau activitatea prestigioasă a lui Corneliu Mănescu în calitate de preşedinte al celei de a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.227. Bolivia Republica Bolivia a reprezentat una din ţintele explicite ale diplomaţiei româneşti încă din 1956 când, în planul de măsuri al Ministerului de Externe român referitor la extinderea relaţiilor diplomatice în America Latină, aşa cum am arătat, era vizată şi această ţară. Cu toate încercările făcute, unele progrese vizibile se înregistrează abia la începutul deceniului şase. Cu ocazia vizitei efectuate de către o delegaţie a Ministerului Comerţului Exterior român, în anul 1964, în această ţară, Jaime Prudencio, membru al colegiului de conducere al M.A.E. bolivian, a informat delegaţia română că „apreciindu-se politica externă constructivă a guvernului român în principalele probleme internaţionale”, ministerul de externe a propus preşedintelui Réné Barrientos ca Bolivia să stabilească relaţii diplomatice cu România la nivel de ambasadă şi să deschidă o reprezentanţă diplomatică la Bucureşti228. Se mai considera ca posibilă deschiderea imediată a unei agenţii economice române în Bolivia. Concretizarea tentativelor celor două părţi de a stabili relaţii diplomatice şi economice va avea loc însă în anul 1969 în condiţiile evenimentelor de pe plan intern din Bolivia, ce au creat împrejurări favorabile transpunerii în practică a dorinţelor de a oficializa legăturile reciproce. Din informaţiile pe care le deţinea ministerul de externe român, în urma loviturii de stat de la 26 septembrie 1969, conducerea Boliviei fusese preluată de un guvern condus de generalul Ovando Candia, ce ar fi avut o orientare „naţionalistă de stânga”229. Sursele

__________________ 226

Ibidem. Ibidem. 228 Arhiva M.A.E., Fond America Latină, Prb. 212/1964, dosar neinventariat, fila 64. 229 Arhiva M.A.E., Fond Bolivia, Prb. 20/1969, dosar neinventariat şi nenumerotat. 150 227

diplomatice latino-americane afirmau că „Bolivia se va orienta spre o politică de sine stătătoare, în care accentul va fi pus pe protejarea intereselor naţionale prin intervenţia mai directă a statului în valorificarea resurselor naturale (în special cositor şi petrol)”230. Aceleaşi surse susţineau că noul regim „se bucură de sprijinul ţăranilor împroprietăriţi”, iar unele măsuri anunţate imediat după preluarea puterii ar fi urmărit „atragerea maselor de muncitori”. Foarte important era considerat, de diplomaţia română, faptul că noul regim îşi exprimase dorinţa „de a stabili relaţii diplomatice şi economice cu ţările socialiste pe baza interesului reciproc, a necesităţii de cooperare şi respectării principiului neamestecului în treburile interne”231. Luând în considerare diversele atitudini faţă de evenimentele din Bolivia, diplomaţia română constata şi că Havana dădea o apreciere negativă noului regim, insistând asupra faptului că generalul Ovando Candia participase la lichidarea grupului de gherilă condus de Ernesto „Che” Guevara (8 octombrie 1967)232. Diplomaţia sovietică, la rândul ei, aprecia că evenimentele nu au afectat relaţiile reciproce, relaţiile diplomatice instituite la 12 septembrie 1969 fiind menţinute, aşteptându-se momentul deschiderii ambasadelor şi al acreditării ambasadorilor la Moscova şi La Paz233. Informaţiile provenite din cercurile diplomatice occidentale confirmau şi ele noua orientare în politica externă a Boliviei, adăugându-se faptul că distanţarea noului regim de patronajul economic aproape exclusiv al S.U.A. ar fi putut permite o pătrundere mai intensă pe piaţa boliviană a capitalului din unele ţări vest-europene234. Coincidenţa istorică făcea ca în perioada evenimentelor care aveau loc în Bolivia să se afle o delegaţie economică a Ministerului Comerţului Exterior român care urmărea încheierea unui acord economic între cele două ţări. În discuţiile pregătitoare care au avut loc la începutul lunii septembrie 1969 la Ministerul Relaţiilor Exterioare al Boliviei, partea boliviană a întrebat „dacă delegaţia nu este dispusă să trateze şi stabilirea relaţiilor diplomatice”, motivând aceasta prin faptul că pentru dezvoltarea normală a schimburilor economice „consideră

__________________ 230

Ibidem. Ibidem. 232 Ibidem. 233 Ibidem. 234 Ibidem. 231

151

oportună şi indicată stabilirea de relaţii diplomatice”235. Şeful delegaţiei române a asigurat partea boliviană că va informa autorităţile din România asupra acestui aspect. Tratativele economice s-au soldat cu identificarea obiectivelor de interes comun, conturându-se în special posibilitatea de cooperare în domeniul petrolier cu întreprinderea „Yacimientos Petroliferas Fiscales Bolivianos” (Y.P.F.B.)236. Profitându-se de contextul favorabil creat şi de prezenţa delegaţiei economice române, aflată în plină activitate în America Latină, unde a vizitat o serie de ţări, s-a hotărât stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Bolivia. La 21 octombrie 1969, ziarul „Scânteia” a dat publicităţii comunicatul comun în care se arăta că „în dorinţa unei mai bune cunoaşteri reciproce şi a dezvoltării colaborării dintre Republica Socialistă România şi Republica Bolivia, guvernele celor două ţări au hotărât să stabilească relaţii diplomatice la rang de ambasadă”237. La puţin timp după schimbarea de guvern care avusese loc în Bolivia, la 23 octombrie 1969, delegaţia economică română condusă de Ion Mineu, adjunctul ministrului minelor, a fost primită de noul preşedinte al Republicii, Alfredo Ovando Candia. S-au mai purtat convorbiri cu ministrul relaţiilor externe al Boliviei, Cesar Ruiz Velarde, şi cu subsecretarii de stat de la Ministerul Economiei, Ministerul Minelor şi Petrolului şi cu alte persoane oficiale boliviene. Toate aceste convorbiri s-au finalizat cu încheierea unui Acord de cooperare economică şi tehnică şi a unui Acord comercial între România şi Bolivia. Conform convenţiilor încheiate, cele două părţi şi-au acordat reciproc clauza naţiunii cele mai favorizate, exprimându-şi interesul de a coopera în domeniile minier, petrolier, chimic şi agricol238. Ambasadorul român la Washington a predat, la 5 februarie 1970, ambasadorului Boliviei proiectul român al Acordului de colaborare cultural-ştiinţifică, solicitând observaţiile părţii boliviene. La întrevederea dintre cei doi ambasadori a participat şi secretarul general al guvernului bolivian, Oscar Bonifaz, care a rugat să se transmită în

__________________ 235

Arhiva M.A.E., Fond America, Bolivia, Prb. 20/1969, dosar neinventariat, fila 7. 236 Ibidem, fila 7. 237 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 250. 238 Arhiva M.A.E., Fond America, Bolivia, Prb. 20/1969, dosar neinventariat, fila 14. 152

România următorul mesaj: „Guvernul bolivian şi preşedintele Alfredo Ovando Candia personal acordă o deosebită importantă obţinerii din partea României a unei asistenţe tehnice în domeniul petrolului şi minelor. Guvernul bolivian contează pe sprijinul român, plecând de la convingerea că acesta, în comparaţie cu asistenţa tehnică pe care o poate obţine din alte ţări, diferă substanţial, fiind bazat pe înţelegere şi avantaj reciproc, ceea ce corespunde întru totul cerinţelor şi intereselor guvernului său”239. Cu însărcinări exprese privind domeniul relaţiilor economice a vizitat România, între 28 ianuarie - 11 februarie 1970, consilierul comercial al Ambasadei Boliviene la Madrid, Guillermo Zalles Iturralde. Înarmat cu instrucţiuni de la preşedintele ţării sale, el avea ca scop cunoaşterea posibilităţilor concrete de realizare a acordurilor comerciale şi de cooperare economică şi tehnică, semnate între guvernele român şi bolivian în octombrie 1969240. Discuţiile purtate în cadrul M.A.E. au scos în evidenţă faptul că partea boliviană resimţea acut nevoia de cadre cu pregătire superioară, solicitând acordarea a 20 de burse pentru studenţii bolivieni în domeniile exploatării geologice, al extracţiei, al prelucrării minereurilor şi medicină, putând la rândul ei oferi burse în domeniul minier. A mai reieşit faptul că guvernul bolivian urma să numească un ambasador bolivian cu reşedinţa la Bucureşti în a doua jumătate a anului 1970, solicitându-se şi aprobarea pentru un consul onorific în vederea facilitării operaţiilor comerciale bilaterale241. Partea română a primit cu interes propunerile făcute, promiţând studierea acestora în spiritul dezvoltării avantajoase a relaţiilor reciproce. Intenţiile României de a deschide o ambasadă în La Paz, în anul 1972, au fost devansate cu toate că guvernul bolivian nu şi-a concretizat intenţiile sale. Prin Decret al Consiliului de Stat, la 29 mai 1971, s-a înfiinţat Ambasada României în Bolivia, în fruntea acesteia, în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, cu reşedinţa la Lima, fiind numit Mircea Nicolaescu, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 24 mai 1972242.

__________________ 239

Arhiva M.A.E., Fond America, Bolivia, Prb. 20/1970, dosar neinventariat şi nenumerotat. 240 Ibidem. 241 Ibidem. 242 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 288. 153

Chile Tradiţionalele relaţii cu Chile, întrerupte în anul 1943, au fost reluate după cel de-al doilea război mondial printr-o serie de contacte sporadice. Din anul 1946, datează o serie de informări trimise M.A.E. român de Henri Helfant, ce se autointitula „ataşat comercial român”, şi care aveau drept conţinut probleme de interes economic general. Tot tradiţional, aceste contacte aveau loc prin intermediul Legaţiei române din Buenos Aires. Un prim moment mai important în procesul de restabilire a legăturilor oficiale între cele două ţări l-a reprezentat vizita făcută de ministrul României la Buenos Aires, Victor Dimitriu, în perioada 23-30 iunie 1957. Raportul acestuia, adresat Ministerului de Externe român, descrie în mod detaliat discuţiile pe care le-a purtat cu diferite personalităţi ale vieţii politice şi culturale. Prima vizită a fost făcută la directorul ceremonialului din M.A.E. chilian, pe care diplomatul român l-a informat despre scopul călătoriei sale: pregătirea vizitei unei delegaţii economice, stabilirea de contacte cu conducerile unor întreprinderi comerciale şi discutarea aspectelor legate de posibila reluare a legăturilor diplomatice între cele două ţări243. A doua zi a urmat o întrevedere cu subsecretarul de stat din Ministerul de Externe, Bernstein. Acesta l-a rugat pe Victor Dimitriu să nu ia contact cu presa şi să nu facă declaraţii publice, deoarece acestea „ar fi în defavoarea ambelor părţi”. Referindu-se la relaţiile reciproce, subsecretarul de stat a spus că din arhiva lor reieşea faptul că „relaţiile cu România au fost numai suspendate pe timpul ostilităţilor celui de al doilea război mondial şi nu întrerupte”. În acest context, al existenţei de jure a relaţiilor diplomatice, nu ar mai fi fost necesară trimiterea problemei spre Parlament („unde ar fi putut fi respinsă în actuala conjunctură”), putându-se trimite în Chile, iniţial, un însărcinat cu afaceri con cartas credenciales (en pied), iar Chile va trimite doar un reprezentant comercial, din motive de ordin financiar244. El a cerut ca în cazul în care partea română este de acord cu sugestiile făcute să înainteze prin ambasada chiliană din Buenos Aires un aide-memoire. Ulterior, Victor Dimitriu a fost primit şi de ministrul de externe al Republicii Chile, Santa Maria. Acesta l-a întrebat pe diplomatul român dacă în ţara sa, în afară de poeziile lui Neruda, se mai cunoaşte şi altceva din cultura

__________________ 243 244

154

Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 20/1955, dosar neinventariat, fila 6. Ibidem, fila 7.

chiliană. După răspunsul extrem de competent al lui Victor Dimitriu, ministrul de externe a schimbat brusc subiectul conversaţiei, abordând registrul economic, interesându-se mai ales de modalitatea în care ţările europene achiziţionează cuprul. Răspunsul care l-a primit şi care sublinia ideea că această materie primă este achiziţionată prin intermedieri ce aduc mari venituri l-a făcut să exclame că „într-adevăr, avem nevoie de relaţii comerciale directe”245. Referitor la reglementarea problemei relaţiilor diplomatice, Santa Maria a afirmat că rezolvarea acestei probleme depindea de reuşita tratativelor cu caracter economic. Din nefericire, urmările practice ale demersurilor întreprinse de ministrul român la Buenos Aires au întârziat să apară. La 31 martie 1965, în urma înţelegerii intervenite între guvernele celor două ţări, a fost semnat la Santiago de Chile acordul de restabilire a relaţiilor diplomatice dintre România şi Chile la nivel de ambasadă. Din partea română, acordul a fost semnat de Dumitru Fara, ambasadorul României în Argentina, iar din partea chiliană, de Gabriel Valdes, ministrul relaţiilor externe al Republicii Chile246. Guvernul Republicii Chile a înfiinţat ambasada sa la Bucureşti la 18 iunie 1965, numind un însărcinat cu afaceri a.i., Jaime Coutts, care a fost primit în audienţă de prezentare de către Corneliu Mănescu la data de 30 iunie 1965247. Însărcinatul cu afaceri chilian şi-a manifestat bucuria de a reprezenta guvernul său în România, s-a declarat impresionat de contactul cu capitala şi, mai ales, de clima asemănătoare cu cea din Santiago, favorabilă familiei sale, spre deosebire de cea din Panama, unde fusese în misiune până atunci. El a declarat că este hotărât să acţioneze în direcţia adâncirii şi concretizării posibilităţilor de colaborare reciprocă, subliniind că, în problemele de politică internaţională, concepţiile celor două guverne coincid adesea, ceea ce constituia un climat favorabil pentru dezvoltarea relaţiilor între România şi Chile248. Corneliu Mănescu l-a asigurat pe Jaime Coutts de tot sprijinul în îndeplinirea misiunii încredinţate, mai ales că existau posibilităţi încă neexplorate pentru „dezvoltarea relaţiilor,

__________________ 245

Ibidem, fila 8. Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 138. 247 Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 205/1965, dosar neinventariat, fila 13. 248 Ibidem, fila 14. 155 246

pentru o mai bună cunoaştere, pentru schimburi culturale şi comerciale între România şi Chile”. Din motive obiective, ambasadorul Republicii Chile la Bucureşti, cu reşedinţa la Belgrad, şi-a prezentat scrisorile de acreditare abia la 8 decembrie 1965. Cu o zi înainte, Miguel Serrano Fernandez a fost primit în audienţă de prezentare de către ministrul de externe. Acesta a menţionat faptul că, deşi cele două ţări „au ales căi diferite de dezvoltare economică şi socială şi se află la cele două extremităţi ale lumii latine, între poporul român şi chilian există multe afinităţi pe baza asemănărilor de limbă, de obiceiuri, de tradiţii” şi şi-a exprimat convingerea că „relaţiile dintre România şi Chile au perspective frumoase de dezvoltare”249. Ambasadorul chilian l-a informat pe ministrul de externe român că este însărcinat din partea preşedintelui Republicii Chile personal să aducă la cunoştinţă dorinţa guvernului său „de a vedea dezvoltându-se tot mai mult relaţiile între cele două ţări în toate domeniile de activitate, pornindu-se în special de la cimentarea unor relaţii economice trainice şi reciproc avantajoase”250. Această idee era întărită în discursul rostit cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare, la 8 decembrie 1965, Miguel Serrano Fernandez declarând că preşedintele Republicii Chile, Eduardo Frei Montalva, „reafirmă tradiţionala politică chiliană de prietenie şi înţelegere cu toate popoarele lumii, iar expresia acestui fapt este hotărârea de restabilire a relaţiilor diplomatice cu toate ţările prietene”, crezând, totodată, cu fermitate că „pe baza coexistenţei paşnice se realizează mai bine înţelegerea şi cooperarea între ţări cu sisteme politice şi sociale diferite, ceea ce favorizează... şi schimburi avantajoase în domeniile cultural şi comercial”251. Partea română, la rândul ei, prin decretul Consiliului de Stat nr. 596 din 8 iunie 1965, l-a acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Chile, cu reşedinţa la Buenos Aires, pe Dumitru Fara, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 11 iulie 1965252. Dumitru Fara a făcut, între 14 şi 30 aprilie 1966, o deplasare în Chile, având ca obiective definitivarea înţelegerii cu privire la

__________________ 249

Ibidem, fila 26. Ibidem. 251 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 181-182. 252 Ibidem, p. 171. 250

156

funcţionarea reprezentanţelor diplomatice şi invitarea unei delegaţii sindicale chiliene la Congresul Sindicatelor din România din luna mai 1966. Considerându-se că rezultatele obţinute în relaţiile românochiliene nu sunt satisfăcătoare şi datorită lipsei unei ambasade în Santiago de Chile, în ianuarie 1967 s-a decis deschiderea acesteia şi numirea unui însărcinat cu afaceri a.i., nota de fundamentare fiind semnată de Corneliu Mănescu253. Dumitru Fara şi Gh. Luca, însărcinatul cu afaceri a.i. al României în Chile, au fost primiţi la 8 august 1967 de ministrul de externe chilian pentru un schimb de păreri în probleme privind relaţiile internaţionale şi ale relaţiilor bilaterale. După ce ambasadorul român a făcut o scurtă expunere asupra politicii externe româneşti, Gabriel Valdes a declarat că „între politica externă a României şi cea a Republicii Chile există multe puncte de vedere coincidente, iar în altele o identitate perfectă de păreri”, apreciind că prin politica sa externă România a devenit „un factor de echilibru pe arena internaţională”254. El a mai declarat că împărtăşeşte pe deplin aprecierea făcută de conducătorii români că a trecut epoca în care marile puteri dispuneau de soarta întregii omeniri. Guvernul chilian, a mai spus Gabriel Valdes, nu este un guvern socialist, dar „acţionează în multe direcţii ca şi ţările socialiste, pentru o dezvoltare independentă de sine stătătoare, iniţiază acţiuni şi depune eforturi pentru o dezvoltare independentă şi conformă cu propriile sale interese, ale întregului grup de ţări latinoamericane”255. El mai adăuga că „Chile nu este şi nu poate fi pro american”, guvernul Frei dorind „să ducă o politică proprie, lucidă şi în conformitate cu relaţiile mondiale existente”. Totodată, ministrul de externe chilian a exprimat ideea că, în problema relaţiilor dintre Cuba şi unele regimuri militariste din America Latină, guvernul Frei „nu doreşte să fie nici de o parte, nici de alta, mai ales că vecinii săi sunt militarişti şi sub îndemnul unor grupări imperialiste ar putea să provoace mari greutăţi statului chilian”256. Poziţia României „cu privire la întărirea continuă a rolului O.N.U. în viaţa internaţională” era „împărtăşită pe deplin” de diplomaţia chiliană care considera ca o

__________________ 253

Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 220/1967, dosar neinventariat, fila 2. Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 200/1967, dosar neinventariat, fila 1. 255 Ibidem, fila 2. 256 Ibidem. 157 254

„necesitate evidentă” integrarea R.P. Chineze. O altă coincidenţă între poziţiile celor două părţi era şi cea referitoare la „dezarmarea şi nediseminarea armelor nucleare”257. În încheierea discuţiilor, Gabriel Valdes a remarcat că poziţia României şi realităţile existente în această ţară „nu sunt suficient cunoscute în Chile şi că, din păcate, aceeaşi soartă o are şi Chile în România”, propunând să se studieze posibilitatea unei „mai bune colaborări între presa din Chile şi cea din România”, pentru că agenţiile de presă occidentale deformează ştirile şi „în fapt dezinformează pe cititori”258. Puncte de vedere asemănătoare celor reieşite din discuţia menţionată afirma şi Jaime Coutts cu ocazia întrevederii, de la 9 august 1967, cu adjunctul ministrului de externe, Petru Burlacu, întrevedere prilejuită de plecarea sa definitivă din România. Apreciind că „România şi-a asumat un rol important în realizarea unui climat de destindere în lume”, el sublinia că un rol asemănător „în aria sa geografică şi l-a asumat Chile în cadrul Americii Latine”. Referindu-se la evoluţia relaţiilor reciproce la a căror dezvoltare contribuise şi însărcinatul cu afaceri chilian, Petru Burlacu considera că „s-au făcut paşi însemnaţi, dar mai există încă largi posibilităţi care pot fi transformate în realităţi printr-o cunoaştere mai aprofundată a celor două popoare şi a politicii lor externe”259. Noul însărcinat cu afaceri a.i. al Republicii Chile la Bucureşti, Rolando Stein, primit în audienţă de prezentare la 22 august 1967, şi-a exprimat satisfacţia pentru faptul că a fost trimis în misiune în România, unde a cerut personal să fie acreditat. El cunoştea diplomaţia românească din timpul activităţii sale la Roma şi era convins că „orice iniţiativă pe care ar întreprinde-o pe linia dezvoltării relaţiilor româno-chiliene va fi privită cu atenţie”260. Miguel Serrano Fernandez, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Chile în România, cu reşedinţa la Viena, a fost primit la 17 octombrie în vizită de prezentare de prim-adjunctul ministrului de externe, George Macovescu, prilej cu care a arătat că scopul vizitei sale este acela de a prezenta preşedintelui Consiliului de Stat un mesaj din partea preşedintelui Frei prin care se cerea sprijinul

__________________ 257

Ibidem. Ibidem. 259 Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 20E/1967, dosar neinventariat, fila 27. 260 Ibidem, fila 37. 258

158

guvernului român pentru candidatul chilian la postul de Director General al F.A.O. În acelaşi scop, el dorea o audienţă şi la secretarul general al C.C. al P.C.R., subliniind interesul guvernului chilian şi al preşedintelui Frei pentru a obţine sprijinul României faţă de candidatul la postul menţionat261. Referindu-se la relaţiile dintre România şi Chile, George Macovescu a arătat că acestea „au fost întotdeauna prieteneşti chiar dacă în timpul celui de al doilea război mondial ele au fost întrerupte”, distanţa neîmpiedicând colaborarea între ele, în special în cadrul O.N.U. şi al altor organizaţii internaţionale. El şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu modul cum este cunoscută şi înţeleasă în Chile politica externă a României, asigurându-l că şi românii urmăresc cu atenţie „politica independentă promovată de guvernul chilian”. Ca urmare a bunei colaborări pe arena internaţională, mai ales şi pentru o mai mare apropiere reciprocă, partea română „ar primi cu satisfacţie numirea unui ambasador chilian, cu reşedinţa la Bucureşti, şi ar răspunde cu trimiterea unui ambasador la Santiago de Chile”262. În legătură cu cererea formulată de guvernul chilian, George Macovescu a dat asigurări că aceasta este „studiată cu atenţie şi bunăvoinţă de forurile române competente”263. La 31 octombrie 1967, George Macovescu a comunicat guvernului chilian, prin intermediul însărcinatului cu afaceri Rolando Stein, hotărârea guvernului român de a sprijini candidatura reprezentantului chilian Hernan Santa Cruz la postul de director general al O.N.U. pentru F.A.O. la alegerile ce urmau să aibă loc în noiembrie. Întrucât răspunsul scris al preşedintelui Consiliului de Stat nu putea ajunge în Chile decât în luna decembrie, guvernul român a ales calea comunicării verbale264. Cu acelaşi prilej, Rolando Stein a declarat că „este un admirator şi în acelaşi timp un bun propagandist al realizărilor româneşti în Chile”, fiind în deplin acord cu ideile exprimate de George Macovescu privind existenţa condiţiilor pentru „dezvoltarea multilaterală a relaţiilor României cu ţările Americii Latine şi în special cu Republica Chile”265.

__________________ 261

Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 20E/1967, dosar neinventariat, fila 6. Ibidem, fila 7. 263 Ibidem. 264 Ibidem, fila 9. Cu toate că România a susþinut candidatura reprezentantului chilian, acesta nu a întrunit numărul necesar de voturi. 265 Ibidem, fila 10. 159 262

La rândul lor, autorităţile chiliene au sprijinit pe candidatul român Dragoş Şerbănescu pentru funcţia de membru al Comitetului Consultativ pentru chestiuni administrative şi bugetare la alegerile din cadrul sesiunii Adunării Generale a O.N.U., înmânând, în acest sens, la 14 noiembrie 1967, o notă verbală lui Constantin Flitan, adjunctul ministrului afacerilor externe, care a reiterat ideea acţiunii unite a statelor mici şi mijlocii în apărarea intereselor lor pe plan internaţional, aşa cum procedaseră România şi Chile266. Ministerul de Externe român a informat guvernul Republicii Chile, la data de 5 august 1968, că a hotărât să acrediteze pe Victor Florescu în calitate de ambasador al României cu reşedinţa la Buenos Aires, în locul lui Dumitru Fara, care fusese rechemat în centrală şi în acest scop solicita agrementul, acesta fiind acordat o lună mai târziu267. Cu acel prilej, Roland Stein, însărcinatul cu afaceri chilian, a solicitat o audienţă la ministrul de externe pentru a-i face o invitaţie din partea omologului său de a vizita Chile. Acelaşi Roland Stein, în cursul unei audienţe solicitate adjunctului ministrului de externe, Petru Burlacu, aparent pentru a face precizări în legătură cu vizita în Chile a unei delegaţii guvernamentale române conduse de un vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, se interesa dacă „există noutăţi” în legătură cu situaţia din Cehoslovacia şi cu poziţia României faţă de evenimentele din acea ţară. Tot în aceeaşi idee, el a mai întrebat dacă întâlnirea care avusese loc la Vrşeţ între Nicolae Ceauşescu şi Iosip Broz Tito a avut drept scop coordonarea poziţiilor şi acţiunilor celor două ţări faţă de evenimentele din Cehoslovacia268. Diplomatul chilian, apreciind atitudinea fermă şi principială a României faţă de situaţia din Cehoslovacia, a subliniat poziţia asemănătoare a guvernului chilian, preşedintele Frei şi ministrul de externe Gabriel Valdes condamnând în declaraţii publice acţiunea întreprinsă de cele cinci ţări socialiste, considerând-o incompatibilă cu normele şi principiile vieţii internaţionale269. Răspunzând, Petru Burlacu a precizat că nu deţine alte informaţii decât cele din documentele oficiale şi din informaţiile de presă şi radio-televiziune prin care opinia publică a fost pe larg informată. În ceea ce priveşte

__________________ 266

Ibidem, fila 17. Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 20E/1968, dosar neinventariat, fila 1. 268 Ibidem, filele 16-17. 269 Ibidem, fila 17. 267

160

întâlnirea de la Vrşeţ, el a apreciat că este posibil să se fi discutat şi problema cehoslovacă fără ca aceasta să constituie o coordonare a poziţiilor celor două ţări270. Presa din Chile a reflectat şi ea evenimentele din august 1968 într-o paletă destul de diversificată, tonul general fiind însă acela al valorizării pozitive a poziţiei româneşti. Printre ziarele cu o atitudine mai rezervată se număra „El Mercurio” din Santiago de Chile. În articolul intitulat „Situaţia română” din 4 august, se spunea că România are o poziţie independentă datorită „oportunismului latin” şi „toleranţei Uniunii Sovietice”, dar că pe plan intern domnea o „strictă disciplină impusă de partidul comunist”. Abordând problemele economice, autorul articolului, după ce menţiona că planificarea a condus la o industrializare rapidă, preciza că „tot ce se produce mai bun în ţară este destinat exportului”, cetăţeanul român trebuind să se mulţumească cu ceea ce îi oferea comerţul de stat, caracterizat ca fiind „foarte slab”271. La 23 august, acelaşi ziar publica, sub titlul „Cuvântarea lui Ceauşescu”, principalele idei ale discursului de la adunarea populară din Piaţa Palatului. Ziarul „Ilustrado” din Santiago publica la 24 august articolul „România avertizează că îşi va apăra libertatea”, care făcea referire în special la organizarea gărzilor muncitoreşti272. „El Mercurio” titra la 28 august: „Parlamentul român a condamnat încălcarea suveranităţii Cehoslovaciei de către Rusia”, redând pasaje din Declaraţia M.A.N. La 1 septembrie însă, în acelaşi ziar, apărea un articol intitulat „Pentru a evita invazia, Ceauşescu a făcut concesii Rusiei”, aceste concesii fiind în viziunea autorului acceptarea reînnoirii tratatului de prietenie pe 20 de ani, emiterea unei declaraţii de fidelitate faţă de Pactul de la Varşovia, participarea cu trupe române la manevrele militare ale Pactului de la Varşovia şi mărirea schimburilor comerciale cu ţările socialiste din Europa de Est273. „La Nacion” din 6 septembrie sublinia, în articolul „România şi politica blocurilor”, că tensiunea dintre români şi sovietici nu este cauzată de tendinţe liberale sau revizioniste în construirea socialismului în România, ci de politica externă promovată de Ceauşescu ca şef al P.C.R.274

__________________ 270

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Chile, Prb. 200/1968, dosar neinventariat, fila 1. 272 Ibidem, fila 2. 273 Ibidem, fila 4. 274 Ibidem, fila 5. 161 271

La 7 septembrie, „El Mercurio” anunţa că „România cedează faţă de pretenţiile Rusiei”, iar „La Tercera” anunţa, la 11 septembrie, „O nouă agresiune”, care ar fi fost posibilă în condiţiile în care erau concentrate 15-25 divizii sovietice în Basarabia şi în partea răsăriteană a Ungariei. Autorul articolului semnala faptul că dacă sovieticii ar fi pătruns cu trupele în România s-ar fi distrus echilibrul dintre Est şi Vest şi acest lucru ar fi constituit o sfidare directă a N.A.T.O. şi, implicit, a S.U.A., aducând întreaga lume la marginea unui conflict militar275. Sub aspectul relaţiilor bilaterale, anul 1968 s-a încheiat cu vizita în Chile a ministrului de externe român, Corneliu Mănescu, efectuată între 26 şi 29 octombrie, pe larg mediatizată de presa chiliană. La sfârşitul vizitei s-a dat publicităţii un comunicat comun, în care se arăta că ministrul român de externe a fost primit de preşedintele republicii şi de alte persoane oficiale, prilej cu care s-au făcut evaluări asupra dezvoltării relaţiilor bilaterale şi asupra unor probleme de politică internaţională. Concluziile acestor convorbiri convergeau în aprecierea reluată de ziarul „La Nation”, conform căreia relaţiile dintre Chile şi România se aflau într-o situaţie „excelentă”276. Cu prilejul aceleiaşi vizite, a fost semnat de cei doi miniştri de externe acordul de cooperare economică, ştiinţifică şi culturală între România şi Republica Chile. Putem conchide că, deşi reluarea relaţiilor diplomatice românochiliene s-a făcut mai târziu decât cu alte state din America Latină cu care România avea legături tradiţionale, ele au evoluat, în plan diplomatic, rapid şi spectaculos. Concretizările în plan economic şi cultural aveau însă să mai întârzie şi să sufere influenţa evenimentelor care au avut loc la începutul deceniului şapte în politica internă chiliană. Columbia Deşi relaţiile cu Columbia nu s-au aflat pe o poziţie privilegiată în planurile diplomaţiei româneşti, o serie de delegaţii economice aflate în vizite de lucru în America Latină au contactat şi cercurile guvernamentale şi de afaceri columbiene. Aşa de exemplu, delegaţia Ministerului Comerţului Exterior s-a întâlnit, în luna aprilie a anului 1964, cu Rodrigo Boteo, secretar general la preşedinţia Republicii,

__________________ 275 276

162

Ibidem, fila 8. Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 261-263.

care a declarat că problemele referitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două state rămân în continuare în discuţie şi a sugerat ca tratativele să nu mai fie purtate prin Buenos Aires, ci prin oficiile diplomatice din New York277. La rândul său, ministrul de externe columbian, Zea Hernandez, a explicat delegaţiei economice române că „în prezent nu sunt condiţii politice interne prielnice pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu ţările socialiste”, cu România putându-se lua în considerare stabilirea de relaţii consulare. El a mai declarat că guvernul său va sprijini candidatura ministrului de externe român la preşedinţia Adunării Generale a celei de a XXII-a sesiuni a O.N.U. Oficialii columbieni au mai sugerat că ar fi bine dacă România ar deschide o agenţie economică la Bogota278. În august 1966, reprezentanţii diplomatici ai Columbiei la Buenos Aires şi Montevideo comunicau ambasadelor României că noul preşedinte, Carlos Restrepo, şi-a exprimat dorinţa de a stabili relaţii diplomatice şi economice cu ţările socialiste. Ambasadorul columbian din Montevideo a declarat că România era apreciată în mod deosebit pentru politica sa externă curajoasă. În urma primirii acestor semnale, M.A.E. a dat instrucţiuni diplomaţilor români să-şi dezvolte relaţiile personale cu diplomaţii columbieni, cărora să le comunice că România dorea să stabilească relaţii diplomatice cu toate ţările, indiferent de orânduirea lor socială, pe baza respectării principiilor suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc279. Cu prilejul instalării în funcţie a preşedintelui Carlos Ileras Restrepo, ambasadorul României în Argentina a fost împuternicit să transmită o scrisoare de felicitare din partea lui Chivu Stoica. Preşedintele Columbiei a răspuns cu o scrisoare de mulţumire prin ambasadorul columbian de la Buenos Aires, care a transmis totodată dorinţa guvernului columbian de a stabili relaţii cu România280.

__________________ 277 Arhiva M.A.E., Fond America Latinã, Prb. 212/1964, dosar neinventariat, fila 64. 278 Ibidem. 279 Arhiva M.A.E., Fond America Latinã, Prb. 220/1966, dosar neinventariat, fila 50. 280 Arhiva M.A.E., Fond Columbia, Prb. 20/1967, dosar neinventariat, fila 6. 163

La rândul ei, România fusese vizitată în 1958 şi 1963 de două delegaţii parlamentare columbiene, ultima condusă de preşedintele Camerei Reprezentanţilor, José Ancizar Lleras281. Tratativele privind stabilirea de relaţii diplomatice s-au intensificat în 1967, existând deja de la începutul anului o aprobare în acest sens a „conducerii de partid şi de stat”. Mircea Maliţa comunica, într-o telegramă trimisă la 10 noiembrie 1967 de la New York, că „în urma discuţiilor purtate - conform cu directivele - între delegaţia noastră şi ministrul de externe al Columbiei, dr. Zea, cu privire la stabilirea de relaţii diplomatice la rang de ambasadă între România şi Columbia, delegaţia acestei ţări ne-a comunicat că guvernul său este de acord cu stabilirea acestor relaţii”. Reprezentantul permanent al Columbiei la O.N.U., Julio Oscar Turbay Ayala, a propus ambasadorului român Gheorghe Diaconescu ca ştirea despre stabilirea relaţiilor diplomatice româno-columbiene să fie dată publicităţii concomitent în capitalele celor două ţări, avansând şi un proiect de text, acceptat de partea română. Mircea Maliţa mai preciza că acordul urma să se efectueze printr-un schimb de scrisori personale între reprezentanţii permanenţi ai celor două ţări la O.N.U.282. Comunicatul comun din 15 noiembrie 1967 cu privire la stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Columbia a fost publicat de ziarul „Scînteia” la 16 noiembrie. Acesta avea următorul conţinut: „În dorinţa de a promova o mai bună înţelegere reciprocă şi de a dezvolta cooperarea între cele două ţări pe baza respectării mutuale a suveranităţii, integrităţii teritoriale, egalităţii în drepturi şi neamestecului în treburile interne, guvernul R.S.R. şi guvernul Columbian au hotărât să stabilească relaţii diplomatice la rang de ambasadă”283. Prin decret al Consiliului de Stat, nr. 1135/27 decembrie 1967, s-a înfiinţat ambasada României la Bogota284. Presa columbiană, ca şi cea din alte ţări latino-americane, a reflectat şi ea evenimentele legate de criza cehoslovacă şi situaţia României, semnificativ în acest context fiind articolul apărut în cotidianul „El Tiempo”, intitulat „România Rebelă”285.

__________________ 281

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Columbia, Prb. 200/1967, dosar neinventariat, fila 2. 283 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 216. 284 Ibidem, p. 217. 285 Arhiva M.A.E., Fond Columbia, Prb. 200-212 c/1968, dosar neinventariat şi nenumerotat. 164 282

În urma vizitelor efectuate de delegaţia economică în septembrie şi a vizitei ministrului de externe român, Corneliu Mănescu, în octombrie 1968, între România şi Columbia s-au semnat mai multe acorduri: comercial şi de plăţi, de cooperare economică şi tehnică, de colaborare culturală şi ştiinţifică. Ambasadorul român în Venezuela a fost desemnat să aducă la cunoştinţa autorităţilor columbiene, la 8 septembrie 1969, prin ambasadorul Columbiei la Caracas, că partea română a ratificat aceste acorduri şi că este animată de dorinţa intensificării legăturilor economice şi culturale cu Columbia, însă în această direcţie o importanţă deosebită o avea intrarea în vigoare a acestor acorduri286. Primul ambasador al Columbiei în România, Antonio Alvarez Restrepo, şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 25 martie 1970. Cu acest prilej, el arăta că „ambele ţări aparţin aceleiaşi tradiţii a culturii latine care a influenţat profund formarea personalităţii noastre istorice”. Un alt aspect prin care cele două ţări se asemănau, aşa cum arăta diplomatul columbian, îl constituiau unele caracteristici economice: „populaţia ambelor ţări număra în jur de 20 milioane de locuitori; ambele ţări sunt angajate în înfăptuirea unor transformări ale structurilor lor sociale, în vederea ridicării standardului de viaţă al popoarelor lor” În încheiere, el spunea: „Într-un spirit de cordială prietenie şi preţuire faţă de ţara şi înfăptuirile dumneavoastră inaugurez misiunea mea în calitate de ambasador al Columbiei cu urări pentru succesul operei pe care o înfăptuiţi...”287. În răspunsul său, preşedintele Consiliului de Stat a spus: „Ne bucurăm că vă inauguraţi misiunea de înaltă răspundere ce v-a fost încredinţată cu dorinţa de a face ca legăturile dintre ţările noastre să devină tot mai strânse. Vă asigurăm că aceasta este şi dorinţa poporului român care depune eforturi susţinute pentru ridicarea ţării sale pe noi trepte de progres şi civilizaţie, militează în mod ferm pentru o largă colaborare internaţională, pentru asigurarea unui climat de pace şi securitate în lume”288. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 303 din 14 iunie 1970, Octavian Bărbulescu a fost acreditat în calitate de ambasador

__________________ fila 1.

286

Arhiva M.A.E., Fond Columbia, Prb. 220/1969, dosar neinventariat,

287

Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 253-255. Ibidem.

288

165

extraordinar şi plenipotenţiar al României în Columbia, cu reşedinţa la Caracas289. Cuba Istoria relaţiilor diplomatice româno-cubaneze până în 1961 este oarecum ciudată. Primele legături diplomatice dintre cele două ţări au avut un caracter consular şi datează din 1919. Reînfiinţat în 1928, Consulatul onorific al României de la Havana a funcţionat până în 1942290. În 1927, ministrul Cubei în Cehoslovacia a făcut cunoscut că intenţionează să vină la Bucureşti pentru a-şi prezenta scrisorile de acreditare, dar, în cele din urmă, nu a materializat această intenţie291. Totuşi, Cuba, aşa cum am mai arătat, anunţa oficial ruperea relaţiilor diplomatice cu România la data de 27 septembrie 1942292. După cel de-al doilea război mondial, iniţierea legăturilor diplomatice cu Cuba s-a făcut în contextul special care guverna relaţiile „frăţeşti” dintre „ţările socialiste” în urma cuceririi puterii de către Fidel Castro la 1 ianuarie 1959 şi, mai ales, în condiţiile în care acesta a formulat, în decembrie 1961, opţiunea sa pentru comunism. La 7 februarie 1959, la sediul delegaţiei permanente a Cubei la O.N.U. a avut loc o întâlnire a reprezentanţilor ţărilor socialiste cu Enrique Oltuski, ministru al Comunicaţiilor în guvernul cubanez. Acesta a declarat că întâlnirea cu reprezentanţii ţărilor socialiste „exprimă interesul pe care Cuba îl manifestă faţă de strângerea relaţiilor” cu aceste ţări. Dar, mai adăuga el, „Guvernul Cubei trebuie să dea dovadă de foarte multă prudenţă pentru a nu da prilej ca acţiunea de izolare a Cubei să ia proporţii...”. „Dorinţa de a stabili relaţii diplomatice cu ţările socialiste, preciza demnitarul cubanez, există în Cuba, dar o asemenea hotărâre nu se poate lua de azi pe mâine”293. În acelaşi cadru al acţiunilor întreprinse de Cuba pentru a stabili relaţii diplomatice cu ţările aparţinând lagărului socialist merită menţionată vizita pe care ambasadorul Cubei la Varşovia, dr. Salvador Massip, a făcut-o reprezentantului diplomatic român în Polonia, la 15 noiembrie 1960, prilej cu care i-a declarat că este a doua vizită pe care

__________________ 289

Ibidem, p. 266. Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 200. 291 Ibidem. 292 Ibidem. 293 Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 220/1959, dosar neinventariat, filele 1-6. 166 290

o face, după vizita la decanul corpului diplomatic, ceea ce exprima un semn de preţuire a relaţiilor cu România, „a sprijinului politic acordat de partidul şi guvernul nostru, a vizitei delegaţiei române în Cuba şi înrudirii de limbă a popoarelor noastre”294. În cele spuse de ambasadorul cubanez se făcea referire la vizita întreprinsă în Cuba de o delegaţie guvernamentală română condusă de ministrul Comerţului exterior, la 20 octombrie 1960. Delegaţia română a fost primită de preşedintele Cubei, Osvaldo Dorticos Torrado, şi de primul ministru, Fidel Castro Ruz. În urma acestor convorbiri s-a semnat un comunicat privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi schimbul de ambasadori, „în scopul unei mai bune cunoaşteri reciproce şi pentru a contribui la dezvoltarea relaţiilor multilaterale între cele două ţări”295. La 18 martie 1961, Mihai Magheru a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României la Havana. El şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui cubanez la data de 5 mai 1961. Cu această ocazie, preşedintele Dorticos a exprimat recunoştinţă pentru acţiunile de solidaritate ale poporului român cu poporul cubanez296. Între acţiunile de sprijinire a Cubei de către România s-a numărat şi declaraţia făcută de reprezentantul român la ONU, Silviu Brucan, care a declarat, în cadrul şedinţei din 18 aprilie 1961 a Comitetului Politic al Adunării Generale, că invazia declanşată împotriva regimului Castro la Playa Giron este „un caz tipic de export de contrarevoluţie”, fiind „sarcina ONU să combată această manifestare a politicii imperialiste”. El mai declara, solemn, „că poporul român îşi exprimă solidaritatea cu poporul cubanez în aceste vremuri de grea încercare pentru el şi suntem convinşi că bravul popor al Cubei va reuşi să zdrobească pe invadatori”297. În acelaşi spirit au fost organizate

__________________ 294

Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 220/1960, dosar neinventariat, fila 5. Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 201 şi Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 237. 296 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 202. În legătură cu atitudinea României, vezi şi Aurel Pantea, Cuba revoluţionară şi România, Editura Dacia, Cluj, 1979 şi Doru Bratu, Contribuţii cu privire la relaţiile Cubei cu ţările Americii Latine (1959-1975), în „Revista de Istorie”, Editura Academiei, tom 34, nr. 12/1981, p. 2263-2286. 297 Doru Bratu, op. cit., p. 2272. 167 295

întruniri şi manifestaţii în întreprinderi, şcoli, universităţi la Bucureşti şi Cluj, Iaşi, Târgu Mureş şi în alte oraşe. În 18 aprilie 1961 a avut loc, în sala Bibliotecii Centrale Universitare, mitingul oamenilor de ştiinţă din Capitală la care a luat cuvântul academicianul Andrei Oţetea, care a condamnat agresiunea împotriva Cubei şi a exprimat solidaritatea oamenilor de ştiinţă români cu „cauza poporului cuban”298. În ziua de 19 aprilie, în Piaţa Universităţii din Bucureşti a avut loc un mare miting al tineretului şi studenţilor din Capitală, toţi vorbitorii elogiind rezistenţa cubaneză, condamnând agresiunea şi exprimând solidaritatea tineretului studios cu „prietenii din Cuba”299. După adoptarea unei moţiuni care condamna invazia de la Playa Giron, participanţii la miting s-au îndreptat spre sediul Legaţiei S.U.A., strigând lozinci ca: „Jos mâinile de pe Cuba”, „Afară cu imperialismul din Cuba” şi, în cele din urmă, pătrunzând în curtea Ambasadei americane, au fost înlăturaţi cu ajutorul forţelor de ordine ale miliţiei300. Guvernul român a dat publicităţii o declaraţie, la 21 aprilie 1961, în care, „deplin solidar cu Declaraţia din 18 aprilie 1961 a guvernului URSS”, considera că „guvernul S.U.A. poartă întreaga răspundere pentru acţiunile militare îndreptate împotriva Republicii Cuba şi pentru consecinţele grave pe care continuarea acestora le-ar putea avea pentru securitatea şi pacea generală” şi va acţiona pentru „susţinerea poporului cuban în lupta sa dreaptă de apărare a independenţei şi suveranităţii sale naţionale”301. La 1 decembrie 1961, Manuel Yepe Mendez, primul ambasador cubanez acreditat la Bucureşti, şi-a prezentat scrisorile de acreditare302. Pentru înţelegerea mai corectă a relaţiilor româno-cubaneze în anii 1960-1961, dispunem de un foarte interesant document alcătuit la 2 iulie 1961 de diplomatul român acreditat la Havana, Mihai Magheru. În primul rând, din documentul amintit rezultă că primele schimburi de delegaţii comerciale au avut loc „după hotărârea comună de la Moscova asupra sarcinilor economice ale ţărilor socialiste în legătură cu Cuba”. Ambasadorul român precizează faptul că la venirea sa la

__________________ 298

Ibidem. Ibidem, p. 2273. 300 Ibidem. 301 Ibidem. 302 Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 202. 299

168

post a constatat „că atât în presă, cât şi la radio şi televiziune R.P.R. este foarte prost popularizată şi, când este, în general, se menţionează cu celelalte ţări socialiste”303. O cauză a acestei situaţii era şi faptul că ambasada dispunea de foarte puţin material de propagandă. Ambasadorul român menţiona faptul că în Cuba era în plină desfăşurare o campanie de popularizare a ţărilor socialiste, scopul ei fiind acela de „a întări convingerea poporului cubanez că, cu toată blocada economică şi ameninţarea militară americană, nu este singur, cât şi introducerea, treptat, a concepţiei de ţară socialistă, soră şi solidară cu ţările socialiste”304. Dacă acesta era cadrul general în care evoluau relaţiile reciproce, diplomatul român preciza însă că „există diferenţieri care au la obârşie atât motive economice, cât şi politice” în modul în care guvernul cuban se raportează la diferitele state socialiste. Cu multă simpatie erau privite U.R.S.S. şi Cehoslovacia, care au dat şi „cel mai mare ajutor economic şi militar (armament)”, precum şi China, Vietnam şi Coreea „care au dus şi duc o luptă împotriva imperialismului mult similară cu a lor”, în aceasta existând „un interes politic şi de propagandă”305. Alte ţări, cum ar fi „R.P.R. şi R.P.U. se găsesc menţionate mai rar...”. Aceste diferenţe de tratament, preciza Mihai Magheru, „nu se manifestă în materie de protocol sau de atitudine personală a autorităţilor ...”, el însuşi fiind primit cu „interes şi prietenie”, „Guevara, Nuńez, Jimenez, Buch... Roa şi Dorticos” arătându-se chiar foarte atenţi. Atitudinea diferenţiată a autorităţilor cubaneze faţă de ţările socialiste îşi avea originea, după aprecierea diplomatului român, „la începutul relaţiilor Cubei cu aceste ţări”. Întrucât în 1960 principala problemă o reprezenta procurarea de armament şi întrucât în acest sens primele ţări care au ajutat Cuba au fost, în ordine, Cehoslovacia, U.R.S.S., Polonia şi R.D.G., poziţia guvernului castrist era, în mod programatic, de strângere a relaţiilor cu acestea. Totodată, această situaţie explica şi de ce strângerea relaţiilor cu România, Bulgaria şi Ungaria se situa pe un plan secundar. Aşadar, prevalaseră relaţiile economice şi militare, care au constituit un ajutor „imediat şi substanţial şi au permis cubanezilor să facă faţă tuturor presiunilor ame-

__________________ 303

Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 220/1961, dosar referitor la relaţiile externe ale R.P.R., fila 62. 304 Ibidem, fila 64. 305 Ibidem. 169

ricane”306. „Cred totuşi că dată fiind politica lor de principiu şi importanţa pe care o are sprijinul economic şi politic al întregului lagăr a fost din partea lor o socoteală oarecum îngustă şi care ia un caracter discriminatoriu”, conchidea Mihai Magheru307. Semnificativ în acest sens era şi faptul că pentru România, Ungaria şi Bulgaria autorităţile cubaneze nu au găsit multă vreme ambasadori care să fie trimişi în aceste ţări. Toate acestea puteau defini politica externă cubaneză ca fiind „utilitară”, lucru evident şi în relaţiile Cubei cu ţările asiatice şi africane. „Ei îşi duc campania politică în America Latină aproape exclusiv şi este normal şi just...”, mai aprecia, în analiza sa, diplomatul român308. Interesant este faptul că, în analiza pe care o făcea, ambasadorul Magheru considera că acest „utilitarism” al politicii externe cubaneze se datora şi „mentalităţii superiorităţii revoluţiei cubane faţă de alte revoluţii”, care, după părerea sa, se mai întâlnea în Coreea şi China309. În continuarea materialului la care facem referire, există şi un portret politic al lui Fidel Castro, care merită să fie reprodus: „Castro personal cred că este plin de mândrie naţională, dar nu în sensul exclusivist care să ducă la complex de superioritate. Castro are mândria omului care nu vrea să fie călcat pe picior, dar care el însuşi respectă pe vecin. Impresia mea este că el stăpâneşte bine problemele de politică mondială, dar că este în mod natural preocupat în permanenţă de problema relaţiilor lor cu S.U.A. şi aceasta poate uneori să eclipseze celelalte obiective ale politicii externe. Unii conducători ai P.S.P. consideră că Fidel Castro este obsedat şi se preocupă chiar prea mult de probleme de apărare («ca un joc cu soldaţii»)”310. În ultima parte a documentului analizat se fac referiri la relaţiile bilaterale, ambasadorul României formulând o serie de considerente personale care porneau de la ideea că „esenţialul în relaţiile noastre cu Cuba nu este această concepţie utilitaristă sau uneori poate aparent discriminatorie”. Sub influenţa sloganurilor ideologiei oficiale a timpului, el credea că „principalul lucru este importanţa revoluţiei cubane, succesul ei, dezvoltarea ei justă”, important fiind „să nu se

__________________ 306

Ibidem, fila 65. Ibidem. 308 Ibidem, fila 66. 309 Ibidem. 310 Ibidem. 307

170

ivească devieri de dreapta sau de stânga” şi Cuba să poată rezista „agresiunii directe sau indirecte” a S.U.A. Aşadar, se trăgea concluzia, „dacă noi ne găsim un loc care să contribuie cât de cât la succesele lor în problemele de mai sus, relaţiile noastre cu Cuba sunt pe un făgaş bun, atitudinea lor va fi „corespunzătoare faţă de noi şi ţara noastră va fi binecunoscută în Cuba”311. Concluzia asupra relaţiilor bilaterale era oarecum în contradicţie cu cele susţinute anterior. Ambasadorul considera că „acordul nostru comercial şi de asistenţă tehnică reprezenta o bază serioasă a relaţiilor. Dar aici esenţialul este ca prevederile să se execute la timp şi complet. R.P.R. are aici o situaţie specială datorită apropierii de limbă, subliniată de mulţi cubanezi, ca să ajute la formarea de cadre de specialitate; din păcate, tocmai aici suntem în întârziere”312. Mihai Magheru era convins că larga popularizare a „succeselor” din România îi va ajuta mult pe cubanezi şi, în buna tradiţie a reprezentanţilor români în America Latină, indiferent de perioada istorică, se plânge că nu are materiale adecvate pentru popularizarea ţării noastre (cărţi, filme, discuri, presă). Concluzia concluziilor, pe care M. Magheru ţine să o sublinieze încă o dată în finalul analizei sale, este că „baza bunei şi utilei dezvoltări a relaţiilor noastre cu Cuba trebuie să fie în primul rând buna şi prompta executare a acordurilor economice şi tehnico-ştiinţifice”313. La sfârşitul anului 1961, ambasadorul Cubei la Bucureşti nu-şi ocupase încă postul, deşi autorităţile române acordaseră agrementul pentru persoana nominalizată: Manuel Yepe Mendes. Un eveniment care a marcat evoluţia relaţiilor bilaterale românocubaneze a fost ceea ce în istoria relaţiilor internaţionale din perioada războiului rece este cunoscut sub numele de „Criza rachetelor” din octombrie 1962314. Criza provocată de instalarea rachetelor sovietice în Cuba a arătat conducerii de la Bucureşti că România putea fi antrenată în confruntarea militară dintre cele două superputeri, fără să fi fost consultată sau cel puţin informată. Potrivit unor documente publicate recent, Gheorghiu-Dej, care luase la cunoştinţă de situaţia

__________________ 311

Ibidem, fila 67. Ibidem. 313 Ibidem. 314 Vezi, mai pe larg, despre aceste probleme, Doru Bratu, op. cit. 312

171

creată, în timpul unei escale la Moscova la 22 octombrie, i-a scris preşedintelui S.U.A. pentru a disocia România de acţiunile U.R.S.S. În diversele rapoarte întocmite de ambasada noastră de la Havana la sfârşitul anului 1962- începutul anului 1963, se considera, ca o apreciere generală, că relaţiile „cu Cuba în această perioadă s-au desfăşurat normal, până la evenimentele din octombrie. În cursul şi după aceste evenimente, atitudinea guvernului cubanez faţă de R.P.R. nu s-a deosebit de aceea faţă de celelalte ţări socialiste”315. Se constata totuşi o oarecare rezervă în relaţiile cu reprezentanţii ţărilor socialiste, după depăşirea crizei din octombrie. Totuşi, preşedintele Cubei, Osvaldo Dorticos, caracteriza relaţiile bilaterale ca fiind „minunate”, el considerând „relaţiile dintre R.P.R. şi Cuba ca relaţii frăţeşti de mutuală înţelegere şi ajutor reciproc”, dar nu menţiona ajutorul acordat de România în timpul crizei, „n-a mulţumit pentru acest ajutor, aşa cum a făcut după invazia din 1961 cu ocazia depunerii scrisorilor de acreditare”. Se considera că aceasta se datora „complexului lor psihologic în urma felului în care s-a ajuns la rezolvarea crizei” . În context, ambasadorul român propunea, „dat fiind situaţia creată în urma «crizei din Caraibe», nervozitatea de care au dat dovadă conducătorii cubanezi şi neînţelegerea faţă de acţiunile U.R.S.S.”, să fie invitate cât mai multe personalităţi din Cuba, care să cunoască direct situaţia din România. El aprecia că ar fi indicat să fie invitate primele patru personalităţi din ierarhia cubaneză (Osvaldo Dorticos, Fidel Castro, Ernesto Guevara, Raul Roa)316. Într-un raport al ambasadorului Mihai Magheru, în capitolul referitor la contribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor bilaterale românocubaneze, reţine atenţia aprecierea conform căreia ar fi fost necesară stabilirea unui contact direct cu Fidel Castro. Dar, sublinia diplomatul român, „pe ambasadorii ţărilor socialiste, în afară de cel sovietic şi ceh, Fidel Castro nu are obiceiul să-i primească în audienţă. El este foarte amabil (uneori încântător) în întâlniri ocazionale, dar nimic mai mult. Discuţiile directe cu el le-au avut acei ambasadori care au însoţit delegaţiile la un anumit nivel...”317.

__________________ 315

Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20/1962. Rapoarte şi planuri de muncă ale oficiului R.P.R. din Havana, dosar 1, fila 354. 316 Ibidem. 317 Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20/1962, dosar neinventariat, fila 246. 172

Observaţiile făcute de la nivelul ministrului de externe român asupra raportului de activitate al Ambasadei de la Havana reţin faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile politico-diplomatice româno-cubaneze, deşi consideră că „este justă aprecierea ambasadei că aceste relaţii s-ar fi putut dezvolta mai mult, ţinând seama de nivelul relaţiilor Cubei cu celelalte ţări socialiste şi de posibilităţile reale existente în acest sens, totuşi nu sunt analizate cauzele acestei relative rămâneri în urmă... Ambasada face numai constatări... dar nu a căutat să afle, din discuţiile la ocazii potrivite şi din surse autorizate, motivele acestor atitudini”318. În viziunea conducerii M.A.E. era, de asemenea, necesar ca Ambasada României să acţioneze şi în direcţia intensificării contactelor cu ambasadorii ţărilor latino-americane prezenţi în Cuba, în vederea exploatării posibilităţilor de stabilire a relaţiilor diplomatice cu unele din aceste state319. Concluzionând, apreciem că relaţiile româno-cubaneze în primii doi ani de la stabilirea lor au evoluat, cu toată apartenenţa celor două state la blocul socialist dominat de U.R.S.S., la un nivel minim, fiind marcate de pretenţiile Cubei de a fi ajutată necondiţionat de toate statele socialiste din Europa şi de directivele Moscovei privind „sarcinile” acestora pentru sprijinirea „primului stat socialist de pe continentul american”. Oricum, în realitate, aşa cum am arătat, aceste relaţii erau departe de a fi atât de prieteneşti cum erau prezentate în propaganda oficială. Relaţiile politico-diplomatice româno-cubaneze în perioada 1965-1970 erau caracterizate în diferitele rapoarte şi analize, de la nivelul conducerii ministerului de externe, ca fiind „restrânse”. Această situaţie se datora direcţiilor divergente imprimate de liderii comunişti ai celor două state, Gh. Gheorghiu-Dej, apoi Nicolae Ceauşescu şi Fidel Castro, în politica externă şi în relaţiile între partidele comuniste care se aflau la conducerea ţărilor aparţinând „lagărului socialist”. Unele poziţii adoptate de România începând din aprilie 1964 au fost considerate de conducerea cubaneză ca o dizidenţă periculoasă pentru unitatea „lagărului” şi adesea ca o adevărată ameninţare chiar pentru revoluţia cubaneză. Acest mod de a interpreta acţiunile de politică externă ale României s-a reflectat în activitatea

__________________ 318 319

Ibidem, fila 159. Ibidem, fila 161. 173

oficiilor diplomatice de la Bucureşti şi Havana şi a avut urmări în planul relaţiilor reciproce economice şi culturale. În ceea ce priveşte activitatea Ambasadei române din Havana, este de remarcat faptul că există în arhiva M.A.E. volume întregi cu note de convorbiri care evidenţiază practica obişnuită a membrilor colectivului ambasadei de a raporta amănunţit în legătură cu conţinutul fiecărei convorbiri cu alţi diplomaţi acreditaţi în Cuba sau cu oficiali cubanezi. Ulterior, pe semestre şi pe ani, se alcătuiau sinteze în care erau evidenţiate aprecieri asupra modului cum s-a raportat, numărul contactelor membrilor ambasadei şi îndeplinirea sarcinilor trasate acestora în şedinţele de lucru ale colectivului ambasadei320. La fel de mare pentru anul 1964 este şi numărul de note verbale primite de la ambasada Cubei din Bucureşti. Ambasada se adresa Direcţiei culturale din cadrul M.A.E. în legătură cu toate problemele studenţilor bursieri, de la bilete de odihnă la disciplina în căminele în care erau găzduiţi, tratamente medicale, prelungiri ale vizelor de şedere, căsătorii între studenţii cubanezi bursieri şi acordarea de locuinţe pentru familişti. Din documentele studiate se degajă un ton imperativ şi insistent, adesea la limita uzanţelor diplomatice, pentru rezolvarea acestor probleme321. În ceea ce priveşte cooperarea culturală în domeniul acordării de burse pentru studenţii cubanezi exista o avalanşă de cereri din partea ambasadei, cerându-se burse în toate domeniile, inclusiv pentru specializare în machiaj, manichiură sau realizarea de „mobilă curbată”322. Evoluţia raporturilor româno-cubaneze era analizată într-un mod obiectiv într-o notă a M.A.E. din 13 februarie 1965 adresată lui Ion Gh. Maurer sub semnătura lui Corneliu Mănescu. Se aprecia că, din semestrul doi al anului 1964, relaţiile reciproce au fost prejudiciate de hotărârea guvernului cubanez de a-şi retrage toţi studenţii, tehnicienii şi specialiştii care se aflau la studii şi specializare în România. Această decizie fusese luată datorită poziţiei de respingere a Declaraţiei C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 de conducerea de partid şi de stat cubaneză323.

__________________ 320

Vezi, în acest sens, Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20F/1964, unde există cinci volume cu note de convorbiri, primite de la Oficiul din Havana, cuprinzând peste o mie de pagini. 321 Vezi, în acest sens, Fond Cuba, Prb. 20 c/1964. 322 Ibidem. 323 Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20/1964, dosar neinventariat, fila 237. 174

După părerea Ambasadei române de la Havana, poziţia de respingere s-ar fi datorat în primul rând faptului că în documentul respectiv nu exista nici o referire la Cuba şi la solidaritatea cu ea, aşa cum se obişnuia în perioada anterioară în practica mişcării comuniste internaţionale atunci când se dădeau publicităţii documente importante referitoare la relaţiile între ţările socialiste. Apoi, partea română se împotrivise publicării, în Buletinul ambasadei cubaneze din Bucureşti, a unor paragrafe dintr-un discurs al lui Fidel Castro care conţinea injurii la adresa S.U.A., la care s-au adăugat cererea modificării discursului ambasadorului cubanez ce urma să fie prezentat la televiziune cu ocazia zilei de 26 iulie din aceleaşi motive, precum şi nepublicarea in extenso a discursurilor lui Fidel Castro, care ar fi fost foarte dese şi foarte lungi. Cuba mai era nemulţumită şi de „unele acţiuni întreprinse de R.P.R. pe linia îmbunătăţirii relaţiilor cu S.U.A.”324. De asemenea, diplomaţia cubaneză se declarase „surprinsă” de votul României la O.N.U. în favoarea denuclearizării Americii Latine, poziţie interpretată ca „o acţiune de desolidarizare a R.P.R. faţă de Cuba”325. La aceasta se adăuga faptul că, în discursul ţinut la O.N.U., ministrul de externe român nu făcuse nici o referire la Cuba, aşa cum făcuseră reprezentanţii altor ţări socialiste. În ceea ce priveşte relaţiile economice dintre cele două ţări, acestea fuseseră îngreunate de propunerile făcute de partea cubaneză ca România să-şi reducă propria producţie de zahăr şi să importe pentru nevoile interne zahăr cubanez, propuneri neacceptate326. La toate acestea se adăuga promovarea de către Cuba a unei „politici zgomotoase” de apropiere faţă de unele ţări africane şi asiatice, ea prezentându-se „drept exemplu de consecvenţă revoluţionară”, iar Fidel Castro drept „lider” al mişcărilor revoluţionare de pe cele trei continente –Africa, Asia, America Latină327. Pe lângă aspectele contradictorii din relaţiile reciproce erau prezente însă şi momente pozitive. La 29 septembrie 1964, Ambasada României din Cuba a solicitat Ministerului Relaţiilor Externe al Republicii Cuba susţinerea candidaturii academicianului Athanase Joja pentru Consiliul Executiv al UNESCO la alegerile ce urmau să

__________________ 324

Ibidem, fila 238. Ibidem. 326 Ibidem, fila 239. 327 Ibidem, fila 240. 325

175

aibă loc. Partea cubaneză a comunicat celei române, la 30 septembrie 1964, că „guvernul Cubei a decis să sprijine candidatura şi a dat instrucţiuni delegaţiei cubaneze în acest sens”328. Tensiunile din relaţiile reciproce au continuat să se manifeste şi în anul 1965. Acest lucru este relevat de Raportul întocmit de noul ambasador la României la Havana, Vasile Muşat. În viziunea acestuia, mai ales prima jumătate a anului 1965 „a marcat o scădere a relaţiilor Cubei cu România, în special sub aspectul lor politic”329. Spre deosebire de anul anterior, se arăta în documentul menţionat, „conducătorii cubanezi şi alţi factori de răspundere şi-au manifestat direct nemulţumirea şi atitudinea critică faţă de România”. Astfel, primul ministru cubanez a formulat, în diferite ocazii, critici la adresa politicii economice a României în relaţiile cu ţările capitaliste şi cu Cuba. Adjunctul ministrului Comerţului Exterior cubanez a făcut referiri la faptul că „România nu ajută Cuba, nu o înţelege şi rupe comerţul de politică”, iar ministrul Industriei a afirmat că „Fidel Castro a interpretat netrimiterea la timp a pieselor de schimb pentru tractoare ca o atitudine politică”330. Acest fapt a fost amplificat de presa cubaneză, care a reluat un articol din revista „Cuba Socialista”, care punea greutăţile din întreprinderile agricole de stat pe seama lipsei acelor piese de schimb. Ambasadorul Vasile Muşat observa că „s-a micşorat foarte mult popularizarea României şi s-a adoptat o poziţie... puţin prietenoasă faţă de diplomaţii români” concomitent cu faptul că orice ocazie oficială era folosită de conducerea cubaneză „pentru a demonstra public nivelul scăzut al relaţiilor Cubei cu România”331. În plan diplomatic s-a observat, după plecarea lui Mihai Magheru, o preocupare a părţii cubaneze pentru sosirea la post a noului ambasador, fapt ce se datora „comentariilor făcute în cercul diplomaţilor din Havana care apreciau absenţa ambasadorului nostru drept răspuns la hotărârea guvernului cubanez de retragere a studenţilor”332. În raportul Ambasadei se aprecia faptul că, după sosirea la post a noului ambasador român la Havana, în special în ultimul trimestru al anului 1965, „s-a simţit o uşoară relaxare şi apropiere, o atitudine

__________________ 328

Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20 D/1964, dosar neinventariat, fila 7. Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20 /1965, dosar neinventariat, fila 220. 330 Ibidem, fila 221. 331 Ibidem, fila 222. 332 Ibidem. 329

176

relativ atentă a unor conducători cubanezi, a unor personalităţi şi funcţionari din M.A.S....”. „Cu prilejul vizitei de prezentare la Osvaldo Dorticos, Raul Roa şi la un număr relativ mare de miniştri şi conducători ai organizaţiilor şi instituţiilor centrale dintre care 11 membri ai C.C. ai P.C.C., relata Vasile Muşat în raportul Ambasadei, am fost primit în general cu atenţie, unii dintre cei vizitaţi făcând aprecieri pozitive despre partidul nostru, despre ţara noastră”333. Nu au mai fost aduse în discuţie problemele legate de retragerea studenţilor şi necumpărarea de zahăr, oficialităţile cubaneze declarând că doresc să îmbunătăţească relaţiile cu România. De exemplu, preşedintele Consiliului Naţional al Culturii, Carlos Lechuga, a apreciat că „pot fi dezvoltate schimburile culturale ... prin trimiterea de formaţii artistice, de dirijori şi alţi artişti valoroşi”334. În concluziile Raportului Ambasadei române privind stadiul relaţiilor Cubei cu România în anul 1965 se formula ideea că acestea continuau să se menţină „la nivel foarte scăzut faţă de alte ţări socialiste ca R.S.C., R.P.B., R.D.G.”335. Din anexa acestui raport dorim să mai menţionăm faptul că se menţinea o racilă mai veche a corpului diplomatic român din America Latină în general, şi anume necunoaşterea limbii ţării de acreditare. În cazul Cubei se specifica, de exemplu, că „în prima jumătate a anului, învăţarea limbii spaniole s-a făcut insuficient de organizat, motivat şi prin dorinţa de a se face economii, căutându-se profesori trimişi de organele cubaneze, fără plată”, dar „în ultima parte a anului, studierea limbii spaniole s-a îmbunătăţit”336. Asupra relaţiilor româno-cubaneze s-a simţit dator, la vremea respectivă, să facă aprecieri şi ambasadorul U.R.S.S. în Cuba, A. Alexeev, într-o serie de întrevederi cu ambasadorul român Vasile Muşat. Prin luările sale de poziţii, el căuta să justifice poziţia Cubei faţă de România, care era sfătuită să nu adopte o poziţie „rigidă”337. Erau evidenţiate, de asemenea, eforturile Uniunii Sovietice de a ajuta economic Cuba, în raport cu faptul că România nu acorda destulă atenţie acestui aspect. Referindu-se la evenimentele din timpul crizei

__________________ 333

Ibidem, fila 223. Ibidem. 335 Ibidem, fila 224. 336 Ibidem. fila 248. 337 Ibidem, fila 162. 334

177

din Marea Caraibelor şi la metodele prin care a fost rezolvată criza, A. Alexeev insista asupra ideii că guvernul sovietic nu a avut timp de consultări cu alte ţări din cauza pericolului care exista în acel moment, nici chiar Cuba nefiind informată în legătură cu retragerea rachetelor338. Abordând explicit relaţiile româno-cubaneze, diplomatul sovietic încerca să explice măsura luată de Cuba privind retragerea studenţilor săi din România prin „condiţiile deosebite în care se desfăşoară procesul revoluţionar din Cuba şi prin caracterul impulsiv, dar sincer, al lui Fidel Castro”, care însă nu trebuia judecat prea aspru. De asemenea, ambasadorul U.R.S.S. a criticat indirect poziţia adoptată de România în favoarea denuclearizării Americii Latine, pentru că aceasta nu ar fi ţinut cont de interesele Cubei339. Evident că partea română a respins, prin intermediul ambasadorului român – nu cu toată fermitatea necesară după părerea conducerii M.A.E. –, toate aceste aprecieri făcute de diplomaţia sovietică prin intermediul lui A. Alexeev340. Din consultarea fondului de arhivă al M.A.E. privind relaţiile bilaterale româno-cubaneze în anul 1966, se constată continuarea practicii „agresive” a diplomaţilor cubanezi acreditaţi la Bucureşti, care permanent aveau ceva de reproşat sau de revendicat. Constant, partea cubaneză, interpretând în manieră proprie principiul „solidarităţii” între ţările socialiste, solicita materiale şi specialişti pentru aproape orice sector de activitate, de la industria alimentară la repararea autovehiculelor. Mai tot timpul era exprimată nemulţumirea pentru că ar fi lipsit din partea română o reacţie promptă şi pentru că nu le erau trimise persoanele pe care le doreau (de obicei, specialişti de cel mai înalt nivel). Ambasada cubaneză reclama la ministerul de externe până şi problemele legate de programul de apă caldă şi discuţiile cu vecinii ale diferiţilor diplomaţi cubanezi341. De cele mai multe ori s-a „evidenţiat”, în această activitate, Carmen Romero, secretar III al ambasadei Cubei la Bucureşti, care în cele din urmă şi-a părăsit postul plecând din România, împreună cu logodnicul ei român, în Iugoslavia şi apoi, prin Italia, în Elveţia342.

__________________ 338

Ibidem, fila 163. Ibidem, fila 164. 340 Ibidem, filele 164-169. 341 Vezi, în acest sens, dosarele cu note de convorbiri la M.A.E. cu diplomaţii cubanezi, Prb. 20 E/1966. 342 Ibidem. 178 339

Controlul efectuat în lunile martie-aprilie 1966 la oficiile diplomatice ale României în America Latină s-a soldat, şi pentru Ambasada română de la Havana, cu o serie de sarcini trasate de conducerea M.A.E. Printre acestea sunt de reţinut recomandările făcute pentru îmbunătăţirea informării asupra evenimentelor din Cuba şi pentru ca diplomaţii români „să aibă o poziţie mai activă în întâlnirile şi convorbirile cu personalităţile cubaneze şi cu membrii corpului diplomatic”343. Se mai recomanda „intensificarea activităţii de studiere a problemelor privind dezvoltarea economică a Cubei şi perspectivele relaţiilor economice ale României cu această ţară”. Într-un plan mai larg, Ambasada României trebuia să informeze asupra iniţiativelor guvernului cubanez ce urmau a fi aduse în atenţia O.N.U. şi să urmărească evoluţiile tratativelor dintre ţările latino-americane în vederea perfectării tratatului denuclearizării Americii Latine şi poziţia Cubei faţă de acesta344. Mai trebuie reţinute dintre aceste recomandări şi cele referitoare la activitatea consulară, în sensul ţinerii unei evidenţe clare a cetăţenilor români aflaţi în Cuba. În acest context, trebuie adăugat faptul că existau o multitudine de probleme generate de un adevărat val de cereri de aprobare a unor căsătorii mixte datorate prezenţei masive, în România, până în 1964, a numeroşi tineri cubanezi bursieri ai statului român, precum şi prezenţei a numeroşi specialişti români în Cuba. Autorităţile române s-au dovedit extrem de reticente în a aproba astfel de cereri, mai ales în condiţiile când cetăţenii români ar fi urmat să părăsească ţara pentru a se stabili în Cuba. Din acest motiv a existat o adevărată revoltă în rândul studenţilor bursieri cubanezi când s-a luat măsura retragerii lor din România, ceea ce a mai potolit, în acel moment, zelul autorităţilor cubaneze. Problema a rămas, o perioadă lungă de timp, în atenţia autorităţilor celor două state şi ea ar merita o cercetare aparte. Evenimentul cel mai important în relaţiile politico-diplomatice dintre România şi Cuba la cumpăna anilor 1966-1967 l-a reprezentat vizita făcută în ţara noastră, între 28 decembrie - 4 ianuarie, de către Raul Castro Ruz, fratele lui Fidel Castro, pe atunci directorul transporturilor din cadrul Institutului Naţional pentru Reforma Agrară pentru cele trei provincii orientale ale Cubei345. Scopul vizitei

__________________ 343

Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20/1966, dosar neinventariat, fila 30. Ibidem, fila 32. 345 Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 212/1966, dosar neinventariat, filele 1-2. 179 344

era acela al studierii posibilităţilor de dezvoltare a legăturilor comerciale şi tehnico- ştiinţifice între Cuba şi România. În perioada vizitei, Raul Castro Ruz a vizitat Uzina de tractoare Braşov, Uzina de camioane „Steagul Roşu” şi Uzina „23 August”. Cu diferite prilejuri, în cadrul discuţiilor, oaspetele cubanez şi-a manifestat „admiraţia” pentru realizările economice ale României, iar cu ocazia recepţiei oferite de ambasada Cubei la Bucureşti cu prilejul Zilei naţionale, la 1 ianuarie 1967, în discuţia purtată cu ministrul de externe român, Corneliu Mănescu, a afirmat că va prezenta preşedintelui şi primministrului ţării sale „posibilităţile mari care există pentru dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre România şi Cuba”. Raul Castro Ruz a insistat în mod deosebit asupra necesităţii dezvoltării relaţiilor comerciale pe baza cumpărării de zahăr cubanez de către partea română346. Relaţiile româno-cubaneze erau, în anul 1967, influenţate de un complex de factori. Pe de o parte, era vorba despre relaţiile între ţările socialiste, în cadrul cărora diplomaţia românească se manifesta din ce în ce mai independent, ceea ce se reflecta şi în relaţiile cu ţările Americii Latine, implicit cu Cuba, lipsind concertarea de până în 1964. Pe de altă parte, era vorba despre relaţiile Cubei cu ţările latinoamericane, în mediile diplomatice internaţionale considerându-se că guvernul cubanez nu acţiona în manieră responsabilă în relaţiile sale cu aceste ţări, declaraţii de tipul celei făcute de Fidel Castro, conform cărora guvernul cubanez nu va restabili relaţii diplomatice, economice şi culturale cu ţările din America Latină până ce în acestea nu vor veni la putere guverne revoluţionare, fiind considerate „lipsite de realism”347. Diplomaţii români din Cuba se aflau adesea într-o situaţie paradoxală ca urmare a faptului că autorităţile cubaneze care monitorizau relaţiile ţărilor socialiste cu statele latino-americane îşi exprimau, adesea în public, nemulţumirea faţă de dezvoltarea acestora, România situându-se, din acest punct de vedere, în viziunea cubaneză, în prim-plan. Reflectând evoluţia relaţiilor româno-cubaneze, Raportul general al Ambasadei române la Havana pe anul 1966 aprecia că şi în acel an „conducerea cubaneză de partid şi de stat a continuat să aibă o atitudine rece, distantă faţă de ţara noastră, faţă de politica P.C.R. şi a

__________________ 346 347

fila 115. 180

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20/1966, dosar neinventariat,

guvernului român”348. În relaţiile economice reciproce, adăuga acelaşi document, nu interveniseră probleme deosebite faţă de anul anterior, dat fiind volumul limitat al schimburilor comerciale, care în mare parte au constat din livrări de mărfuri româneşti în contul creditului acordat Cubei349. Relaţiile culturale dintre cele două ţări au avut de suferit, la rândul lor, datorită semnării Protocolului de schimburi culturale pe anii 1965-1966 cu o întârziere de 10 luni350. Şi în ceea ce priveşte relaţiile de presă, lucrurile nu stăteau prea bine, mass-media cubaneză având reticenţe în a prezenta ştiri despre România de teama criticilor lui Fidel Castro351. Raportul, întocmit de Vasile Muşat la sfârşitul lunii ianuarie 1967, relatează însă un eveniment foarte important care marca modificarea radicală a atitudinii autorităţilor cubaneze faţă de România şi de acţiunile întreprinse de ea pe arena internaţională. La 12 ianuarie 1967, Fidel Castro a participat la spectacolul de gală prezentat de ansamblul Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti, prilej cu care a purtat o lungă discuţie cu ambasadorul român în cadrul căreia a abordat direct problema relaţiilor dintre România şi Cuba, pe care le-a caracterizat ca „nesatisfăcătoare”352. Fidel Castro şi-a exprimat regretul pentru faptul că relaţiile reciproce „care au fost foarte bune, calde, frăţeşti în primii ani după victoria revoluţiei cubaneze, s-au răcit atât de mult în ultimii ani”. Considerând că ar fi fost necesară o mai bună cunoaştere reciprocă, el a lăsat să se înţeleagă că „informaţiile trimise de ambasada cubaneză din Bucureşti au fost insuficient de reale, constituind o cauză a răcirii relaţiilor dintre România şi Cuba”353. Castro considera, referindu-se la relaţiile economice, că schimburile comerciale au un nivel scăzut „datorită faptului că cele două ţări au produse asemănătoare pentru export”, evitând să amintească tradiţionalele subiecte ale discursului politic cubanez referitoare la importul de zahăr şi datoria ţărilor socialiste de a ajuta economic Cuba. Menţionând şi problema retragerii studenţilor cubanezi din România ca o cauză posibilă a răcirii relaţiilor dintre cele două ţări,

__________________ 348

Ibidem. Ibidem, fila 114. 350 Ibidem, fila 118. 351 Ibidem, fila 116. 352 Ibidem, fila 121. 353 Ibidem. 349

181

Castro a subliniat că nici guvernul român, nici cel cubanez nu au făcut din aceasta o problemă politică în mod public354. Ambasadorul român concluziona, în urma acestei discuţii cu Fidel Castro, că, cel mai probabil, atitudinea faţă de România a fost cauzată de „informarea denaturată” a liderului cubanez de către Ambasada Cubei din Bucureşti şi de alte organe şi că „având în vedere metodele de muncă ale conducerii cubaneze, în care Fidel Castro hotărăşte totul, probabil că nimeni nu a avut curajul să ridice problema îmbunătăţirii relaţiilor cu ţara noastră”355. Semnalul transmis de partea cubaneză privind dorinţa sa de a-şi reformula în sens pozitiv relaţiile cu România au fost concretizate într-o serie de vizite reciproce la nivel înalt. Între 29 martie şi 19 aprilie 1967, a vizitat România Arturo Guzman, ministrul cubanez al minelor, combustibililor şi energiei, iar în Cuba s-au deplasat două delegaţii româneşti, una economică, condusă de Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în toamna anului 1967, alta, cu caracter politic, condusă de Emil Bodnăraş, la începutul anului 1968. În cadrul discuţiilor cu demnitarii români, Fidel Castro a apreciat că relaţiile reciproce au fost necorespunzătoare ca urmare a două cauze. O primă cauză ar fi fost „acţiunea sistematică a conducerii Uniunii Sovietice de a prezenta în mod voit denaturat politica P.C.R. şi a guvernului României în legătură cu unitatea sistemului socialist mondial şi cu solidaritatea şi sprijinul faţă de Cuba; conducătorii sovietici au prezentat România ca ţara care se opune asumării de către ţările socialiste a răspunderii pentru apărarea Revoluţiei cubaneze împotriva ameninţării S.U.A., care se opune întăririi capacităţii de apărare a Cubei şi primirii acesteia în Tratatul de la Varşovia”356. O a doua cauză ar fi fost „incapacitatea conducerii cubaneze de partid şi de stat de a analiza profund şi a înţelege politica principială, justă a P.C.R., condiţiile dificile în care se dezvoltă România în cadrul sistemului socialist, condiţii similare cu cele în care se află Cuba”357. Conducerea de partid şi de stat a României a considerat satisfăcătoare această poziţie a lui Fidel Castro şi a decis că s-au creat condiţiile necesare pentru o dezvoltare deosebită, pe toate planurile, a

__________________ 354

Ibidem. Ibidem, fila 122. 356 Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20/1967, dosar neinventariat, fila 86. 357 Ibidem. 355

182

relaţiilor dintre cele două ţări. Mai trebuie menţionat faptul că documentele M.A.E. scot în evidenţă faptul că ieşirea din impas a relaţiilor româno-cubaneze s-a datorat în cea mai mare măsură părţii române358. În anul 1968 a fost rechemat în ţară ambasadorul cubanez Manuel Yeye Menendez. Până în octombrie 1968 la conducerea oficiului diplomatic s-a aflat în calitate de însărcinat cu afaceri a.i. Zenen Buergo, înlocuit la 16 octombrie de Rodolfo Sarracino. În cadrul vizitei de prezentare pe care a făcut-o la M.A.E., la Direcţia protocolului, acesta a declarat că vine în România de la Praga, unde a fost consilier – prima sa misiune în străinătate. El a subliniat că „îi face deosebită plăcere numirea sa la Bucureşti” şi că a fost impresionat din prima zi „de temperamentul şi limba românilor, asemănătoare cu a cubanezilor”, anunţând totodată şi faptul că la Bucureşti va sosi şi noul ambasador al Cubei359. La 2 noiembrie 1968, Rodolfo Sarracino, în cadrul unei audienţe solicitate primului adjunct al ministrului de externe, George Macovescu, a cerut, din însărcinarea guvernului său, agrementul pentru numirea lui Jesus Barreiro Gonzales, directorul Departamentului ţări socialiste din M.A.E. cubanez, în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Cuba la Bucureşti. El a adăugat că prin aceasta relaţiile dintre cele două ţări vor intra în normal din punct de vedere al reprezentării diplomatice, după o perioadă cam îndelungată de la plecarea şefului de misiune360. Sosit în ţară în luna decembrie a anului 1968, noul ambasador al Cubei declara, în cadrul unei vizite de prezentare în cadrul M.A.E., că „a sosit în România cu sentimentul că se află ca în propria sa ţară şi, de asemenea, cu dorinţa de a contribui la dezvoltarea în continuare a bunelor relaţii între cele două ţări”. Aceste sentimente se bazau, în opinia sa, „pe comunitatea de origine latină, cât şi pe comunitatea de ţeluri şi idei”361. Raportul Ambasadei române de la Havana confirma faptul că relaţiile dintre „România şi Cuba au cunoscut în anul 1968 o evoluţie continuu ascendentă”. Documentul remarca, în primul rând, că „după nivelul şi volumul lor, schimburile de delegaţii şi persoane cu

__________________ 358

Ibidem, fila 48. Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20 E/1968, dosar neinventariat, fila 18. 360 Ibidem, fila 56. 361 Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20 E/1968, dosar neinventariat, fila 20. 183 359

România în anul curent se situează pe primele locuri în ansamblul schimburilor Cubei cu celelalte ţări socialiste”362. Conducerea cubaneză, specifica acelaşi document, a manifestat „atenţie şi grijă pentru menajarea relaţiilor cu România, demonstrând că adoptarea unor poziţii diferite în anumite probleme internaţionale cum a fost cazul intervenţiei şi ocupaţiei militare a Cehoslovaciei de către cele 5 ţări socialiste - nu trebuia să afecteze dezvoltarea relaţiilor de prietenie între partidele şi ţările noastre”363. Elementul nou care apărea era constatarea faptului că presa din ambele ţări, spre deosebire de anii precedenţi, a dovedit o preocupare mărită pentru a marca acţiunile politice mai importante din cele două ţări. Se mai constata, de asemenea, puternica dezvoltare a relaţiilor economice între România şi Cuba în anul 1968. Protocolul comercial pe anul respectiv a prevăzut un volum de schimburi reciproce de peste 12.000.000 dolari, de şase ori mai mult decât în 1967. Partea română a mai acordat Cubei un credit de 30 de milioane de dolari pentru livrarea de instalaţii, echipament şi asistenţă tehnică în industria petrolieră, pentru care conducerea cubaneză a exprimat în mai multe rânduri, public, mulţumiri364. Concluzia raportului menţionat era aceea că relaţiilor româno-cubaneze, ca urmare a măsurilor luate de partea română, li se deschideau „largi perspective de dezvoltare viitoare... în toate domeniile: de partid, diplomatice, economice, culturale”365. Ecuador Perspectiva stabilirii de relaţii diplomatice între România şi Ecuador a început să se contureze în 1967, cu ocazia vizitei efectuate în ţara noastră de preşedintele Juntei de Planificare, Jaime Nébot Velasco, care conducea o delegaţie economică, şi în 1968, în timpul vizitei la Bucureşti a ambasadorului Gonzalo Alcivar, reprezentant permanent al Ecuadorului în Comisia a VI-a Juridică a O.N.U. Cu prilejul acestei vizite, ambasadorul ecuadorian s-a întâlnit în cadrul M.A.E. cu Petru Burlacu, adjunctul ministrului afacerilor externe. El şi-a exprimat mulţumirea faţă de posibilitatea ce i s-a oferit de a cunoaşte poporul român şi realizările sale, precizând că „are un interes deosebit în dezvoltarea relaţiilor cu ţările socialiste şi îndeosebi cu

__________________ 362

Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 20 /1968, dosar neinventariat, fila 18. Ibidem, fila 19. 364 Ibidem, fila 21. 365 Ibidem, fila 26. 363

184

România”, exprimându-şi totodată speranţa ca „stabilirea în viitor a relaţiilor diplomatice să constituie doar un început”366. Adjunctul ministrului afacerilor externe român, în răspunsul său, a arătat că „guvernul român va primi favorabil orice propunere a guvernului ecuadorian de stabilire a relaţiilor diplomatice între cele două ţări”, acest lucru având la bază politica României, „de a-şi dezvolta relaţiile cu toate ţările lumii indiferent de regimul lor social politic”. De remarcat mai este faptul că diplomatul ecuadorian, în finalul discuţiei, a declarat că speră ca situaţia de subdezvoltare în care se găsea Ecuadorul să poată fi „depăşită printr-o cooperare multilaterală cu ţările socialiste, îndeosebi cu România”367. O delegaţie comercială română a vizitat Ecuadorul în luna iulie a anului 1968, fiind primită şi de noul preşedinte, José Maria Velasco Ibarra, care a reafirmat dorinţa de a dezvolta relaţiile cu România368. Cu ocazia vizitei întreprinse în Ecuador, la începutul lunii noiembrie 1968, de către ministrul de externe român, Corneliu Mănescu, părţile au căzut de acord să stabilească relaţii diplomatice între cele două ţări. În urma celor stabilite s-a dat publicităţii comunicatul comun cu privire la acest eveniment: „Corneliu Mănescu, ministrul relaţiilor externe al României, a avut la 11 noiembrie o întrevedere cu Rogeiro Valdiverso Egeriguren, ministrul relaţiilor externe al Ecuadorului. Cei doi miniştri au procedat la un schimb de scrisori prin care prin împuternicirea celor două guverne au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de ambasadă”369. Relaţiile economice româno-ecuadoriene au debutat prin încheierea unui Acord Comercial şi a unui Aranjament de plăţi interbancar la data de 10 octombrie 1967 la Bucureşti. În baza acestor instrumente s-au efectuat în 1968 schimburi reciproce de mărfuri interesând cele două părţi370. Între 4 şi 8 octombrie 1969 au avut loc, la Ministerul Comerţului Exterior român, discuţii cu Alfredo Vera Arrata, vicepreşedintele

__________________ 366

fila 22.

367

Arhiva M.A.E., Fond Ecuador, Prb. 20 E/1968, dosar neinventariat,

Ibidem, fila 24. Ibidem, fila 14. 369 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 230. 370 Arhiva M.A.E., Fond Ecuador, Prb. 212/1968, dosar neinventariat, fila 16. 185 368

Direcţiei Naţionale a Bananelor din Republica Ecuador, împuternicit al ministrului Industriei şi Comerţului din această ţară. S-au stabilit posibilităţile de dezvoltare echilibrată a schimburilor comerciale bilaterale şi s-a semnat, în cadrul Acordului comercial, în vigoare din 1967, un Protocol privind schimburile comerciale şi cooperarea economică şi tehnică între România şi Republica Ecuador371. Protocolul încheiat urmărea să asigure un echilibru al balanţei de plăţi a României, care prezenta un sold pasiv de 1,3 milioane dolari, ce urma a fi lichidat prin exportul de mărfuri româneşti, şi nu prin plata de devize libere, contribuind astfel la promovarea exportului românesc de maşini şi utilaje. S-au mai prevăzut în acelaşi Protocol, ţinându-se seama de interesul părţii ecuadoriene, principiile şi obiectivele generale ale cooperării reciproce în domeniul punerii în valoare a unor perimetre petroliere din Ecuador372. Protocolul avea valabilitate trei ani, putând fi reînnoit automat dacă nici una dintre părţi nu îl denunţa în scris cu un preaviz de trei luni de la expirarea valabilităţii sale. Prin Decretul Consiliului de Stat, nr. 378 din 4 august 1970, Octavian Bărbulescu a fost acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Ecuador, cu reşedinţa la Caracas373. Totodată, la 19 august 1970, a fost publicat, în Buletinul oficial, Decretul de înfiinţare a Ambasadei române la Quito. Primul ambasador al Republicii Ecuador în România a fost Enrique Sanchez Barona, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la data de 30 aprilie 1974. Peru Cel mai vechi document de după cel de-al doilea război mondial referitor la relaţiile româno-peruane datează din 17 iunie 1957 şi aparţine ministrului român acreditat la Londra, care, evaluând informaţiile obţinute la faţa locului în legătură cu o serie de evoluţii în unele ţări din America Latină, exprimând încercarea acestor ţări de a scăpa „de ingerinţele S.U.A.”, propunea „să ne orientăm în America de Sud pe linia Bolivia-Peru”374. El argumenta că în această orientare trebuie

__________________ 371

Arhiva M.A.E., Fond Ecuador, Prb. 20 /1968, dosar neinventariat, fila 35. Ibidem, fila 36. 373 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 273. 374 Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 20 /1957, dosar neinventariat şi nenumerotat. 186 372

ţinut cont de faptul că cele două ţări se considerau „ca fiind înfrăţite, având o puternică populaţie indiană (peste 52%) şi în trecut au format o singură ţară: Imperiul incaşilor”, precum şi de faptul că „tradiţiile vieţii sub forma comunismului primitiv sunt încă deosebit de puternice printre ţărani, iar la oamenii politici (în sângele cărora curge şi sânge indian), tradiţiile puterii şi strălucirii imperiului independent al Incaşilor”375. Mai mult, în încheierea notei sale, N. Corcinschi propunea „chiar înfiinţarea unui oficiu diplomatic la Lima”. Până în anul 1962 nu mai sunt semnalate acţiuni pe linia relaţiilor între cele două ţări, fapt explicabil în contextul epocii. Conducerea peruană era considerată „reacţionară”, datorită alianţei sale strânse cu S.U.A., ilegalizării partidului comunist, precum şi datorită faptului că Peru rupsese relaţiile diplomatice cu Cuba şi cu Cehoslovacia. Revelator pentru modul cum au evoluat relaţiile cu Peru ni se pare a fi un document din 20 iunie 1967 în care se arăta că „având în vedere regimul existent în Peru şi faptul că R.S.R. nu are relaţii cu această ţară, considerăm că nu este oportun să se trimită telegrame de felicitare din partea guvernului român cu prilejul zilei naţionale a Republicii Peru” (28 iulie 1966 - a 145-a aniversare a proclamării independenţei de stat - n.n.), un argument în plus fiind faptul că până în acel moment cele două ţări nu-şi trimiseseră telegrame de felicitare376. După numeroase tatonări ale ambelor părţi, momentul cel mai favorabil pentru stabilirea relaţiilor diplomatice a fost considerat de partea română ca fiind acela al vizitei ministrului de externe, Corneliu Mănescu, în America Latină. Vizita în Peru a avut loc la puţin timp după instaurarea la putere a noului guvern, la 3 octombrie 1968. Guvernul peruan a întâmpinat cu mare satisfacţie această vizită şi a decis să stabilească relaţii diplomatice cu România, aceasta fiind prima ţară socialistă în legătură cu care Peru luase o astfel de hotărâre. La 9 noiembrie 1968 s-a dat publicităţii comunicatul comun, care preciza că printr-un schimb de scrisori între Corneliu Mănescu şi Edgardo Mercado Jarrin, ministrul relaţiilor externe peruane, au fost stabilite relaţii diplomatice între România şi Peru la rang de ambasadă377.

__________________ 375

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 210 /1966, dosar neinventariat şi nenumerotat. 377 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 230. 187 376

Partea română a insistat în cursul anului 1969, prin canalul diplomatic convenit reciproc - oficiile celor două ţări din Santiago de Chile, – să se concretizeze hotărârea din noiembrie 1968, prin acreditarea cât mai rapidă a unor diplomaţi în cele două capitale, singura cerinţă fiind ca acest lucru să se facă în acelaşi timp. Totodată, diplomaţia românească a acceptat că formula cea mai bună, aşa cum insista ministerul de externe peruan, era aceea a deschiderii de ambasade în cele două ţări, care să fie şi reşedinţa diplomaţilor respectivi378. Un moment de progres în relaţiile bilaterale l-a reprezentat recunoaşterea lui Ioan Pinariu ca reprezentant comercial al României în Peru, ceea ce a contribuit la intensificarea relaţiilor economice bilaterale379. Contextul politico-diplomatic al relaţiilor bilaterale, care părea destul de optimist, cunoştea unele nuanţări în presa peruană. Scriitorul peruvian Mario Castro Arenas, care vizitase România la începutul lunii august a anului 1970, a publicat în revista „7 dias” un articol intitulat „Bucureşti = tristeţea”. În articol, situaţia din România apărea într-o lumină mult mai apropiată de realitate, estompată de declaraţiile oficiale: „După ce am străbătut Germania occidentală, prototip al dezvoltării capitaliste, şi Iugoslavia, model al unui socialism echidistant între Occident şi Răsărit, scria Arenas, am ajuns într-o ţară comunistă sută la sută impulsionat de raţiuni sentimentale. Am văzut oraşe prăpădite, persoane care au uitat să surâdă, muncitori hăituiţi de nevoi, magazine alimentare fără alimente”. Apoi, în continuarea articolului, se spunea: „Statisticile guvernului român se mândresc cu mari creşteri în domeniul industriei. Vreau să admit că aceasta e adevărat, deşi ştiu cum se manevrează statisticile acestui gen de regimuri. Dar este clar că, aşa cum spunea un politician perspicace, mort acum, «omul nu trăieşte numai din produsul naţional brut»”380. Referindu-se la discursul lui Nicolae Ceauşescu rostit cu ocazia celei de a 25-a aniversări a eliberării de sub fascism, el descifra în cuvintele acestuia referitoare la nivelul încă scăzut de trai al populaţiei „proba eşecului unei economii centralizate în care statul, aşa cum se

__________________ 378

Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 220 /1969, dosar neinventariat, filele 14-18. 379 Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 221 /1969, dosar neinventariat, fila 36. 380 Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 200/1970, dosar neinventariat, filele 4-9. 188

întâmplă cu guvernele comuniste, impune o planificare verticală şi coercitivă care lasă pe ultimul loc satisfacerea nevoilor de consum casnic ale marii majorităţi a oamenilor”. El mai arăta că, dincolo de problema materială, „există numeroase traume în sânul poporului român, popor onorabil, simplu, uman, sentimental”. Acest sentimentalism era generat, după părerea scriitorului peruan, de marile probleme interne şi externe ale României. Pe plan intern, dezvoltarea economiei sacrifica bunăstarea oamenilor, agricultura fiind orientată spre export. Pe plan extern „românii sunt încolţiţi de ostila învecinare cu ruşii. Ştiu că sovieticii nu le iartă că l-au invitat pe Nixon şi că s-au împotrivit să-şi trimită trupele alături de forţele din Pactul de la Varşovia care au invadat Cehoslovacia... După cele petrecute în Cehoslovacia, românii ştiu că ruşii nu vor permite acţiuni asemănătoare în orbita lor... De aceea, Ceauşescu este în retragere, aşa cum arată discursul său la Centenarul lui Lenin, plin de laude la adresa Uniunii Sovietice. De aceea românii şi-au pierdut speranţa...”381. Trebuie să recunoaştem că o astfel de voce era oarecum singulară în contextul timpului respectiv. Şi oricum, oricât de reale ar fi fost observaţiile, ele nu puteau împiedica, din perspectiva părţii peruane, împlinirea unui interes de stat. Guvernul peruvian a solicitat agrementul pentru ambasadorul său în România, Hubert Wieland Alzamora, la 20 ianuarie 1970382. Acesta, născut la 1 ianuarie 1927, era de profesie jurist, lucra în diplomaţie din 1947 şi era şi cadru didactic universitar. Înmânând cererea de agrement ambasadorului român la Belgrad, ambasadorul peruan din Iugoslavia, Vasquez, sublinia că „Alzamora este un diplomat de carieră foarte bine pregătit şi mult apreciat de guvernul peruvian şi îndeosebi de ministrul afacerilor externe”383. Hubert Wieland Alzamora şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 8 mai 1970. În discursul său, el şi-a exprimat în primul rând satisfacţia de a fi primul ambasador al Republicii Peru în România. El a arătat că ţara sa şi-a declarat întotdeauna deplina adeziune la principiile independenţei, egalităţii juridice a statelor, respectării acordurilor internaţionale şi neintervenţiei. Pe baza principiilor menţionate, a

__________________ 381

Ibidem, fila 9. Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 220/1970, dosar neinventariat, filele 35-37. 383 Ibidem. 189 382

subliniat Hubert Alzamora, „Peru a stabilit relaţii diplomatice cu România, ţară care a trezit admiraţie atât pentru poziţia sa internaţională, cât şi pentru eforturile încununate de succes pe care le depune pentru realizarea bunăstării poporului său”384. În încheiere, a adăugat că, „inspirat de originea latină comună care uneşte ţările noastre, guvernul peruan îşi propunea să menţină şi să strângă relaţiile multilaterale care să constituie fundamentul unei prietenii solide şi de durată”385. Discursul de răspuns al preşedintelui Consiliului de Stat făcea referire la faptul că România consideră că, în condiţiile existenţei în lume a statelor cu orânduiri social-politice diferite, „unica soluţie raţională de organizare a vieţii internaţionale, corespunzătoare aspiraţiilor de progres şi prosperitate ale popoarelor este colaborarea între toate ţările, convieţuirea lor paşnică, întemeiată pe principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional”386. Referitor la relaţiile bilaterale, el sublinia că cele două ţări, „legate prin originea lor latină comună, prin afinităţi de limbă şi cultură, se întâlnesc în mod fericit pe tărâmul eforturilor pe care le depune astăzi omenirea pentru intensificarea colaborării internaţionale reciproc avantajoase, pentru pace şi progres”. În încheiere, se exprima convingerea că „între R.S. România şi Republica Peru există largi posibilităţi de dezvoltare a relaţiilor tehnico-ştiinţifice, culturale în interesul ambelor popoare şi nu ne îndoim că prezenţa dv. în România va contribui la extinderea şi amplificarea acestor relaţii”387. În cadrul audienţei de prezentare la ministrul de externe român, Corneliu Mănescu, la data de 10 iunie 1970, ambasadorul peruvian a declarat în cadrul discuţiilor care au avut loc că „pentru ţara sa şi pentru America Latină, România constituie un bun exemplu de apărare a intereselor naţionale. Desigur, America Latină se află într-un moment de mare răscruce în ceea ce priveşte prezentul şi viitorul său. Ea a importat până acum multe idei din Europa, inclusiv ideile socialiste. Fiecare ţară, însă, trebuie să-şi găsească propriul său drum; ideile noi, progresiste trebuie adaptate la realităţile concrete din fiecare ţară”388. El a remarcat că i-a plăcut „în mod deosebit discursul

__________________ 384

Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 262. Ibidem. 386 Ibidem. 387 Ibidem, p. 263. 388 Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 20/1970, dosar neinventariat, fila 17. 385

190

rostit de preşedintele Nicolae Ceauşescu cu prilejul aniversării naşterii lui Lenin”, deoarece conţinea „o magistrală interpretare a marxismleninismului şi a modului în care ideile socialismului trebuie să fie aplicate la realităţile concrete istorice ale României”389. România a cerut la 16 septembrie 1970 agrementul pentru numirea ca ambasador la Lima a lui Mircea Nicolaescu. Prin decretul Consiliului de Stat nr. 459 din 2 noiembrie 1970, Mircea Nicolaescu a fost acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Peru390 Agrementul fiind acordat în luna octombrie, ambasadorul român s-a deplasat în Peru în luna noiembrie, începându-şi vizitele de prezentare în ultima lună a anului. La 14 decembrie 1970, el a fost primit de ministrul de externe peruan, Jarrin. Acesta a evocat cu multă căldură vizita întreprinsă în 1968 de Corneliu Mănescu, arătând că discuţiile purtate cu acesta „au constituit pentru guvernul său un sprijin şi o încurajare de care îşi aduce aminte cu recunoştinţă”391. Ambasadorul român a transmis dorinţa guvernului român de a dezvolta relaţiile cu Peru în domeniile economic, cultural, ştiinţific şi politic. Ministrul de externe peruan a menţionat la rândul lui necesitatea unei cooperări cât mai concrete în domeniile petrolului, mineritului, construcţiei de tractoare, porturilor de pescuit şi a fost de acord cu urgentarea încheierii unui acord cultural între cele două ţări392. Preşedintele Republicii Peru, Juan Velasco Alvarado, l-a primit pe ambasadorul român pentru prezentarea scrisorilor de acreditare la 28 decembrie 1970. Preşedintele peruan, în cursul convorbirilor care au urmat ceremonialului oficial, a subliniat, în mai multe rânduri, necesitatea dezvoltării relaţiilor cu România, indicând că Peru are nevoie de sprijinul şi experienţa românească în domeniile industriei petroliere, miniere şi construcţiilor industriale. El a mai precizat că a dat indicaţii ministrului de externe şi celorlalţi colaboratori „să acorde toată atenţia relaţiilor cu România”393. Temelia pusă la baza relaţiilor reciproce româno-peruane în perioada anilor 1968-1970 va servi construcţiei diplomatice şi colaborării economice din deceniile ce au urmat.

__________________ 389

Ibidem. Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 275. 391 Arhiva M.A.E., Fond Peru, Prb. 20/1970, dosar neinventariat, fila 98. 392 Ibidem, fila 99. 393 Ibidem, fila 101. 191 390

Uruguay Un caz special în relaţiile României cu ţările Americii Latine îl reprezintă Republica Uruguay. În mod tradiţional, miniştrii României la Buenos Aires erau acreditaţi începând din 1936, şi la Montevideo. Întreruperea relaţiilor româno-argentiniene în 1944 nu a condus şi la rechemarea oficială a ministrului român acreditat în Uruguay şi astfel, din punct de vedere juridic, relaţiile bilaterale nu au fost suspendate şi nici întrerupte vreodată. Din motive economice, cele două state, până în 1957, nu au reuşit să-şi deschidă reprezentanţe proprii în capitalele lor394. Reînnodarea tradiţiei acreditării diplomaţilor de la Buenos Aires la Montevideo a avut loc la data de 7 martie 1956, când prin decretul nr. 125 semnat de Petru Groza, în calitate de Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, a fost numit în calitate de Trimis extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României în Argentina şi Uruguay, Anton Moisescu395. Acesta şi-a prezentat scrisorile de acreditare la data de 1 iulie 1956. Activitatea sa a fost de scurtă durată, întrucât, datorită incidentelor petrecute la Buenos Aires, la 26 noiembrie 1956, el a fost declarat persona non grata. În aceste condiţii, conform cutumei care funcţiona în relaţiile dintre statele latinoamericane, în raport cu care un diplomat neagreat de una dintre ele nu putea fi numit la post în altă capitală din zonă, el a trebuit să fie retras şi de la Montevideo396. Cel care va prelua reprezentarea intereselor româneşti în Uruguay va fi noul ministru acreditat la Buenos Aires începând cu data de 31 iulie 1957, Victor Dimitriu. Într-un raport referitor la relaţiile bilaterale, alcătuit la 15 octombrie 1957, Ioan Tegzeş, însărcinat cu afaceri a.i. la Montevideo, aprecia că deschiderea legaţiei româneşti în capitala uruguayană „marchează un pas însemnat în vederea normalizării şi dezvoltării relaţiilor diplomatice” cu atât mai mult, cu cât România „deşi a stabilit încă în 1937 relaţii diplomatice cu Uruguayul, nu a avut până acum o

__________________ 394

Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, p. 313. Buletin oficial, nr. 8/10 martie 1956, cf. Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu (coordonatori), Relaţiile diplomatice ale României 1945-1973, Academia de Studii Politice, Bucureşti, 1975, p.216. 396 Arhiva M.A.E., Fond Argentina, Prb. 220/1956-1959, dosar neinventariat, fila 69. 192 395

reprezentanţă a sa la Montevideo. Ioan Tegzeş considera acest fapt cu atât mai remarcabil, cu cât „deschiderea Legaţiei R.P.R. la Montevideo a avut loc fără să fi atras atenţia cercurilor reacţionare, care desigur ar fi folosit toate mijloacele, presa, radioul etc. pentru a duce o campanie contrară realizării acesteia”397. El considera că, dat fiind faptul că Uruguayul este o ţară mică, „trebuie evitată marea publicitate care poate atrage după sine multiple piedici şi greutăţi” şi de aceea trebuie „lucrat cu atenţie, direct, numai cu autorităţile respective, până la realizarea obiectivului propus”398. Se propuneau, astfel, mai multe etape în vederea dezvoltării relaţiilor bilaterale. În primul rând ar fi fost necesară venirea în Uruguay a unei delegaţii economice în scopul încheierii unui acord economic în cadrul căruia România să exporte petrol, „produs de care Uruguayul duce lipsă (neavând relaţii cu Venezuela) şi care ar trezi interes, înlesnind în bună măsură reuşita încheierii unui acord comercial”399. Pasul următor ar fi fost „admiterea unui reprezentant comercial al R.P.R.”. Ar fi urmat, în ordine: deschiderea unor expoziţii, înfiinţarea unei asociaţii culturale, participarea la Festivalul Internaţional al Filmului, care se organiza la Montevideo, stabilirea de legături directe între librării, organizarea de activităţi turistice. Realizarea tuturor acestor acţiuni trebuia făcută în aşa fel, încât să se ţină seama „de sensibilitatea uruguayană mult mai accentuată decât cea argentiniană şi de felul în care vor reuşi tovarăşii noştri să se apropie şi să câştige simpatia oficialităţilor şi cercurilor uruguayene; aceasta va cumpăni pozitiv sau negativ în munca lor”400. Pentru rezolvarea concretă a problemelor legate de reprezentarea diplomatică a României în Uruguay, în luna iunie a anului 1957, Victor Dimitriu a făcut mai multe deplasări la Montevideo, având mai multe întrevederi cu personalităţi din conducerea Ministerului Relaţiilor Exterioare al Republicii Orientale a Uruguayului. În urma acestor discuţii s-a trimis, la 6 iunie 1957, ministrului de externe uruguayan un Aide-memoire, care preciza faptul că doi diplomaţi

__________________ 397

Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1957, dosar neinventariat şi nenumerotat. 398 Ibidem. 399 Ibidem. 400 Ibidem. 193

români prezenţi la Montevideo încă din luna mai, Ioan Tegzeş, prim secretar şi Virgil Baboianu, ataşat, aveau ca scop al activităţii „iniţierea activităţii Legaţiei române”, cu precizarea că Ioan Tegzeş va îndeplini şi sarcina de însărcinat cu afaceri a.i., rămânând la conducerea Legaţiei în timpul absenţei ministrului plenipotenţiar401. Se mai făcea cunoscut faptul că, în ceea ce priveşte „desemnarea unui ministru al României în Uruguay, rămâne stabilit că problema se va examina în oportunitatea de a se acredita un Ministru al României la Buenos Aires”402. Deşi solicitarea agrementului pentru Victor Dimitriu a fost făcută de Legaţia română din Montevideo, răspunsul favorabil, datat 24 octombrie 1957, a fost remis legaţiei din Buenos Aires de către ambasadorul uruguayan în Argentina abia la 5 noiembrie 1957, printr-o notă verbală, trimisă prin curier, legaţiei din Uruguay403. O componentă importantă a Legaţiei române din Uruguay a constituit-o secţia consulară, care a intrat în funcţiune la 13 august 1953, data oficială a începerii activităţii Oficiului. Într-un raport din octombrie 1957, responsabilul secţiei consulare, Virgil Baboianu, fixa obiectivul principal al acesteia ca fiind „cunoaşterea cetăţenilor români din Uruguay, cunoaşterea problemelor ce-i frământă şi apropierea lor de Legaţie, implicit de ţara noastră”404. Responsabilul cu probleme consulare făcea o serie de referiri importante cu privire la uruguayenii de origine română şi la modalităţile de rezolvare a problemelor lor. El arăta că nu a putut obţine „date suficiente pentru a aprecia numărul lor” în capitală, estimând că sunt „câteva sute de persoane”405. Cei care se prezentaseră deja la Legaţie, 14 persoane, erau plecaţi de 20-30 de ani din ţară din diferite părţi ale Transilvaniei şi „nu mai vorbeau decât limba maghiară, pe care şi-o conservaseră dând uitării cu totul limba română, pe care mai înainte de a pleca din România nu o ştiau prea bine”406. Este de reţinut că în activitatea consulară exista o permanentă consultare cu şeful secţiei consulare sovietice, care susţinea că în

__________________ 401

Ibidem. Ibidem. 403 Ibidem. 404 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 30/1957, dosar neinventariat, filele 2-6. 405 Ibidem. 406 Ibidem. 194 402

domeniu se întâmpinau numeroase greutăţi din partea autorităţilor locale, pentru că acestea considerau că U.R.S.S. „încearcă să obţină date secrete asupra cetăţenilor ruşi din Uruguay”407. Această atitudine se răsfrângea şi asupra celorlalte ţări aparţinând lagărului comunist. Un aspect interesant de menţionat este acela că şeful secţiei consulare al Legaţiei URSS din Montevideo declarase reprezentantului român „în legătură cu cetăţenii care s-au născut în Basarabia şi care ar avea părinţi sau rude apropiate în ţara noastră şi vor să se repatrieze, că el consideră că este mai bine să-i îndrume spre a se repatria în R.P.R. pentru a se reuni cu familiile lor”408. Concluzionând, se poate aprecia că activitatea consulară se desfăşura încă greoi, multe probleme având un caracter birocratic, iar rezolvarea multor situaţii, altfel destul de simple, căpăta adesea şi o conotaţie ideologică. Începând din luna februarie a anului 1958, noul însărcinat cu afaceri a.i. al României la Montevideo, Alexandru Petrescu, a avut o serie de întâlniri de prezentare cu şefii unor misiuni acreditaţi în Uruguay, cum ar fi ambasadorii unor ţări precum: Chile, Brazilia, Bolivia şi Ecuador, fiind bine primit de toţi aceştia409. Reţin atenţia informaţiile desprinse din întrevederea cu ambasadorul Braziliei, Sarmanho. El era o veche cunoştinţă a lui Alexandru D. Zamfirescu, declarându-se un partizan al relaţiilor comerciale cu ţările socialiste, subliniind că „restabilirea relaţiilor comerciale cu România va permite crearea la Rio a unei reprezentanţe comerciale româneşti de felul celei pe care o au ungurii”410. El l-a mai informat pe diplomatul român că ultimul ministru al Braziliei la Bucureşti, Freytas Valle, va fi înlocuit la O.N.U. şi numit ambasador la Washington411. Ambasadorul Republicii Chile s-a interesat de posibilităţile de comerţ ce ar exista cu România şi a declarat că „navlul ridicat e o piedică serioasă în crearea unor relaţii economice efective”412. Ambasadorul Ecuadorului aflase că „producem utilaj agricol de calitate şi crede că am putea livra...

__________________ 407

Ibidem. Ibidem. 409 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 10/1957, dosar neinventariat şi nenumerotat. 410 Ibidem. 411 Ibidem. 412 Ibidem. 195 408

utilajul de care are nevoie agricultura lor”, iar ambasadorul bolivian a rugat să-i fie trimise „broşuri şi reviste despre economia ţării noastre”413. Din întrevederile avute la Ministerul de Externe al Uruguayului de diplomatul român sunt de reţinut declaraţiile făcute de înalţi funcţionari cu privire la faptul că „Uruguay vrea să aibă relaţii bune cu România” şi că „ încheierea unui acord cultural între Uruguay şi România ar duce la dezvoltarea relaţiilor între cele două ţări, la o mai bună cunoaştere reciprocă”414. Ambasadorul V. Dimitriu considera, în martie 1958, că „problema principală a relaţiilor noastre cu Uruguayul o constituie concretizarea sarcinilor ce decurg din încheierea acordului economic, fiind vorba ... îndeosebi şi de sensibilitatea foarte ascuţită a cercurilor politice şi financiare din această ţară în momentul actual, datorită gravei crize economice”415. În plan politico-diplomatic, el aprecia că era necesar ca partea uruguayană să treacă la aplicarea practică a propunerii privind „trimiterea în R.P.R. a unuia din consulii săi actuali din Madrid ca însărcinat cu afaceri şi acreditarea Ministrului lor din Atena”416. În raportul său, diplomatul român exprima ideea că existenţa unei coincidenţe între criza economică şi perioada electorală ar crea o situaţie favorabilă pentru o ofensivă economico-diplomatică românească, pentru că fără „prezenţa acestui moment critic economic nu se poate spune că noi am putea dezvolta prea mult relaţiile politice cu această ţară, având în vedere caracterul făţiş conservator al coaliţiei moşieresco-bancare care este stăpână în ţară şi care are o serioasă înclinaţie şi legături cu cercurile nord-americane”417. O analiză aprofundată asupra relaţiilor româno-uruguayene era realizată, în decembrie 1959, de noul ministru român acreditat la Montevideo, Francisc Păcuraru. Dovedind o foarte bună cunoaştere a realităţilor de la faţa locului, el reuşeşte să formuleze concluzii extrem de preţioase privind acţiunea de perspectivă a diplomaţiei române în zonă. Francisc Păcuraru îşi prezenta punctul de vedere pornind de la ideea că aplicarea cerinţelor formulate de F.M.I. Uruguayului, aflat în

__________________ 413

Ibidem. Ibidem. 415 Ibidem. 416 Ibidem. 417 Ibidem. 414

196

plină criză economică, va „produce fără îndoială o îngustare a schimburilor economice cu ţările socialiste”418. Criza economică şi posibilele convulsii sociale care puteau fi exploatate ideologic în confruntarea de pe scena politică uruguayană îl făceau pe diplomatul român să facă o serie de propuneri în legătură cu conduita Oficiului de la Montevideo. Activitatea acestuia trebuia să se desfăşoare „în condiţiile unei extreme prudenţe, pentru a evita orice pretext pentru provocări”419. Un argument în plus era „felul stăruitor în care ministrul de externe Montero a subliniat... satisfacţia sa cu privire la faptul că... guvernul nostru îşi bazează relaţiile cu toate ţările pe principiul neamestecului în afacerile interne”420. Francisc Păcuraru mai propunea ca diplomaţii români să „evite deplasările în interiorul ţării” şi „contactele care ar putea fi folosite drept pretexte pentru a ne acuza de activităţi subversive, de transmitere de directive”, „contactele publice cu conducerea partidului comunist şi cu conducători şi activişti ai mişcării sindicale”421. În acelaşi timp, era necesară menţinerea relaţiilor bune cu diferite personalităţi economice şi politice importante şi cu cadre din conducerea M.A.S. „Trebuie constatat cu toată fermitatea, sublinia şeful misiunii diplomatice, faptul că baza relaţiilor noastre cu Uruguayul, de care depinde în principal înrăutăţirea sau dezvoltarea în continuare a relaţiilor diplomatice şi a schimburilor culturale, sunt relaţiile economice”422. Mai mult, ministrul de externe uruguayan a subliniat, în repetate rânduri, că guvernul din care făcea parte aprecia „importanţa unor relaţii diplomatice din punct de vedere al rodniciei relaţiilor economice”. Dar în spatele cuvintelor frumoase cu care acesta aprecia dezvoltarea relaţiilor economice reciproce se ascundea realitatea faptului că, în ce priveşte volumul schimburilor, ţara noastră se situa pe ultimul loc între ţările „blocului socialist”423. Se impunea cu necesitate, după părerea lui Francisc Păcuraru, reconsiderarea modului în care organele

__________________ 418 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1960, dosar neinventariat, filele 27-33. 419 Ibidem, fila 30. 420 Ibidem. 421 Ibidem, fila 31. 422 Ibidem, fila 32. 423 Ibidem. 197

economice tratau problemele schimburilor economice româno-uruguayene, ale căror aspecte negative au „diminuat în mod considerabil prestigiul nostru comercial pe piaţa uruguayană, fapt care poate avea o influenţă foarte defavorabilă în multe alte ţări din America Latină”424. La aceste probleme economice se adăugau şi o serie de „stângăcii” în plan diplomatic, în sensul că „autorităţile uruguayene sunt neplăcut impresionate de numirea de personal la Legaţia noastră care mai înainte şi-a făcut stagiul în Buenos Aires”, în climatul în care diferite forţe politice considerau Buenos Aires sau Montevideo drept centre ale „infiltrării comuniste”425. Urmărind intensificarea activităţii în plan diplomatic, ministrul Francisc Păcuraru s-a deplasat între 1-23 martie 1960 la Montevideo cu prilejul ceremoniilor de instalare a noului preşedinte al Consiliului de Guvern (şeful statului), Benito Nardone. Cu acest prilej, el a contactat o serie de înalţi funcţionari din M.A.S. uruguayan şi şefii unor misiuni diplomatice latino-americane, printre care cei ai Cubei, Venezuelei, Braziliei, Mexicului, Perului, Ecuadorului. În legătură cu ambasadorul Cubei, diplomatul român preciza că „este un adept fervent al lui Fidel Castro, cu vederi progresiste, cu o atitudine de preţuire şi simpatie faţă de ţările socialiste”, care putea fi o persoană utilă, dacă ar fi fost necesară „stabilirea de contacte indirecte cu guvernul cubanez sau iniţierea de discuţii confidenţiale”426. Ambasadorul Braziliei, Walder Sarmanho, i-a declarat diplomatului român că doreşte să întreţină nu numai relaţii personale cât mai bune, „ci şi relaţii oficiale, deoarece între Brazilia şi România relaţiile nu au fost rupte, ci numai suspendate în urma războiului”427. El sublinia faptul că guvernul brazilian „începe să desfăşoare tot mai clar o politică elastică, de colaborare cu ţările estice, situaţie evidenţiată de acordul comercial cu U.R.S.S. şi de manifestările culturale sovietice din ţara sa”, context în care spera că şi „problema relaţiilor dintre Brazilia şi România va căpăta o rezolvare favorabilă”428. Având în vedere toate acestea, împreună cu creşterea experienţei personalului Oficiului, Francisc Păcuraru considera că Oficiul din

__________________ 424

Ibidem, fila 33. Ibidem, fila 1. 426 Ibidem, fila 121. 427 Ibidem. 428 Ibidem, fila 122. 425

198

Montevideo era locul indicat pentru „a urmări şi situaţia din Cuba (despre care există surse mai sigure de informare decât la Buenos Aires), Bolivia, Peru (care are la Montevideo, spre deosebire de cel din Buenos Aires, un ambasador accesibil şi realist)”429. Eforturile diplomatice şi politica realistă a celor două guverne au condus la deschiderea consulatului uruguayan de la Bucureşti în noiembrie 1960. În acest post era numit José Pedro Bastarrica Magarinos, pentru care ministrul de externe uruguayan a cerut, printr-o scrisoare adresată guvernului român prin intermediul Legaţiei din Montevideo, să elibereze patenta consulară pe baza căreia să se acorde exequatorul430. Pentru atmosfera în care se derula activitatea diplomatică este relevantă discuţia purtată de însărcinatul cu afaceri român cu Carlos Gianbruno, Directorul sectorului care se ocupa de relaţia cu ţările blocului comunist din cadrul M.A.S. uruguayan, cu prilejul unei mese oferite de Oficiul din Montevideo în cinstea consulului Bastarrica. În cadrul conversaţiei, Carlos Gianbruno „a pus în discuţie diferitele forme de organizare socială, căutând să arate că cea uruguayană tinde spre perfecţiune, fiind inspirată din cea nord-americană”431. Diplomatul român, Gh. Luca, a replicat că „o discuţie pe această temă ar fi greu să ne apropie şi că ne-ar ajuta atât în discuţia aceea, cât şi în activitatea noastră în general, dacă vom urmări să dezvoltăm punctele de contact care să ne apropie şi să ne ajute să dezvoltăm relaţiile între noi”, în acest sens fiind exemplificate „problemele de ordin economic, comercial, de ordin cultural, muzica, artele plastice, cunoaşterea literaturii etc.”432. Formele de organizare socială, mai spunea cu acel prilej diplomatul român, „constituie o problemă de organizare internă a fiecărui popor şi istoria va arăta care din acestea este cea mai dreaptă şi mai justă”433. Diplomaţii uruguayeni au fost şi ei de acord cu ideea de a se canaliza efortul reciproc, în primul rând, spre aspectele care pot conduce la dezvoltarea relaţiilor reciproce. Putem aprecia azi, din perspectivă istorică, că poziţia reprezentantului român a fost într-adevăr

__________________ 429 430

fila 14.

Ibidem. Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 220/1960, dosar neinventariat,

431

Ibidem, fila 4. Ibidem. 433 Ibidem. 432

199

corectă. Până la verdictul istoric în problema formelor de organizare socială, relaţiile româno-uruguayene au putut fi menţinute şi dezvoltate în pofida diferendelor ideologice. Consulul numit la Bucureşti, José Pedro Bastarrica Magarinos, se născuse în 1922, era căsătorit şi avea doi copii. Din 1952 activa în diplomaţie, fiind numit la post la Madrid, la Bonn (1955), din 1956 fiind rechemat în centrală, la Direcţia consulară, până la 14 iunie 1960, când a fost numit „Consul de District în R.P.R.”434. Făcându-i o scurtă caracterizare, Gh. Luca îl prezenta ca o persoană serioasă, uneori „superficială”, preocupat permanent de „carieră”435. Consulul uruguayan şi-a depus exequatorul la 26 noiembrie 1960, dată care marchează înfiinţarea consulatului Uruguayului în România, eveniment anunţat de ziarul „Scînteia” în numărul din 4 decembrie 1960436. Odată ajuns în capitala ţării noastre, J.P. Bastarrica s-a dovedit a fi o persoană destul de incomodă pentru autorităţile timpului. El nu se sfia să-şi exprime cu glas tare, în cadrul diverselor întâlniri cu oficiali din M.A.E., îndoiala cu privire la caracterul democratic al regimului din România şi era adesea contrariat de îngrădirea libertăţii sale de mişcare în ţară, fapt ce se încadra însă în limitele înţelegerilor bilaterale, de un tratament asemănător având parte şi diplomaţii români din Uruguay437. Concluzionând, se poate spune că, deşi în relaţiile reciproce se înregistraseră progrese, ele se aflau, din motive ideologice, încă departe de obiectivele exprimate oficial de ambele părţi. Raportul politic general al Oficiului din Montevideo, datat 13 iunie 1962, aprecia că, în acel an, „poziţia guvernului uruguayan faţă de ţara noastră a rămas neschimbată”438. Relaţiile româno-uruguayene erau caracterizate ca „stabile, consolidate şi la adăpost de «surprize negative»”439. Se contura, în acest context, conform informaţiilor obţinute de la înalţi funcţionari diplomatici din M.A.S. uruguayan,

__________________ 434

Ibidem, fila 5-6. Ibidem. 436 Ibidem, fila 20. 437 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 220/1960, dosar neinventariat şi nenumerotat. 438 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1961, dosar neinventariat, fila 58. 439 Ibidem, fila 50. 200 435

posibilitatea transformării Consulatului de la Bucureşti în Legaţie. De aceea, se considera, în documentul amintit, că pentru „păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor noastre cu Uruguay, este neapărată nevoie să dăm un conţinut care să facă partea uruguayană interesată în relaţiile cu noi”, fiindcă dacă aceste relaţii vor continua să se limiteze „la activitatea de pură reprezentare”, cu greu s-ar putea evalua dezvoltarea lor viitoare440. Surprinzătoare ne apare afirmaţia însărcinatului cu afaceri, Traian Moraru, care considera că dezvoltarea comerţului cu URSS şi Cehoslovacia „creează acele compensaţii care fac ca, pentru un anumit timp, lipsa de schimburi comerciale mai substanţiale din partea noastră să nu afecteze încă existenţa însăşi a relaţiilor noastre diplomatice cu Uruguayul”441. Acest ton pesimist era, poate, justificat doar de ceea ce ţinea, în epocă, de o atitudine obedientă faţă de „fratele mai mare” de la răsărit şi, apreciem noi, de necunoaşterea realităţilor politice de la faţa locului. De altfel, o lună mai târziu, consideraţiile aproape „catastrofice” asupra relaţiilor bilaterale erau infirmate de hotărârea guvernului uruguayan din 21 iunie 1962 de a transforma Consulatul de la Bucureşti în Legaţie. La acest lucru au contribuit mai mulţi factori, printre care interesele personale ale lui J.P. Bastarrica, dorinţa Uruguayului de a-şi găsi noi pieţe de desfacere în Europa, inclusiv în zona „lagărului socialist”, precum şi criticile aduse de opoziţia internă guvernului uruguayan cu privire „la situaţia jalnică în care se afla reprezentarea diplomatică a ţării”442. Această realizare a diplomaţiei româneşti, cu o deja foarte bogată tradiţie în zonă, era „confiscată” de ministrul U.R.S.S. la Montevideo, Striganov, care aprecia că „pentru noi şi pentru interesele noastre - înfiinţarea Legaţiei Uruguayului la Bucureşti constituie, incontestabil, un succes politic”443. La 31 august 1962, în cadrul unei audienţe la Direcţia Protocol din M.A.E., J.P. Bastarrica a predat scrisoarea de cabinet adresată de Ministrul de Externe al Uruguayului, Homero Martinez Montero, către Ministerul de Externe al R.P.R., prin care se notifica în mod oficial înfiinţarea Legaţiei Uruguayului şi numirea consulului

__________________ 440

Ibidem, fila 51. Ibidem, fila 52. 442 Ibidem fila 61. 443 Ibidem. 441

201

J.P. Bastarrica în funcţia de însărcinat444. Cu această ocazie, J.P. Bastarrica a declarat că în noua sa funcţie va depune un interes sporit pentru lărgirea relaţiilor dintre Uruguay şi România şi în special pentru dezvoltarea schimburilor comerciale445. La data de 7 septembrie, ministrul de externe român, Corneliu Mănescu, a răspuns la scrisoarea de cabinet a ministrului uruguayan Montero, confirmând că J.P. Bastarrica a fost acceptat ca însărcinat cu afaceri a.i.446 Aprecieri asupra nivelului relaţiilor bilaterale, cât şi asupra relaţiilor cu alte ţări din America Latină apar într-un foarte interesant document, datat 25 decembrie 1962, cuprinzând stenograma unei note de audienţă. La acea dată, directorul Direcţiei Relaţii din M.A.E., D. Fara, l-a primit „la cererea acestuia” pe N.E.Maslenicov, prim-secretar la Ambasada URSS. Acesta şi-a exprimat dorinţa să primească unele informaţii privitor la stadiul relaţiilor R.P.R. cu ţările Americii Latine447. Conformându-se, D. Fara a răspuns că „va încerca să schiţeze pe scurt evoluţia relaţiilor”, în special cu acele ţări cu care România întreţinea relaţii oficiale. În ceea ce priveşte Argentina, după măsura de limitare a personalului Legaţiei din Buenos Aires se putea spune că „relaţiile cu această ţară se menţin la un nivel redus”, iar în ceea ce priveşte Uruguayul, „în afară de ridicarea gradului de reprezentare de la consulat la legaţie cu un însărcinat cu afaceri a.i., nu sunt de semnalat fapte deosebite”. În ambele cazuri, „relaţiile comerciale nu au progresat deloc”448. Relaţiile româno-braziliene erau considerate ca „satisfăcătoare”, partea braziliană manifestând un interes deosebit pentru schimburile comerciale. Relaţiile reciproce din domeniul cultural şi ştiinţific puteau fi folosite la „o scară limitată datorită condiţiilor interne şi externe ale Braziliei”449.

__________________ 444

fila 19.

445

Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1962, dosar neinventariat,

Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 220/1961, dosar neinventariat şi nenumerotat. 446 Ibidem. 447 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1961, dosar neinventariat, fila 37. 448 Ibidem, fila 40. 449 Ibidem. 202

Cel mai important subiect discutat a fost cel al relaţiilor românocubaneze. D. Fara preciza că poziţia ţării noastre în problema crizei din Marea Caraibelor a fost expusă în declaraţia guvernului român din 25 octombrie 1962, care, sprijinind „întru totul măsurile întreprinse de guvernul Uniunii Sovietice”, a condamnat „acţiunile agresive ale S.U.A. împotriva Cubei şi a păcii în întreaga lume” şi şi-a exprimat „deplina solidaritate cu poporul cubanez”450. În ceea ce priveşte caracterizarea generală a relaţiilor reciproce, se aprecia că „acestea s-au desfăşurat în toate domeniile pe o linie ascendentă”451. În perspectivă, partea română viza extinderea relaţiilor în America Latină prin continuarea discuţiilor cu Mexicul, de la care, după discuţia de la Geneva dintre Corneliu Mănescu şi ministrul de externe mexican, Manuel Tello, se aştepta un răspuns452. În încheierea discuţiei la care ne referim, diplomatul sovietic a dorit să ştie dacă România, spre deosebire de URSS, pregătea „acţiuni noi în America Latină”. D. Fara a răspuns că „nu sunt încă stabilite acţiunile M. A. E. pe anul 1963”453. Anul 1963 a adus însă chiar numirea lui Dumitru Fara, începând cu luna aprilie, în fruntea Legaţiei din Buenos Aires şi, în conformitate cu tradiţia deja încetăţenită, şi ca Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar în Uruguay din luna mai a aceluiaşi an454. Însărcinatul cu afaceri uruguayan îl felicita, la 29 martie 1963, pe D. Fara pentru numirea sa în Uruguay, exprimându-şi bucuria pentru această numire şi promiţând sprijinul tuturor prietenilor săi care ocupă poziţii importante în guvern. El explica, totodată, că în ceea ce priveşte întârzierea primirii agrementului, aceasta se datorează schimbării guvernului şi anumitor probleme existente în viaţa social-politică internă455. Având în vedere gravele probleme economice din Uruguay, J. P. Bastarrica împreună cu reprezentanţi diplomatici uruguayeni de la Moscova şi Praga au hotărât să se întâlnească pentru a discuta

__________________ 450

Ibidem, fila 37. Ibidem. 452 Ibidem, fila 40. 453 Ibidem. 454 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat, 451

fila 8.

455

Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat şi nenumerotat. 203

problemele schimburilor economice cu ţările socialiste în scopul de a obliga „guvernul să pună în practică propunerile lor şi în acest fel să se sporească volumul comerţului cu ţările socialiste”456. Perioada anului 1964 a fost caracterizată, din perspectiva relaţiilor bilaterale româno-uruguayene, ca „normală”. Evenimentul cel mai important l-a reprezentat iniţiativa guvernului uruguayan privind ridicarea reprezentanţelor diplomatice de la Bucureşti şi Montevideo la rang de ambasadă. Comunicatul comun referitor la acest eveniment a fost dat publicităţii la 10 decembrie 1964, iar prin Decret al Consiliului de Stat al R.P.R., Legaţia de la Montevideo a fost ridicată la rang de ambasadă începând cu data de 21 decembrie 1964457. Documentele studiate nu ne-au permis reconstituirea împrejurărilor în care a avut loc acest eveniment, cu atât mai surprinzător, cu cât, aşa cum se aprecia în documente ale Ministerului Afacerilor Externe, relaţiile economice cu Uruguayul continuau „să rămână la un nivel destul de scăzut” (200.000 mii lei valută valoarea schimburilor comerciale pe anul 1964), iar relaţiile culturale se desfăşurau pe baza unor „înţelegeri neoficiale”458. Evident însă că guvernul român nu a putut să nu răspundă pozitiv iniţiativei uruguayene, nutrind speranţa că ridicarea reprezentării va contribui la îmbunătăţirea relaţiilor reciproce în toate domeniile. Relaţiile diplomatice româno-uruguayene au debutat în anul 1965 prin cererea adresată, la 11 ianuarie, de către guvernul român, prin intermediul însărcinatului cu afaceri J.P. Bastarrica, guvernului din Montevideo pentru acordarea agrementului în vederea numirii lui Dumitru Fara ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Orientală Uruguay, având reşedinţa permanentă la Buenos Aires459. La 20 iulie 1965, printr-o notă verbală, guvernul uruguayan a acordat agrementul solicitat460. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 590 din 5 august 1965, Dumitru Fara a fost acreditat în

__________________ 456

Ibidem. Buletinul oficial, nr. 22/24 decembrie 1964. 458 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 220/1965, dosar neinventariat, filele 15-16. 459 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 220/1965, dosar neinventariat, fila 1. 460 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat, fila 23. 204 457

calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Uruguay. El şi-a prezentat scrisorile de acreditare la data de 2 decembrie 1965461. Tot la începutul anului 1965, însărcinatul cu afaceri a. i., J. P. Bastarrica, a fost rechemat în centrală, în locul său, în calitate de însărcinat cu afaceri a. i., fiind acreditat Alberto Guani. Acesta a fost primit în vizită de prezentare de către ministrul de externe, Corneliu Mănescu, la 24 iunie 1965. În cursul discuţiei care a avut loc, Alberto Guani şi-a exprimat dorinţa de a contribui cât mai mult la dezvoltarea legăturilor economice, culturale şi diplomatice dintre Uruguay şi România. El a mai declarat că l-a însoţit în mai multe rânduri pe tatăl său, fost ministru de externe al Uruguay-ului, la sesiunile Ligii Naţiunilor, unde a avut prilejul „a-l auzi pledând pe Nicolae Titulescu”462. Propoziţia cu care se deschide Raportul general asupra activităţii Oficiului de la Montevideo pe anul 1965 este emblematică pentru evoluţia relaţiilor româno-uruguayene în toată perioada analizată. „În cursul anului 1965, relaţiile bilaterale Republica Socialistă România - Uruguay au evoluat în mod normal”463. Se menţiona în continuare faptul că „în actualul stadiu de dezvoltare a relaţiilor ţării noastre cu Uruguayul şi în împrejurările economice şi politice grele pe care această ţară le-a parcurs în 1965, nu au existat posibilităţi de a iniţia şi desfăşura acţiuni mai deosebite care să dea un conţinut ceva mai substanţial relaţiilor noastre politice cu Uruguayul”464. Totuşi, trebuie subliniat că diplomaţia românească se bucura în Uruguay de un prestigiu superior în raport cu acela al celorlalte ţări socialiste. La 7 decembrie 1965, în Uruguay s-a instaurat starea de urgenţă ca urmare a unor ample mişcări sociale, apărând zvonul conform căruia vor fi rupte relaţiile diplomatice cu U.R.S.S., bănuită că s-ar fi amestecat în treburile interne ale ţării prin faptul că ar fi permis folosirea tipografiei Ambasadei pentru tipărirea de manifeste. La 13 decembrie, însărcinatul român cu afaceri a.i., Traian Moraru, a fost vizitat de ambasadorii sovietic şi ceh şi rugat să se intereseze la personalităţile uruguayene cu care are relaţii asupra poziţiei

__________________ 461 462

fila 51.

463 464

Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 174. Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20 E/1965, dosar neinventariat, Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1965, dosar neinventariat, fila 50. Ibidem. 205

consilierilor naţionali în problema ruperii relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S. Deşi diplomatul român a refuzat să facă demersurile solicitate, informaţia respectivă în cele din urmă dovedindu-se a fi doar un zvon, era cert, aşa cum precizam, că Oficiul diplomatic român din Uruguay avea o situaţie oarecum privilegiată faţă de cea a oficiilor altor ţări socialiste465. Relaţiile româno-uruguayene au fost întrucâtva animate de faptul că, la începutul lunii iunie 1967, Pablo Pampinella, membru al conducerii Asociaţiei presei din Uruguay, ziarist la „El Dia” (care vizitase România), a solicitat Ambasadei române la Montevideo, în numele unui grup de părinţi şi elevi ai şcolii nr. 168 din capitala uruguayană, acordul părţii române pentru ca instituţia respectivă să poarte numele oficial de „România”. Respectiva şcoală avea 700 de elevi şi era situată într-un cartier muncitoresc. În mod curent, şcolile publice din Uruguay purtau numele unor ţări. Conform practicii, după ce se obţinea consimţământul ţării respective, Ministerul Culturii din Uruguay propunea Parlamentului oficializarea denumirii. Cu prilejul acordării denumirii se organizau festivităţi în cadrul cărora aveau loc manifestări culturale şi se făceau donaţii constând în materiale didactice şi publicaţii referitoare la ţara respectivă. Evident, partea română a fost de acord cu această iniţiativă466. Anul 1968 a adus o schimbare în fruntea Ambasadei Uruguayului la Bucureşti. În locul lui A. Guani, care fusese numit ambasador al ţării sale în Bolivia, a fost acreditat, în calitate de însărcinat cu afaceri a.i. al Uruguayului în România, Juan Carlos Nadal Jaume (acreditat în acelaşi timp şi în Bulgaria). În vizitele de prezentare pe care le-a făcut la Ministerul Afacerilor Externe, acesta a declarat că sosirea sa la post (aprilie 1968) a avut loc într-o „perioadă în care politica externă a României se afirmă tot mai mult pe arena internaţională”, aceasta fiind o garanţie în plus că importanta sa sarcină va avea „condiţii optime pentru a se putea realiza”. El a mai declarat că „relaţiile economice dintre România şi Uruguay sunt sub nivelul posibilităţilor şi intereselor celor două ţări”. Totodată, a specificat că vizita ministrului de externe român pentru care a fost transmisă

__________________ 465

Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 220/1965, dosar neinventariat, filele 20-21. 466 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 217/1965, dosar neinventariat, filele 14-15. 206

invitaţia „este aşteptată cu deosebit interes”, pentru că va conduce „la rezultate ce vor contribui la dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Uruguay”467. Evenimentele din jurul crizei cehoslovace au fost reflectate pe larg în presa uruguayană de către cotidiene ca „La Mańana”, „El Pais”, „El Diario”, „Accion”, „El Debate”, „El Popular”, „B.P. Color”. Trecerea în revistă a titlurilor articolelor apărute în lunile august-septembrie reflectă modul corect în care opinia publică uruguayană era informată despre situaţia României în acele momente: „Mobilizare în România”; „Ceauşescu: o gravă eroare şi un serios pericol pentru pacea din Europa”; „Alertă în România”; „Spectaculos avertisment adresat Rusiei de muncitorii şi ţăranii români”; „România şi-a întărit forţele armate şi este pregătită faţă de o invazie sovietică”; „România cedează în faţa U.R.S.S.”; „România cere evacuarea teritoriului Cehoslovaciei”; „Trupe sovietice se concentrează la frontiera cu România”; „România: înfruntare cu tancuri sovietice”; „Trupe sovietice şi bulgare se îndreaptă spre frontiera României”; „România mobilizează”; „Johnson a avertizat U.R.S.S. faţă de o posibilă invazie sovietică în România”; „Trupele româneşti evită incidente la frontieră”; „Critici în Ungaria privind atitudinea României”; „Confirmarea N.A.T.O. că România va fi atacată”; „Sub presiune sovietică, România a semnat un nou tratat de prietenie”468. Bilanţul anului 1968, în plan politico-diplomatic, a cuprins şi vizitele efectuate de mai multe delegaţii româneşti în Uruguay: în luna octombrie, vizita delegaţiei economice guvernamentale, condusă de Gheorghe Rădulescu (în care a fost cooptat şi noul ambasador Victor Florescu, care reuşise să-şi prezinte scrisorile de acreditare în faţa preşedintelui uruguayan cu doar patru zile înainte de sosirea delegaţiei); între 4 şi 7 noiembrie, vizita ministrului de externe român, Corneliu Mănescu, vizite care se adăugau celei neoficiale, din luna februarie, a lui Vasile Nicolcioiu, secretar al C.C. al U.T.C.469 Cu

__________________ 467 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20 E/1968, dosar neinventariat, filele 4-9. 468 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 200/1968, dosar neinventariat, filele 1-7. Nu am întâlnit în cadrul cercetãrii reacţii la nivel oficial ca în cazul altor ţări latino-americane. 469 Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1969, dosar neinventariat, filele 5-6. 207

ocazia primelor două vizite menţionate, în afara semnării de comunicate comune, s-au semnat un Acord comercial, un Acord interbancar şi o Convenţie de colaborare în domeniul învăţământului470. Ambasada României din Montevideo considera, în raportul său anual din anul 1969, că „relaţiile bilaterale dintre ţara noastră şi Uruguay au continuat să se dezvolte”471. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii erau constituite de vizitele efectuate în România de ministrul Culturii din Uruguay, Garcia Capurro, de o delegaţie parlamentară formată din doi deputaţi şi de ratificarea acordului comercial semnat între cele două părţi în octombrie 1968. Dar, mai adăuga documentul menţionat, „dezvoltarea relaţiilor cu Uruguayul a cunoscut anumite limite dat fiind înăsprirea contradicţiilor pe plan economic intern, fapt ce a determinat guvernul să sporească măsurile represive, să permanentizeze aproape în întreg anul măsurile excepţionale de securitate”, ceea ce ar fi determinat ca preşedintele ţării să-şi amâne vizitele în Europa, neputând astfel răspunde nici invitaţiei făcute de partea română472. În plan economic, în raportul Ambasadei se consemna faptul că în timp ce „volumul comerţului exterior între România şi Uruguay este aproape inexistent, celelalte ţări socialiste realizează un comerţ bilateral cu tendinţe în creştere, uneori fără agenţii economice, a căror întreţinere este destul de costisitoare (Iugoslavia, Ungaria, Polonia)”473. Deşi realizarea practică a multora dintre acordurile bilaterale şi a acţiunilor proiectate de cele două părţi întârzia să se concretizeze, în plan diplomatic s-a făcut un pas înainte prin sosirea la Bucureşti, la sfârşitul anului 1970, a unui ambasador al Republicii Orientale a Uruguayului, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 20 ianuarie 1971. Subliniind, cu acel prilej, că este primul ambasador al Uruguayului în România, Victor Mario Pomes a declarat că acreditarea sa constituia o expresie a legăturilor de prietenie dintre cele două popoare. Arătând că mai buna cunoaştere reciprocă contribuie la dezvoltarea continuă a raporturilor de prietenie şi colaborare dintre ţări şi popoare, ambasadorul uruguayan sublinia ideea că va face tot ce

__________________ 470

Ibidem, fila 2. Arhiva M.A.E., Fond Uruguay, Prb. 20/1969, dosar neinventariat, filele 66- 79. 472 Ibidem, fila 67. 473 Ibidem, fila 70. 208 471

este posibil pentru îndeplinirea misiunii sale, „pentru intensificarea legăturilor culturale, intelectuale, artistice şi economice, pentru a fi la înălţimea sentimentelor de prietenie” ce leagă cele două ţări474. Venezuela După 1945, discuţii în vederea stabilirii de relaţii diplomatice între România şi Venezuela au avut loc în 1959, 1960 şi 1964 la Buenos Aires şi Roma. În luna noiembrie a anului 1964, guvernul român a aprobat stabilirea de relaţii diplomatice cu Venezuela475. La 11 decembrie 1964, ministrul afacerilor externe, Corneliu Mănescu, a avut la New York o convorbire cu dr. Igancio T. Borges, ministrul afacerilor externe al Venezuelei, în legătură cu stabilirea de relaţii diplomatice între cele două ţări. Discuţiile purtate au relevat faptul că realizarea acestora ar fi în folosul ambelor ţări şi că, în faza iniţială, reprezentarea diplomatică ar trebui asigurată în alte capitale, fără deschiderea imediată a unor oficii diplomatice476. Totodată, s-a apreciat ca fiind utilă deschiderea unor misiuni comerciale ale celor două ţări ca un prim moment al dezvoltării relaţiilor reciproce. În sensul celor discutate s-a stabilit ca tratativele să fie continuate prin intermediul reprezentanţilor celor două ţări la Geneva. Aceştia urmau să convină asupra textului şi datei publicării în presă a comunicatului privind stabilirea relaţiilor477. În august 1965, ambasadorul Venezuelei la Geneva a comunicat reprezentantului permanent a. i. român că guvernul ţării sale a hotărât să stabilească relaţii diplomatice la nivel de ambasadă cu România. Guvernul Venezuelei a mai cerut ca, o dată cu stabilirea de relaţii diplomatice, să aibă loc şi un schimb de scrisori privind limitarea personalului celor două misiuni diplomatice478. Ziarul „La Mańana” din Montevideo a publicat în numărul său din 2 februarie 1965 un articol intitulat „Venezuela - se prevede creşterea schimburilor comerciale cu lumea comunistă”479. Articolul

__________________ 474

Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 279-280. Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 212/1965, dosar neinventariat, fila 7. 476 Ibidem. 477 Ibidem. 478 Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 210/1966, dosar neinventariat, fila 1. 479 Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 221/1966, dosar neinventariat, fila 17. 209 475

reda o serie de declaraţii făcute presei de Jesus Paz Gallaraga, secretarul general al partidului de guvernământ Acţiunea Democratică, colaborator al preşedintelui Raul Leoni. Ziarul sublinia că Paz Galarrago prevedea o creştere a schimburilor comerciale cu ţările socialiste, deşi ţara sa ar fi fost „unul din principalele obiective ale comunismului în America Latină”. Dezvoltarea comerţului reciproc urma a fi făcută „nu pentru că suntem nemulţumiţi de comerţul occidental, dar, ca naţiune suverană, avem dreptul să menţinem relaţii comerciale şi diplomatice cu oricine”480. Ziarul mai menţiona că demnitarul venezuelean a declarat şi că preşedintele Raul Leoni urma să aprobe recunoaşterea diplomatică a unei ţări comuniste, Venezuela având în acel moment relaţii diplomatice cu Iugoslavia şi Polonia şi relaţii comerciale cu Cehoslovacia. Acest lucru nu semnifica însă, preciza Galarraga, relaţii cu Uniunea Sovietică, ci extinderea relaţiilor cu acele ţări din blocul comunist care „prezintă avantaje pentru economia noastră, fără a trece cu vederea anumite consideraţii cu caracter politic”481. În primăvara anului 1966, partea română a comunicat reprezentantului Venezuelei la Geneva acordul privind stabilirea relaţiilor diplomatice în condiţiile formulate de partea venezueleană. Prin intermediul diplomaţilor români din Austria, partea venezueleană a comunicat în august 1966 că diplomatul care urma să funcţioneze în calitate de însărcinat cu afaceri a.i. la Bucureşti se afla în pregătire în cadrul M.A.E. venezuelean, urmând ca în România să fie acreditat ambasadorul venezuelean din Iugoslavia482. Ca urmare a perspectivelor, care se conturau din ce în ce mai clar, de dezvoltare a relaţiilor dintre Venezuela şi România, Secretariatul General al Consiliului de Miniştri a aprobat, la propunerea M.A.E., înfiinţarea unei misiuni diplomatice române la Caracas. La 29 ianuarie 1967, în urma înţelegerii intervenite între guvernele României şi Venezuelei, între cele două ţări s-au stabilit relaţii diplomatice la rang de ambasadă483. În legătură cu aceasta s-a dat publicităţii

__________________ 480

Ibidem. Ibidem, fila 18. 482 Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 210/1966, dosar neinventariat, fila 16. 483 Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 220/1966, dosar neinventariat, fila 1. 210 481

comunicatul comun în ziarul „Scînteia” şi s-a publicat în „Buletinul oficial” Decretul Consiliului de Stat nr. 465 din 26 mai 1967 cu privire la înfiinţarea Ambasadei României la Caracas484. Activitatea ambasadei venezuelene a fost deschisă prin prezentarea la post a însărcinatului cu afaceri a.i., ministru-consilier Rafael Leon Morales, care anterior activase la Belgrad. În cadrul vizitei de prezentare pe care acesta a făcut-o la 25 mai 1968 lui George Macovescu, prim-adjunctul ministrului de externe, el s-a declarat deosebit de satisfăcut pentru faptul că este primul diplomat venezuelean în România485. El a mai afirmat că „Venezuela manifestă interes pentru dezvoltarea multilaterală a relaţiilor cu România şi de aceea acordă mare importanţă ambasadei de la Bucureşti care îşi poate aduce contribuţia la realizarea acestui deziderat”486. George Macovescu, la rândul său, l-a asigurat pe diplomatul venezuelean că şi România este animată de dorinţa de a dezvolta relaţiile cu Venezuela. În acest context, el a precizat că întârzierea acreditării unui ambasador român la Caracas nu se datora unui motiv politic, ci numai căutării „unui diplomat corespunzător pentru o misiune aşa de importantă”487. Referitor la relaţiile economice româno-venezuelene, Leon Morales şi-a exprimat speranţa că un prim pas în dezvoltarea acestora îl va constitui vizita unei delegaţii economice venezuelene, formată din 40 de persoane în luna iunie488. La data de 7 iunie 1968, Leon Morales a comunicat ministerului de externe român, din însărcinarea guvernului său, că Argimiro Bracamonte, care fusese numit ambasador al Venezuelei la Bucureşti şi primise agrementul părţii române la 9 februarie 1968, nu se va mai prezenta la post întrucât fusese numit rector al Universităţii din Barquisimeto, oraşul său natal. În consecinţă, guvernul venezuelean urma să ceară agrementul pentru un alt ambasador, care să fie acreditat în România, acest fapt fiind prezentat ca un simplu incident şi neavând o semnificaţie politică489. Partea română a comunicat guvernului Venezuelei, la 22 iunie 1968, că a hotărât să acrediteze pe Octavian Bărbulescu în calitate de

__________________ 484

Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 202 şi 209. Ibidem. 486 Ibidem. 487 Ibidem, fila 10. 488 Ibidem. 489 Ibidem, fila 11. 485

211

ambasador al României la Caracas şi a solicitat agrementul pentru acesta. La rândul ei, partea venezueleană a solicitat agrementul, la 6 august 1968, pentru Jose Gil-Borges ca ambasador al Venezuelei în România. Acesta era diplomat de carieră şi deţinuse diferite posturi în S.U.A., Porto Rico şi Taiwan490. O lună mai târziu, la 6 septembrie, agrementul a fost acordat. Cu ocazia evenimentelor din timpul crizei cehoslovace, ambasada Venezuelei de la Bucureşti a comunicat printr-o notă verbală, la 22 august 1968, ministerului de externe român textul comunicatului trimis presei în ziua de 21 august de Cancelarul Republicii, dr. Ignacio Iribarren Borges. Documentul arăta că „faptele petrecute sunt un motiv de gravă preocupare pentru guvernul venezuelean prin ruptura pe care o produc în ordinea juridică internaţională, prin utilizarea forţei superioare şi regresului speranţei într-o convieţuire paşnică a popoarelor”, cerându-se ca „trupele invadatoare să se retragă imediat şi necondiţionat”491. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 726 din 29 august 1968 a fost acreditat, în calitate de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Venezuela, Octavian Bărbulescu, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 19 septembrie 1968492. Capitala venezueleană a fost şi ea vizitată, în lunile septembrie şi octombrie, de delegaţia economică guvernamentală română şi de ministrul de externe Corneliu Mănescu. Momentele acestor vizite au fost pe larg comentate de ziarele din Caracas: „Ultima noticia”, „El nacional”, „El Universal”, „La Republica”. Cu ocazia acestor vizite s-au semnat un acord de cooperare în domeniul economic şi un acord de colaborare culturală şi ştiinţifică493. În luna iulie a anului 1969 şi-a terminat misiunea în ţara noastră Rafael Leon Morales, care urma să ocupe funcţia de consilier principal al ministrului relaţiilor externe al Venezuelei. Cu ocazia vizitelor efectuate la M.A.E. în legătură cu plecarea sa definitivă din România, el a depus cererea de agrement pentru cel ce urma să fie primul ambasador al Venezuelei la Bucureşti, Valentin Hernandez Acosta, ce a sosit în

__________________ 490

Ibidem, fila 16. Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 20 C/1968, dosar neinventariat, fila 6. 492 Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 228. 493 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 153, 198-199. 212 491

capitala ţării noastre venind direct din Libia, unde fusese până atunci ambasador494. La 21 iulie 1965, Leon Morales a fost primit în audienţă de Corneliu Mănescu. Referindu-se la relaţiile bilaterale româno-venezuelene, acesta a menţionat că, deşi aceste relaţii au fost stabilite de puţin timp, ele „au înregistrat o continuă dezvoltare în numeroase domenii de activitate: economic, politic, cultural-artistic, existând ample posibilităţi de lărgire în perspectivă a colaborării multilaterale între cele două ţări”. Cu acelaşi prilej a fost reînnoită invitaţia adresată ministrului de externe venezuelean, Aristides Calvani, de a vizita România495. Corneliu Mănescu a dat, de asemenea, asigurări că ambasadorul Venezuelei la Bucureşti „va fi primit cu cea mai mare bunăvoinţă” şi va primi sprijinul necesar în desfăşurarea activităţii sale în România. Însărcinatul cu afaceri a.i. venezuelean a exprimat, la rândul său, satisfacţia pentru evoluţia pozitivă a relaţiilor dintre România şi Venezuela, subliniind că guvernul ţării sale doreşte „să dezvolte şi mai mult relaţiile de prietenie cu România, să participe la o cooperare largă între cele două naţiuni în domeniul industriei petrolului, al minelor şi în alte domenii de activitate”496. În aceeaşi zi, diplomatul venezuelean a fost primit de preşedintele Consiliului de Stat, care a rugat să fie transmisă preşedintelui Venezuelei, Rafael Caldera, invitaţia de a vizita România497. După această întrevedere la sediul M.A.E., Rafael Leon Morales a fost decorat de către ministrul de externe român cu „Ordinul Tudor Vladimirescu” clasa a II-a în semn de preţuire pentru contribuţia adusă la dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Venezuela498. Primul ambasador al Venezuelei în România, Valentin Hernandez Acosta, şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 24 octombrie 1969. „Nu pot exprima în cuvinte – spunea el cu acel prilej adresându-se preşedintelui Consiliului de Stat – profunda emoţie pe care o încerc sosind în România, pe acest pământ robust de care ne leagă originea comună latină şi unde guvernul dumneavoastră a depus eforturi extraordinare pentru a realiza o dezvoltare profundă şi cel mai bun

__________________ 494

Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 20/1969, dosar neinventariat, filele 30-40. 495 Ibidem. 496 Ibidem, fila 32. 497 Ibidem, fila 33. 498 Ibidem. 213

nivel de viaţă pentru poporul dumneavoastră”499. El mai sublinia faptul că a acceptat cu satisfacţie misiunea încredinţată de guvernul venezuelean pentru „a menţine, dezvolta şi strânge tot mai mult relaţiile care există între cele două ţări”. Răspunzând, preşedintele Consiliului de Stat a arătat că „România este profund devotată principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc”, subliniind că partea română cunoaşte şi apreciază eforturile poporului venezuelean pentru progresul continuu al ţării sale şi ataşamentul său la principiile dreptului internaţional, existând, în aceste condiţii, „multiple posibilităţi pentru a dezvolta legăturile de colaborare şi prietenie... în interesul ambelor popoare, al cauzei colaborării şi păcii în lume”500. Primul raport al Ambasadei române la Caracas, întocmit la 20 ianuarie 1970, aprecia că „în cursul anului 1969, relaţiile dintre România şi Venezuela s-au desfăşurat în mod normal, urmărindu-se, în primul rând, realizarea obiectivelor stabilite cu ocazia vizitelor celor două delegaţii române de înalt nivel din 1968”501. Raportul constata faptul că, în cursul anului 1969, „toate iniţiativele de lărgire a relaţiilor” dintre cele două ţări „au aparţinut României”, aceasta fiind o urmare a faptului că anul 1969 a fost unul electoral, în Venezuela având loc o schimbare de guvern. Contactele diplomaţilor români cu oficialităţi de la toate nivelurile au reliefat însă faptul că „există interes în dezvoltarea relaţiilor româno-venezuelene, în domenii cât mai diverse”. O serie de personalităţi au subliniat însă, în unele discuţii particulare, că „sunt interesate în dezvoltarea relaţiilor cu ţările socialiste şi în special cu România, dar sunt foarte atente ca aceste relaţii să se desfăşoare într-un ritm normal, fără acţiuni de mare senzaţie, pentru că orice grabă sau exagerare în relaţiile cu ţările socialiste poate fi interpretată defavorabil şi poate aduce prejudicii”502. Pentru România exista un interes aparte, întrucât principiile care erau puse de autorităţile române la baza politicii externe a ţării „au căpătat o largă accepţiune în rândurile senatorilor, deputaţilor, membrilor

__________________ 499

Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., pp. 251-252. Ibidem, p. 252. 501 Arhiva M.A.E., Fond Venezuela, Prb. 20/1969, dosar neinventariat, fila 88. 502 Ibidem, fila 89. 214 500

guvernului etc., care s-au convins că acestea nu sunt simple declaraţii, ci că guvernul român luptă cu consecvenţă pentru respectarea lor”503. Documentul menţionat, referindu-se la relaţiile economice între cele două ţări, preciza că până în 1967 România nu a făcut comerţ direct cu Venezuela. Din 1968 s-a înfiinţat Agenţia comercială română în Venezuela, înregistrându-se astfel primele rezultate ale schimburilor economice. Raportul Ambasadei române din Venezuela reliefa, în încheierea analizei privind relaţiile bilaterale, că, în perspectivă, pentru dezvoltarea legăturilor româno-venezuelene importante erau „dublarea volumului de schimburi comerciale, începerea activităţii Comisiei mixte româno-venezuelene, avansarea negocierilor şi studiilor pentru unele obiective ale cooperării economice, încheierea de acorduri şi înţelegeri, organizarea de vizite, expoziţii şi gale de filme”504. * Pentru a încheia prezentarea acestei perioade din istoria relaţiilor româno – latino-americane este necesar să facem referire la alte două ţări cu care s-au stabilit atunci relaţii diplomatice şi pentru care nu a mai existat posibilitatea documentării în arhiva M.A.E., accesibilă doar până în anul 1970, Mexic şi Costa Rica. Mexicul a fost una dintre ţările cu care autorităţile comuniste instaurate în 1945 au urmărit să reia legăturile existente încă din perioada interbelică. În dorinţa restabilirii relaţiilor diplomatice, începând cu anul 1956, autorităţile române au întreprins unele acţiuni pentru a tatona poziţia guvernului mexican în această privinţă. Astfel, în aprilie 1956, la New York, reprezentantul permanent al României la O.N.U., Athanase Joja, a purtat discuţii cu reprezentantul mexican referitoare la relaţiile bilaterale şi la posibilităţile de a restabili legăturile diplomatice505. În iunie 1956, la Ankara, la propunerea ambasadorului mexican şi la asigurările date că va obţine acordul guvernului său, ambasadorul român Barbu Zaharescu a predat acestuia o notă conţinând propunerea guvernului român privind restabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Mexic506. La 22 iunie 1956, ambasa-

__________________ 503

Ibidem. Ibidem, fila 100. 505 Arhiva M.A.E., Fond Mexic, Prb. 220/1967, dosar neinventariat, fila 4. 506 Ibidem. 215 504

dorul mexican la Ankara a comunicat verbal diplomatului român că „guvernul mexican a examinat cu toată atenţia nota guvernului român şi a hotărât ca în momentul de faţă să nu deschidă noi misiuni diplomatice”, această hotărâre datorându-se unor cauze economice507. În luna februarie 1957, ambasadorul mexican la Buenos Aires s-a oferit să obţină din partea guvernului său acordul pentru realizarea unor schimburi culturale oficiale între România şi Mexic, lăsând să se înţeleagă că aceasta ar fi o etapă premergătoare stabilirii de relaţii diplomatice. Discuţiile în această problemă au continuat până în martie 1959, când s-au concretizat prin vizita în Mexic a ministrului român la Buenos Aires, Victor Dimitriu. În cadrul discuţiilor purtate cu oficialităţi mexicane din conducerea M.A.E., acestea au propus restabilirea relaţiilor fără deschiderea de oficii, ca o formulă tranzitorie până la „normalizarea totală a relaţiilor”508. Tot partea mexicană a propus ca discuţiile să fie continuate la Buenos Aires, dar nu a acţionat în acest sens, deşi ministrul român a încercat acest lucru cu ocazia vizitei în Argentina a preşedintelui mexican, Lopez Mateos. Discuţii pe tema restabilirii relaţiilor diplomatice au mai fost purtate în 1956 şi 1962, la iniţiativa părţii mexicane, la Moscova şi la Varşovia. Din 1962 până în 1964, ministrul de externe român şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Gh. Rădulescu, cu diferite ocazii, au discutat cu omologi din guvernul mexican problema relaţiilor românomexicane, dar nu s-a trecut dincolo de stadiul tatonărilor509. La începutul anului 1966, prin oficiile diplomatice de la Belgrad şi Washington, partea română a reluat discuţiile în problema stabilirii relaţiilor cu Mexicul. Potrivit ambasadorului mexican de la Belgrad, guvernul său ar fi avut o poziţie favorabilă restabilirii relaţiilor cu România, dar, după Conferinţa tricontinentală de la Havana, asupra Mexicului se făceau presiuni puternice din partea S.U.A. şi a altor ţări latino-americane pentru a rupe relaţiile cu Cuba. Date fiind condiţiile, Mexicul aştepta un moment mai favorabil pentru a stabili relaţii cu România510. Cu ocazia celei de a XXI-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., Corneliu Mănescu a discutat cu omologul său mexican despre

__________________ 507

Ibidem, fila 5. Ibidem. 509 Ibidem, fila 6. 510 Ibidem. 508

216

relaţiile româno-mexicane în perspectiva reluării legăturilor diplomatice şi economice. Ministrul de externe mexican a declarat că există interes pentru a stabili relaţii diplomatice cu România şi că va supune această problemă spre examinare preşedintelui Diaz Ordaz. Dificultăţile apăreau, aşa cum opina el, din faptul că în situaţia României se mai aflau încă 15 ţări511. Contactele şi tatonările în vederea reglementării problemei relaţiilor diplomatice româno-mexicane au continuat şi în anul 1967. Ambasadorul Mexicului la Geneva a declarat, la 2 martie 1967, reprezentantului român că în cadrul conducerii ministerului de externe mexican existau două atitudini principiale faţă de relaţiile cu România: una pozitivă, a ministrului de externe, Carillo Flores, şi una negativă, a directorului general politic Rosensweig Diaz, care încerca să-l convingă pe Carlos Flores să amâne stabilirea relaţiilor diplomatice cu România512. După această dată, M.A.E. al României a hotărât ca discuţiile care vor avea loc în problema restabilirii relaţiilor diplomatice cu Mexicul să se desfăşoare la Varşovia. Delegaţia economică guvernamentală română care a vizitat în septembrie 1968 Mexicul a reuşit să realizeze semnarea unui acord între Banca română de comerţ exterior şi Banca naţională de comerţ exterior a Mexicului. Discuţiile purtate de cele două părţi au evidenţiat necesitatea înfiinţării unei agenţii comerciale române permanente la Ciudad de Mexico513. Sosit în capitala mexicană la 11 octombrie 1968, Corneliu Mănescu a declarat reprezentanţilor presei locale că vizita avea drept scop strângerea relaţiilor de prietenie între România şi Mexic. Deşi întrevederea cu ministrul de externe mexican a reliefat ataşamentul ambelor părţi faţă de principiile de bază ale relaţiilor internaţionale, în problema restabilirii relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări nu s-au făcut paşi concreţi.514 Până în 1968 nu au existat relaţii comerciale între România şi Mexic care să aibă la bază un cadru juridic alcătuit din acorduri economice sau comerciale. În ceea ce priveşte relaţiile culturale dintre România şi Mexic, acestea au îmbrăcat forma deschiderii reciproce de expoziţii, vizitelor unor delegaţii ale artiştilor, publicării unor articole

__________________ 511

Ibidem, fila 7. Ibidem, fila 8. 513 Virgil Cândea, Constantin I. Turcu, op. cit., p. 153. 514 Ibidem, p. 197. 512

217

cu teme culturale în diferite reviste, participării la manifestări internaţionale organizate într-una din cele două ţări. Mai trebuie amintit că în Mexic existau un „Comitet mexican pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale cu România” şi o „Societate de prietenie mexicano-română” a cărei conducere a vizitat România în 1965 şi 1966. Partea română desfăşura activităţile culturale cu Mexicul prin intermediul Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea515. Relaţiile diplomatice între România şi Mexic s-au restabilit în martie 1973. Costa Rica a fost o altă ţară latino-americană cu care România a reuşit să stabilească relaţii diplomatice în perioada analizată, mai precis în anul 1970. Ziarul „Scînteia” publica la 4 iulie 1970 comunicatul româno-costarican în care se arăta că „în dorinţa unei mai bune cunoaşteri reciproce şi a dezvoltării colaborării dintre R. S. România şi Republica Costa Rica, guvernele celor două ţări au convenit să stabilească relaţii diplomatice la rang de ambasadă”516. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 225 din 22 iunie 1971, Mircea Nicolaescu a fost acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Costa Rica, cu reşedinţa la Lima. El şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 11 septembrie 1971517. Primul ambasador al Republicii Costa Rica în România, Benyamin Nunez Vargas, şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 21 septembrie 1971518. * Istoria relaţiilor româno – latino-americane poate reţine, ca un moment important, dezbaterea care a avut loc la 14 iulie 1970, în cadrul colegiului Ministerului Afacerilor Externe asupra stadiului relaţiilor României cu ţările din America Latină şi privitor la planul de dezvoltare a acestor relaţii în perioada 1971-1975519. Respectiva şedinţă de analiză a fost condusă de ministrul de externe Corneliu Mănescu şi de prim-adjunctul ministrului, George Macovescu. Au

__________________ 515

Arhiva M.A.E., Fond Mexic, Prb. 220/1965, dosar neinventariat, fila 9. Mircea Nicolaescu, Silviu Tinculescu, op. cit., p. 270. 517 Ibidem, p. 291. 518 Ibidem, p. 292. 519 Arhiva M.A.E., Fond America Latinã, Prb. 220/1970, dosar neinventariat, filele 4-172. 218 516

participat miniştrii adjuncţi din Ministerul Comerţului Exteror, Industriei Chimice, Industriei Miniere şi Geologiei, Industriei Constructoare de Maşini, Petrolului, prim-vicepreşedintele Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, vicepreşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, reprezentantul secţiei de relaţii externe a C.C. al P.C.R. şi şefii misiunilor diplomatice din Argentina, Brazilia, Chile, Cuba şi Venezuela520. În urma discuţiilor purtate, „Colegiul a constatat că ţara noastră se bucură de un mare prestigiu în rândul statelor latinoamericane datorită politicii sale externe consecvente de apărare a principiilor fundamentale care stau la baza relaţiilor dintre state” şi a subliniat rolul de primă importanţă pe care îl au misiunile diplomatice, „... de a studia temeinic şi în permanenţă realităţile din ţara în care activează pentru a informa la timp şi a face propuneri în vederea realizării unor acţiuni concrete care să asigure dezvoltarea relaţiilor în domeniul politic, economic şi cultural-ştiinţific”521. Tot pe baza discuţiilor purtate, „pornind de la necesitatea unei aprecieri realiste a situaţiei”, colegiul M.A.E. a dispus definitivarea „Planului de perspectivă privind dezvoltarea relaţiilor R.S.R. cu ţările Americii Latine” pe cinci ani, care, după aprobarea Prezidiului Permanent, urma să constituie „un program de acţiune, urmărit cu perseverenţă şi realizat în întregime”522. Planul, alcătuit pentru perioada 1971-1975, cuprindea, în prima sa parte, o prezentare a evoluţiei relaţiilor româno-latinoamericane până în acel moment. Se specifica faptul că s-au stabilit relaţii diplomatice cu majoritatea statelor de pe acel continent, respectiv cu 11 ţări: Argentina, Bolivia, Columbia, Costa Rica, Chile, Columbia, Ecuador, Peru, Uruguay, Venezuela, la nivel de ambasadă, şi Brazilia, la nivel de legaţie. Aceste ţări reprezentau 83% din suprafaţa totală a continentului şi 75% din populaţia sa. Se sublinia că singurul stat mai important cu care România nu avea relaţii diplomatice era Mexicul523. Documentul constata faptul că „prestigiul, afinităţile de cultură şi limbă, existenţa unui cadru juridic” nu se reflectau corespunzător în nivelul relaţiilor reciproce, contactele politice fiind „reduse şi sporadice”524. Comerţul României cu ţările Americii

__________________ 520

Ibidem, fila 123. Ibidem. 522 Ibidem, fila 125. 523 Ibidem. 524 Ibidem. 521

219

Latine era apreciat ca fiind redus pentru că, în anul 1969, statelor latino-americane (cu excepţia Cubei) le reveniseră doar 4% din valoarea totală a comerţului exterior românesc. Era evidenţiat faptul că existau state latino-mericane cu care se întreţineau relaţii comerciale mai mult „simbolice” (Mexic, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Uruguay, statele din America Centrală), iar cu statele mai dezvoltate din regiune, Argentina şi Brazilia, după unele progrese se înregistra „o tendinţă de scădere a schimburilor comerciale”525. Rezultatele obţinute în relaţiile culturale erau calificate ca „modeste”, arta şi cultura românească fiind „insuficient cunoscute în America Latină” unde au călătorit foarte puţini oameni de cultură, ştiinţă şi artă, iar traducerile din opere româneşti erau foarte puţine526. Printre cauzele acelei stări de lucruri, pe lângă slăbiciunile instituţiilor româneşti, ale cadrului legislativ şi lipsa de iniţiativă a reprezentanţelor diplomatice şi economice ale României, era specificată şi „nefolosirea în mod corespunzător a factorilor psihologici favorabili generaţi de comunitatea latină, de apropierile de limbă, cultură, tradiţii”527. De aceea, se preciza, era nevoie de un plan de dezvoltare a relaţiilor cu ţările latino-americane, în care Cuba nu era cuprinsă, având în vedere „caracterul special al relaţiilor cu această ţară”, iar în legătură cu Chile urmau a se face propuneri „în funcţie de evoluţia situaţiei interne”528. În domeniul politico-diplomatic se preconizau vizite în România ale şefilor statelor Peru, Venezuela, Columbia, Ecuador, Chile, Bolivia, Costa Rica, Uruguay. Se mai propunea ca, pe baza invitaţiilor existente, să se acţioneze pentru efectuarea de vizite ale preşedintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, în Venezuela, Ecuador şi pentru extinderea lor în Uruguay, Chile, Peru, Columbia şi, eventual, în Brazilia în a doua parte a anului 1971. La acestea urmau să se adauge vizite ale ministrului de externe, schimburi de delegaţii parlamentare şi crearea de grupuri interparlamentare529. În ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice, se prevedea acest lucru cu Mexicul, în primul rând, apoi cu ţările din America Centrală şi Marea Caraibelor (Republica Dominicană, Jamaica,

__________________ 525

Ibidem, fila 132. Ibidem. 527 Ibidem. 528 Ibidem. 529 Ibidem, fila 134. 526

220

Trinidad Tobago, Guyana, iar cu Nicaragua şi Paraguay în funcţie de evoluţia situaţiei interne). Ţinându-se cont şi de intenţiile ţărilor respective urma să se acţioneze pentru a-şi deschide ambasade la Bucureşti Columbia, în 1971, Ecuador şi Bolivia în 1972 şi Costa Rica în 1971-1972530. Ministerul Comerţului Exterior a propus deschiderea de reprezentanţe comerciale ale României în Republica Dominicană şi Ecuador în 1971, Bolivia şi Costa Rica în 1971-1972 şi întărirea cu personal a celor din Chile, Peru, Mexic, Argentina531. M.A.E. urma să introducă „în practica sa de lucru informări şi schimburi de păreri” cu miniştrii de externe ai statelor latino-americane” asupra problemelor care prezentau un interes deosebit în politica externă a României: „securitatea europeană, contribuţia statelor mici şi mijlocii la pacea şi securitatea internaţională, relaţiile paşnice între state, dezarmarrea”, precum şi asupra acelora ce interesau statele latino-americane: „dezvoltarea economică, relaţiile cu Piaţa Comună, integrarea latino-americană”532. Diplomaţia românească urma să aibă în vedere colaborarea cu reprezentanţii latino-americani în cadrul O.N.U. şi în alte organisme internaţionale „în chestiuni în care poziţiile sunt apropiate: respectarea Cartei O.N.U. în relaţiile dintre state, dezarmarea, dezvoltarea economică, lichidarea colonialismului”533. Un al doilea set de propuneri se referea la domeniul economic. Astfel urma a se extinde cooperarea economică cu Chile, Peru, Bolivia, Venezuela şi alte ţări pentru „asigurarea economiei naţionale cu materii prime în domeniul minier şi petrolier” prin încheierea de acorduri pe termen lung conform uzanţelor existente în America Latină534. Trebuia, de asemenea, urmărită posibilitatea, pe plan juridic, ca şi partea română să poată folosi facilităţile porto-franco de pe coastele Atlanticului şi Pacificului. În acest context urma a se studia şi posibilitatea înfiinţării unei linii maritime regulate între portul Constanţa şi porturi din America Latină, totodată stimulându-se interesul unor companii aeriene latino-americane de a-şi extinde liniile din Europa până la Bucureşti535. În slujba tuturor acestor obiective trebuia îmbunătăţită propaganda comercială prin filme, afişe şi alte mijloace.

__________________ 530

Ibidem, fila 136. Ibidem. 532 Ibidem, fila 137. 533 Ibidem. 534 Ibidem, fila 138. 535 Ibidem. 531

221

Al treilea set de propuneri se referea la domeniul cultural, de presă şi propagandă. Pe baza creării unei baze juridice pentru colaborarea în domeniu, se prevedea încheierea de acorduri culturale cu Bolivia, Peru şi Ecuador şi urma să se insiste pentru încheierea de programe de schimburi ştiinţifice şi culturale, propuse de partea română, cu Chile, Argentina, Columbia şi Venezuela. Statul român urma să acorde burse de studii pentru ţări ca Bolivia, Venezuela, Ecuador, Chile, Peru, Brazilia, Columbia şi alte ţări din America Centrală536. Se mai preconizau schimburi interuniversitare, realizarea de traduceri, trimiterea de artişti, înfrăţiri între oraşe şi acordarea de nume, pe bază de reciprocitate, unor şcoli, străzi etc. Era vizată şi posibilitatea înfiinţării unor asociaţii de prietenie cu România în Argentina, Bolivia, Brazilia, Venezuela şi Uruguay537. Urmau a se relua discuţiile privind încheierea unui acord de colaborare între Agerpres şi Inter Press Service, cu sediul în Italia, care asigura trimiterea în ţările latino-americane a unui volum important de ştiri şi informaţii din ţările europene538. Se adăuga acreditarea unor ziarişti locali în calitate de corespondenţi ai „României Libere”, „Contemporanului” şi revistei „Lumea” şi acreditarea a încă doi corespondenţi de presă permanenţi ai Agerpres pe lângă cel din Rio, unul cu reşedinţa în Chile, pentru toate ţările din America de Sud de pe coasta Pacificului, şi altul la Caracas sau Ciudad de Mexico, pentru America Centrală539. Ziarişti latino-americani urmau a fi invitaţi în România pentru a scrie în presa din ţările lor despre realităţile româneşti. Mai trebuia, de asemenea, îmbunătăţită calitatea revistei „Rumania de hoy”, destinată în special ţărilor din America Latină540. La ultimul punct din acest set de propuneri se specifica faptul că „se va acorda o atenţie deosebită emigraţiei române în ţările latinoamericane pentru atragerea acesteia la realizarea unor acţiuni pe linie culturală şi comercială”541. Toate propunerile prezentate în cadrul Planului de măsuri au fost însuşite de cei prezenţi la şedinţa Colegiului.

__________________ 536

Ibidem, filele 141-144. Ibidem. 538 Ibidem. 539 Ibidem. 540 Ibidem. 541 Ibidem, fila 144. 537

222

Stenograma dezbaterilor care au avut loc cuprinde şi luările de cuvânt ale lui Corneliu Mănescu şi George Macovescu. Din ele trebuie menţionate o serie de idei pentru valoarea lor concluzivă asupra tuturor aspectelor prezentate până aici. George Macovescu a reliefat că în cadrul discuţiilor purtate s-au manifestat două tendinţe: una care afirma că au existat posibilităţi infinite în relaţiile cu America Latină pe care partea română nu a ştiut să le folosească şi alta care arăta că în aceste relaţii nu s-a ţinut cont de condiţiile geografice, de distanţele mari, de unele aspecte specifice ale conducătorilor lor, ale cercurilor politice şi culturale şi, deci, „nu s-a putut face mare lucru”542. El a afirmat că ambele tendinţe erau greşite, în viitor misiunile diplomatice din America Latină urmând să-şi bazeze activitatea pe evaluări cât mai realiste. Era totodată adevărat că misiunile din America Latină erau „puţine faţă de numărul de ţări existente, personalul redus faţă de întinderea unor ţări”, dar în cadrul lor trebuia să „se schimbe modul de a gândi şi de a lucra”543. George Macovescu a mai făcut afirmaţia că se obişnuia „să se considere că acestea sunt ambasade de categoria a doua sau a treia, că sunt la distanţe mari şi că ar fi un loc de odihnă”, ceea ce era greşit mai ales pentru că, în ţară, „conducerea de partid acordă o atenţie deosebită raporturilor României cu ţările din America Latină”544. „…Trebuie scoasă din rădăcini, accentua el, concepţia că în America Latină condiţiile speciale existente nu ne lasă să lucrăm... În centrul atenţiei diplomaţilor trebuie să stea dezvoltarea relaţiilor economice” pentru că „activitatea unei ambasade se măsoară în raport cu realizările în domeniul economic”545. Fiind de acord că în domeniul relaţiilor culturale „nu sunt condiţii”, el atrăgea atenţia că, totuşi, condiţiile existente nu au fost valorificate „din vina celor 37 de instituţii care se ocupă de acest sector şi care nici una nu face nimic; de fapt nu se ocupă nimeni”. Ca exemplu, se vorbea despre cărţi „în care s-au investit sume importante şi care putrezesc în magazii” şi se cerea ca ambasadele „să spună adevărul” şi să se facă toate eforturile pe plan propagandistic pentru că au fost ţări „care au câştigat bine din propaganda făcută în străinătate”546.

__________________ 542

Ibidem, fila 114. Ibidem, fila 119. 544 Ibidem. 545 Ibidem. 546 Ibidem. De fapt era vorba de volumele cuprinzând Operele lui Nicolae Ceauşescu. 223 543

Corneliu Mănescu a arătat în cuvântul său că trebuie pornit de la ideea că „deşi unele realizări au fost înfăptuite în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor României cu ţările de pe continentul latinoamerican, există sentimentul şi nu numai sentimentul ... că s-au făcut foarte puţine lucruri, s-au realizat foarte puţine acţiuni concrete, eficiente în ceea ce priveşte promovarea intereselor României în ţări de pe continentul latino-american”547. El arăta că există insatisfacţii în legătură cu activitatea ambasadelor a căror „practică economică a fost deficitară”, nefiind însă, în acest sens, eludată acţiunea de „păstrare a prestigiului politic al ţării”. Dorinţa conducerii statului era aceea de a deschide noi ambasade, dar, afirma ministrul de externe, acest lucru nu se poate face „numai pentru a avea reprezentare, numai pentru a trimite oameni să participe la un miting sau la o reuniune sau la o discuţie fadă”. În încheiere, Corneliu Mănescu, amintind că vizitele organizate de partea română în toamna anului 1968 au reprezentat mari eforturi pentru ţară, spunea: „Şi ne punem întrebarea cinstit: ce am câştigat noi? Foarte puţin, fiindcă, dacă facem socoteala, rezultatele sunt aproape neînsemnate. Desigur, un progres s-a făcut în direcţia relaţiilor politice, ne-am consolidat poziţia... Însă în ce priveşte relaţiile economice trebuie să recunoaştem că s-a făcut foarte puţin”548. Documentul prezentat în şedinţa Colegiului M.A.E. reprezenta o încercare de a formula o apreciere cât mai realistă asupra evoluţiilor din cadrul relaţiilor româno – latino-americane. Conţinutul său reflecta, însă, în continuare, tendinţa de a judeca relaţiile diplomatice în funcţie de orientarea ideologică a regimurilor politice aflate la putere în ţările din America Latină prin folosirea de standarde duble. Criticarea rezultatelor obţinute de România în relaţiile cu statele latino-americane a dus la creionarea unui plan de acţiune în mare parte, însă, cu un caracter utopic, mai ales în ceea ce priveşte diplomaţia culturală, schimburile interumane şi chiar obiectivele economice.

__________________ 547 548

224

Ibidem, fila 46. Ibidem, fila 65.

IV. SUB SEMNUL DESTINDERII – DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ ÎN AMERICA LATINĂ ÎN PERIOADA 1972-1990

Multe dintre elementele care compun istoria relaţiilor românolatino-americane în perioada 1972-1990 sunt greu de reconstituit în toată complexitatea lor datorită accesului restrâns la sursele documentare existente în arhive. Sursele deschise, aflate la îndemână, constituite din informaţiile publicate în mijloacele de informare în masă, reflectă doar ceea ce propaganda oficială a timpului dorea ca opinia publică românească să cunoască. Toate informaţiile privind politica externă constituiau, de asemenea, un prilej pentru a se mai adăuga o cărămidă la ridicarea acelui uriaş edificiu al cultului personalităţii construit în România anilor ’80. În acest sens, reţinem aprecierea formulată de Ion Bulei în lucrarea Scurtă istorie a românilor, conform căreia „cultul personalităţii, detestat de români, se bucura până către jumătatea deceniului 9 de toleranţa cancelariilor apusene din cauza politicii de relativă independenţă pe care Nicolae Ceauşescu o afişa faţă de Moscova în chestiuni care priveau integrarea şi cooperarea în cadrul C.A.E.R., Afganistanul, Kampuchia, Orientul Mijlociu, bugetele militare din cadrul Pactului de la Varşovia ş.a.”228. Acesta a fost cadrul general în care, în perioada anilor 1972-1975, valorificându-se şi valul de simpatie existent pe plan internaţional, generat de poziţia României faţă de evenimentele din vara anului 1968 în legătură cu criza din Cehoslovacia, cu un puternic ecou în numeroase ţări latino-americane, a avut loc o susţinută ofensivă diplomatică, urmărind în subsidiar importante proiecte economice, a regimului de la Bucureşti în America Latină. Strângerea legăturilor pe toate planurile cu ţările din zonă urma să fie înfăptuită, conform concepţiei oficiale, prin acţiunea directă a şefului statului în cadrul unor vizite reciproce şi întâlniri cu liderii politici din ţările Americii Latine,

__________________ 228

Ion Bulei, Scurtã istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996, p. 142. 225

continent considerat în documentele oficiale ale P.C.R. ca fiind, în acea perioadă, în pragul unei „revoluţii antiimperialiste, agrare, democratice” chiar cu puternice opţiuni pentru „socialism”229. Documentele oficiale ale partidului comunist considerau că „trebuie să reanalizăm activitatea ţării noastre în America Latină şi să dezvoltăm mai larg colaborarea cu aceste state. Cu unele din ţările latino-americane avem acorduri economice, am semnat Declaraţii comune, care creează o bază propice de intensificare a schimburilor economice de cooperare pe multiple planuri, de întărire a relaţiilor de prietenie şi întrajutorare reciprocă în efortul pentru dezvoltarea economiilor noastre naţionale... Ţinând seama de toate aceste premise favorabile, de dorinţa manifestată de aceste ţări, de a extinde relaţiile cu România ... există toate condiţiile pentru a realiza o conlucrare mult mai largă şi eficientă între România şi statele continentului latino-american”230. Evident, în consens cu ideologia oficială, pe prim plan se situau relaţiile cu Republica Cuba. Între 26 şi 30 mai 1972, Fidel Castro a întreprins o vizită în România în fruntea unei delegaţii de partid şi guvernamentale. Au avut loc convorbiri oficiale în cadrul cărora s-au trecut în revistă relaţiile dintre cele două ţări, apreciindu-se că acestea au avut o evoluţie pozitivă231. De asemenea, în cadrul discuţiilor, cele două părţi şi-au exprimat poziţia în legătură cu principalele evenimente internaţionale. Rezultatele întrevederilor şi discuţiilor au fost apreciate ca „o expresie a relaţiilor de prietenie şi colaborare” dintre cele două ţări şi partide comuniste şi, totodată, „o expresie a dorinţei de a întări această colaborare în lupta pentru victoria socialismului ... pentru victoria luptei împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului”232. Escamotând realitatea, în limbajul specific documentelor oficiale dintre statele comuniste, Comunicatul comun dat publicităţii la încheierea vizitei evidenţia „dezvoltarea ascendentă

__________________ 229

Doru Bratu, Contribuţii cu privire la relaţiile Cubei cu ţările Americii Latine (1959-1975), în „Revista de Istorie”, tom 34, nr. 12/1981, p. 2263. 230 Ibidem. 231 Petre Bărbulescu, Ion Calafeteanu, Ionel Cloşcă, Nicolae Ecobescu (coordonator), George Marin, Ilie Şerbănescu, Relaţii internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, vol. II, 1965-1980, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 205. 232 Aurel Pantea, Cuba revoluţionară şi România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 152. 226

a relaţiilor economice, creşterea şi diversificarea schimburilor comerciale, lărgirea cooperării pe multiple planuri”233. Comunicatul mai releva „multiplele posibilităţi” ale cooperării viitoare, recomandând organismelor de specialitate din cele două ţări să stabilească măsuri concrete pentru adâncirea cooperării îndeosebi în domeniul industriei miniere, chimice, materialelor de construcţii, transporturi ş.a.234. Dincolo de toate acestea, era important însă mesajul politic, care în esenţă semnifica o revizuire a atitudinii conducerii politice cubaneze faţă de „dizidenţa” românească în cadrul „lagărului socialist”. Era, de asemenea, o încercare a liderului cubanez de a găsi o posibilă cale de ieşire din constrângerile relaţiei cu Uniunea Sovietică, care nu era dispusă să sprijine fără condiţii supravieţuirea regimului de la Havana, adesea imprevizibil, datorită personalităţii lui Fidel Castro. La data de 28 august 1973, Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a aprobat programul vizitei pe care preşedintele Consiliului de Stat urma să o întreprindă într-o serie de ţări din America Latină. Vizita era considerată ca „un important act de politică externă” al României, urmând să contribuie „la dezvoltarea prieteniei şi colaborării cu ţările Americii Latine, la cauza generală a destinderii şi înţelegerii între popoare, la promovarea unui climat internaţional de pace şi securitate”235. Dar, mai presus de motivaţiile expuse în documentele oficiale date publicităţii, se urmărea şi cimentarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, prezentat cu „mândrie patriotică” drept un „militant neobosit pentru înfăptuirea idealurilor înaintate ale omenirii contemporane”236. Prima etapă a turneului latino-american a reprezentat-o vizita în Republica Cuba, „primul stat socialist din emisfera vestică”, care a avut loc între 29 august - 3 septembrie 1973. Delegaţia română avea în componenţa sa oficială, pe lângă cuplul Ceauşescu, un vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Comerţului Exterior, Ion Păţan, ministrul Afacerilor Externe, George Macovescu, ministrul Petrolului şi geologiei, Bujor Almăşan, şi o serie de membri ai conducerii P.C.R., printre care Ştefan Andrei, care răspundea de relaţiile externe ale

__________________ 233

Ibidem. Ibidem. 235 Eveniment de importanţă istorică în relaţiile româno–latino-americane, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 7. 236 Ibidem, p. 11. 227 234

partidului, consilieri şi experţi237. În fiecare ţară vizitată, din componenţa delegaţiei a făcut parte şi ambasadorul român acreditat în ţara respectivă, în cazul Cubei fiind vorba de Petre Ionescu, care era şi membru al C.C. al P.C.R. Vizita în Cuba s-a desfăşurat după ritualul specific vizitelor reciproce între şefii de stat ai ţărilor socialiste, aceasta însemnând în primul rând mobilizarea unor mari mase de oameni care îşi exprimau „bucuria” şi „adeziunea” în raport cu evenimentul la care asistau şi a cărui principală semnificaţie era aceea a „solidarităţii internaţionale”238. În cadrul unuia din mitingurile prieteniei româno-cubaneze desfăşurat la Fabrica de ciment „José Merceron” din Santiago de Cuba, Fidel Castro a declarat că în cadrul relaţiilor cu România s-a ajuns la o înţelegere prin care aceasta acorda Cubei un credit de 65 milioane de pesos, pe termen lung, pentru achiziţionarea unei fabrici de ciment. Creditul urma a fi returnat prin livrarea de produse cubaneze239. Printre momentele vizitei s-a numărat şi ceremonia acordării numelui de „R.S.România” unei şcoli secundare rurale cu internat din localitatea Pueblo de Alquizar, aflată la 30 de km de Havana240. În cadrul vizitei efectuate în America Latină, în programul delegaţiei române au existat şi o serie de momente fixe, reprezentate, de exemplu, de ceremonia decorării reciproce a liderilor politici şi de organizare a unor conferinţe de presă. În Cuba, preşedintele Osvaldo Dorticos Torrado a fost decorat cu ordinul „Steaua R.S.R.” clasa I, iar preşedintele Consiliului de Stat al României, cu ordinul „José Marti”241. Răspunzând unei întrebări adresate de reprezentantul agenţiei „Prensa Latina” în cadrul conferinţei de presă organizate la 2 septembrie 1973 la Havana, conducătorul delegaţiei române preciza că vizita în unele ţări din America Latină constituia expresia dezvoltării relaţiilor cu ţările din această zonă, fiind „o vizită de prietenie, de cooperare în interesul popoarelor noastre, al cauzei colaborării şi păcii generale”242. Mai sunt, de asemenea, de reţinut precizările făcute în

__________________ 237

Ibidem, p. 9. Ibidem, p. 77. 239 Ibidem, p. 43. 240 Ibidem, p. 49. 241 Ibidem, p. 55. 242 Ibidem, p. 66. 238

228

legătură cu vizita generalului Peron în primăvara anului 1973 în România, pe când acesta era încă în exil, şi care, cu prilejul convorbirilor purtate cu autorităţile de la Bucureşti, a pus bazele unui program de colaborare româno-argentinian ce urma să fie pus în aplicare după instalarea sa ca preşedinte al Argentinei243 după alegerile ce urmau să aibă loc în luna septembrie. Totodată, răspunzând unei întrebări referitoare la restabilirea relaţiilor diplomatice cu Mexicul, partea română aprecia că existau condiţii „pentru o colaborare economică, precum şi în domeniul ştiinţei şi culturii”244. Toate aspectele şi momentele vizitei din Cuba au fost pe larg comentate în stilul specific al presei comuniste de ziarele „Granma” şi „Juventud Rebelde”245. A fost dat publicităţii, de asemenea, un amplu Comunicat comun, în care cele două părţi „au apreciat evoluţia ascendentă a schimburilor economice, tehnico-ştiinţifice româno-cubaneze”. Se evidenţiau „rezultatele obţinute în îndeplinirea înţelegerilor în vigoare privind dezvoltarea schimburilor în domeniile ştiinţei, culturii, artei, presei, sănătăţii, învăţământului şi conlucrării rodnice în formarea de cadre, subliniindu-se, în acelaşi timp, dorinţa reciprocă de a lărgi în continuare această colaborare”. Partea cubaneză îşi exprima „recunoştinţa” pentru „această colaborare frăţească”246. Dincolo de limbajul diplomatic se pot identifica neîmpliniri în punerea în practică a acordurilor cuonvenite pe fondul mai vechilor probleme din relaţiile reciproce pe care le-am prezentat anterior. Se poate identifica, de asemenea, faptul că România făcuse o serie de concesii prin acordarea unor condiţii extrem de avantajoase Cubei în plan economic, gestul înscriindu-se în „solidaritatea internaţionalistă”, obligatorie faţă de „prima ţară socialistă” de pe continentul american. Protocolul turneului întreprins de delegaţia română în celelalte ţări latino-americane a avut şi el o serie de puncte fixe, printre care decorarea reciprocă a şefilor de stat247, acordarea liderului român şi

__________________ 243

Ibidem, p. 67. Ibidem, p. 68. 245 Ibidem, p. 69. 246 Ibidem, p. 80. 247 Nicolae Ceauşescu a fost decorat cu: Ordinul „El Libertador” în Venezuela; Ordinul „Boyoca” în Columbia; „Marele Colan al Ordinului Naţional de Merit” în Ecuador; „Marea Cruce a Ordinului Soarelui” în Peru; Colanul Marelui Ordin „El Libertador” în Argentina; Marele colan al 229 244

soţiei acestuia a titlului de „doctor honoris causa” de către o serie de Universităţi, încheierea unor acorduri, înţelegeri şi contracte economice, precum şi semnarea unor Declaraţii, comunicate comune şi Tratate. De asemenea, şeful statului român s-a întâlnit cu liderii principalelor partide politice din ţările vizitate, precum şi cu conducătorii partidelor comuniste din statele respective. Tuturor şefilor statelor vizitate, precum şi unor importanţi lideri politici din cadrul acestora, le-a fost adresată invitaţia de a vizita România. Costa Rica a fost vizitată între 3-5 septembrie 1973. În cadrul conferinţei de presă, organizată în capitala acestei ţări, San José, la 4 septembrie, se precizau din nou obiectivele turneului întreprins de delegaţia română: „România este legată prin relaţii vechi de colaborare cu ţările Americii Latine. Ne leagă şi o anumită comunitate de cultură, de limbă, datorită originii latine. Vizita noastră ... este o vizită de prietenie, de colaborare; în acelaşi timp, are drept scop de a identifica, împreună cu conducătorii fiecărei ţări, posibilităţile de colaborare în diverse domenii de activitate, pe principiul egalităţii şi avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne, care să contribuie la un progres mai rapid pe calea dezvoltării independente a ţărilor noastre. Totodată, noi concepem această vizită ca o expresie a solidarităţii şi ca o preocupare pentru a contribui la dezvoltarea vieţii internaţionale pe calea destinderii, a păcii şi colaborării între toate popoarele, fără deosebire de orânduire socială”248. Referitor la relaţiile economice bilaterale se afirma, în cadrul aceleiaşi conferinţe de presă, că România a cumpărat din Costa Rica „1000 de tone de cafea”, fiind interesată şi de alte produse, cum erau bananele, zahărul, carnea şi pieile, dorindu-se realizarea în Costa Rica a „industrializării acestor produse”249. „Ordinului Naţional Cruzeiro do Sul” în Brazilia; Marele colier al „Ordinului mexican al Vulturului aztec” în Mexic. Şefii statelor latino-americane au fost decoraţi cu Ordinul „Steaua R.S.R.” clasa I. În Argentina, Elena Ceauşescu a fost decorată cu Marea Cruce a Ordinului „El Libertador”, iar Maria Estela Martinez de Peron cu Ordinul „23 August” clasa I. În Mexic, Elena Ceauşescu a fost decorată cu Marea Cruce cu cordon al „Ordinului mexican al Vulturului aztec”, iar Maria Ester Zuna de Echeveria cu Ordinul „23 August” clasa I (cf. Eveniment de importanţă istorică în relaţiile româno-latinoamericane). 248 Eveniment de importanţã istoricã ..., p. 122. 249 Ibidem, p. 123. 230

Aşa cum se preciza în Comunicatul comun dat publicităţii la sfârşitul vizitei, în domeniul relaţiilor economice cele două părţi „au exprimat hotărârea lor comună de a acţiona pentru aplicarea prevederilor acordului comercial şi de cooperare semnat în 1971 în vederea intensificării schimburilor comerciale prin diversificarea structurii acestora, lărgirii cooperării economice şi tehnice în interesul reciproc al popoarelor român şi costarican”250. Cele două părţi au mai semnat Acordul de cooperare economică, industrială şi tehnică pe termen lung, Acordul de colaborare culturală, Acordul de colaborare ştiinţifică şi tehnică şi s-a convenit efectuarea unui schimb de note privind încheierea unei înţelegeri referitoare la facilitarea acordării vizelor251. Referitor la relaţiile bilaterale în domeniile politic şi diplomatic, „cei doi şefi de stat au constatat cu satisfacţie că relaţiile de prietenie româno-costaricane au posibilitatea să se dezvolte continuu, în folosul reciproc al celor două ţări şi popoare, al păcii şi înţelegerii internaţionale”252. La 4 septembrie 1973, cei doi şefi de stat şi miniştrii de externe au semnat „Tratatul de prietenie şi cooperare între Republica Socialistă România şi Republica Costa Rica”253. Documentul conţinea un preambul şi 11 articole. În esenţă, în cadrul său se reafirma ataşamentul părţilor faţă de principiile dreptului internaţional generalacceptate în relaţiile dintre state şi în cadrul O.N.U. în acea perioadă istorică (articolul I), obiectivele strategice ale cooperării reciproce (articolele II, III, IV), precum şi poziţia comună într-o serie de probleme internaţionale, cum ar fi dezarmarea, crearea de zone denuclearizate în diferite regiuni ale lumii, promovarea destinderii, păcii, bunei înţelegeri şi cooperării în lume, stabilirea şi menţinerea unei ordini economice şi mondiale juste, întărirea rolului O.N.U. (articolele V-IX)254. Ultimul act oficial al vizitei în Costa Rica l-a reprezentat invitarea preşedintelui Costa Ricăi, José Figueres, în România, invitaţie care a fost acceptată255.

__________________ 250

Ibidem, p. 142. Ibidem. 252 Ibidem. 253 Ibidem, p. 135-140. 254 Ibidem. 255 Ibidem, p. 145. 251

231

Venezuela a fost următoarea ţară vizitată, între 5-10 septembrie 1973. S-au alăturat demnitarilor din cele două ţări, care au participat la activităţile oficiale, Petrache Dănilă, ambasadorul României la Caracas, şi Juan Uslar Pietri, ambasadorul Venezuelei la Bucureşti256. Despre vizita delegaţiei române au relatat pe larg o serie de ziare precum „El Nacional”, „Tribuna Popular”, ca şi posturile de radio şi televiziune. Din relatările oficiale publicate în legătură cu vizita din această ţară transpare în mod indirect faptul că în mass-media venezueleană au fost şi luări de poziţie mai puţin favorabile părţii române. Ca un exemplu în acest sens trebuie menţionat faptul că, în cadrul conferinţei de presă, organizată la 7 septembrie la Caracas, Eduardo Robles Piques, ziarist al cotidianului „El Nacional”, l-a întrebat pe Nicolae Ceauşescu „până unde ajunge libertatea caricaturii în ţara sa şi, în mod concret, dacă este posibil să vi se facă o caricatură a dumneavoastră şi aceasta să se publice în presă”. Răspunsul a fost o mostră a limbajului de lemn: „Pentru a cunoaşte cum este libertatea presei în România, cel mai bine ar fi să vizitaţi ţara noastră... Caricatura este folosită în mod corespunzător, în raport cu necesităţile societăţii noastre socialiste; vizitaţi România şi veţi vedea”257. Convorbirile şi tratativele oficiale purtate între cele două părţi au avut ca rezultat o serie de înţelegeri şi acorduri menţionate în Comunicatul comun dat publicităţii la sfârşitul vizitei. Documentele semnate au fost: Acordul pe termen lung de cooperare economică şi industrială, modus vivendi comercial; Acord-cadru de colaborare ştiinţifică şi tehnică; Acordul complementar de cooperare tehnică în domeniul agricol şi industrial; Programul preliminar de lucru convenit între miniştrii minelor şi petrolului din cele două ţări; Planul de schimburi culturale pe anii 1973-1974 (ce urmărea să pună în aplicare Acordul de cooperare culturală şi ştiinţifică semnat în 1968 şi care era în vigoare)258. Preşedintele român şi preşedintele Republicii Venezuela, dr. Rafael Caldera, au semnat la 10 septembrie 1973, la Caracas, o Declaraţie comună în care, „având în vedere relaţiile în creştere, de prietenie şi cooperare mutuală între cele două ţări, precum şi afinităţile de limbă şi cultură dintre popoarele lor”, cele două părţi se angajau să

__________________ 256

Ibidem, p. 161. Ibidem, p. 196. 258 Ibidem, p. 228. 257

232

pună la baza relaţiilor reciproce principiile unanim acceptate în relaţiile dintre state şi să militeze în comun pe plan internaţional, „pentru rezolvarea problemelor internaţionale în spiritul documentelor O.N.U. şi al reglementărilor dreptului internaţional”. De asemenea, părţile se angajau să adâncească colaborarea dintre ele pe toate planurile şi „să intensifice legăturile de prietenie între cele două popoare, pentru o mai bună cunoaştere a valorilor lor spirituale şi materiale”259. Columbia a fost vizitată de delegaţia română între 10-13 septembrie 1973. Delegaţiei i s-a alăturat Dumitru Moianu, ambasadorul României la Bogota, iar dintre oficialităţile părţii columbiene, care au participat la tratative şi discuţii, a făcut parte şi însărcinatul cu afaceri al Columbiei la Bucureşti, Alvaro Rocha Lalinde260. Vizita din Columbia s-a soldat cu semnarea unor acorduri şi înţelegeri, printre care: „Acordul cu privire la unele probleme ale cooperării în domeniul cercetării şi valorificării unor zăcăminte de cărbuni cocsificabili; Acordul cu privire la cooperarea în domeniul cercetării şi valorificării unor zăcăminte de petrol; Acordul de cooperare în problemele mecanizării culturii şi industrializării bumbacului”261. Despre momentele vizitei din Columbia, care a cuprins un popas în zona celui mai mare centru economic al ţării-gazdă, oraşul Medellin, unde a avut loc şi o întâlnire cu reprezentanţii „Asociaţiei Naţionale a Industriaşilor Columbieni”, au relatat ziarele „El Espectador”, „El Tiempo” şi „El Siglo”262. Preşedintele Republicii Columbia, Misael Pastrana Borrero, şi preşedintele român au semnat la Bogota, la 12 septembrie 1973, o „Declaraţie solemnă comună” în care se sublinia cu satisfacţie „dezvoltarea favorabilă a relaţiilor româno-columbiene” şi se menţiona că „deschiderea de misiuni diplomatice în capitalele celor două ţări a contribuit şi va contribui la o mai bună cunoaştere, la găsirea de noi posibilităţi menite să ducă la dezvoltarea relaţiilor bilaterale pe toate planurile”263. Ecuadorul a reprezentat o nouă etapă în cadrul vizitei întreprinse în America Latină. Popasul ecuadorian a avut loc între 13-15

__________________ 259

Ibidem, p. 224. Ibidem, p. 238. 261 Ibidem, p. 282. 262 Ibidem, p. 294. 263 Ibidem, p. 306. 260

233

septembrie 1973, din delegaţia oficială română făcând, în continuare, parte ambasadorul Dumitru Moianu, acreditat şi la Quito264. Această nouă vizită s-a concretizat în încheierea următoarelor acorduri: Acord de cooperare economică, industrială şi tehnică, Acord comercial între cele două guverne, Acord de colaborare culturală între cele două ţări, Acord de colaborare şi cooperare în domeniul petrolului între ministerele de resort265. La sfârşitul discuţiilor oficiale, cele două părţi au adoptat o „Declaraţie solemnă comună”, semnată din partea Ecuadorului de generalul de brigadă Guillermo Rodriguez Lara, preşedintele Republicii266. În ea se menţiona „semnificaţia deosebită a vizitei întreprinse de delegaţia română”, cele două părţi apreciind în mod deosebit „importanţa contactelor personale şi a schimburilor de păreri dintre factorii de răspundere ai celor două ţări pentru dezvoltarea colaborării bilaterale, pentru întărirea încrederii, stimei şi respectului reciproc dintre poporul român şi poporul ecuadorian”267. Principalele cotidiane ecuadoriene, „El Comercio”, „El Universo”, „El Tiempo” şi „El Telegrafo”, au publicat pe toată perioada vizitei articole dedicate evenimentului268. Programul vizitei delegaţiei române în America Latină avea prevăzută şi o etapă în Chile. Într-un interviu acordat trimisului special al revistei „Lumea”, în august 1973, preşedintele Republicii Chile, Salvador Allende Gossens, referindu-se la vizita pe care urma să o întreprindă Nicolae Ceauşescu, declara că ea era percepută ca „un eveniment de o extremă importanţă şi semnificaţie”, adăugând că, de la instalarea guvernului său, „relaţiile dintre România şi Chile s-au intensificat”, întrucât partea chiliană a găsit „înţelegere şi spirit de cooperare în domeniile tehnic, ştiinţific, cultural şi economic...”269. Salvador Allende mai sublinia că vizita era „un fapt semnificativ pentru America Latină”, fiind şi „o dovadă a unei viziuni profunde a ceea ce reprezintă azi America Latină şi a ceea ce va fi mâine”270.

__________________ 264

Ibidem, p. 322. Ibidem, p. 354. 266 Ibidem, p. 370. 267 Ibidem, p. 373. 268 Ibidem, p. 362. 269 „Lumea”, săptămânal de politică externă al Uniunii Ziariştilor din România, nr. 34 (512), 16 august, 1973, p. 3-4. 270 Ibidem. 234 265

Pe când delegaţia română se afla în Columbia, la 11 septembrie 1973, a avut loc lovitura de stat militară din Chile, în timpul căreia Salvador Allende şi-a pierdut viaţa. La 13 septembrie 1973 a fost dată publicităţii „Declaraţia C.C. al P.C.R. în legătură cu lovitura de stat militară din Chile”, în care aceasta era condamnată, cerându-se respectarea voinţei poporului chilian şi protestându-se împotriva reprimării forţelor politice de stânga271. Aflat în vizită în Ecuador, preşedintele Consiliului de Stat al României declara, la 14 septembrie 1973, că „fără îndoială, evenimente ca cele din Chile nu pot decât să constituie un moment care să îngrijoreze, dar nu există forţă astăzi în lume care să împiedice un popor pe calea progresului, fericirii şi bunăstării”272. Peru a fost ultima etapă a vizitei întreprinse în anul 1973 într-o serie de ţări din America Latină. Delegaţia română s-a aflat în această ţară în perioada cuprinsă între 15 şi 20 septembrie. Ca şi cu celelalte ocazii, din delegaţiile oficiale făceau parte şi ambasadorii acreditaţi în cele două ţări: Mircea Nicolaescu şi Enrique Laroza273. Presa peruană a fost un martor fidel al derulării evenimentului, fiecare moment al vizitei fiind amplu relatat de cotidiane precum „L’Expresso”, „La Prensa”, „La Nueva Cronica”, „El Comercio”, „Ojo”274. În urma convorbirilor oficiale desfăşurate „într-o atmosferă prietenoasă şi de înţelegere reciprocă”, aşa cum se preciza în Comunicatul oficial dat publicităţii la sfârşitul vizitei, cele două părţi au semnat o serie de documente, printre care: Acord de credit; Acord de colaborare economică şi tehnică în domeniul energiei electrice la nivelul ministerelor de resort; Acord de colaborare în domeniul petrolului, tot la nivelul ministerelor de resort; Contract de constituire a întreprinderii miniere speciale „Automina” între Geomin şi Minerogen; Contract de constituire a societăţii mixte pentru fabricarea de maşini-unelte, între Uzinimport şi Induperu; Contract de export de vagoane semnat între Mecanoimportexport şi Enafer275.

__________________ 271

Nicolae Ecobescu (coordonator), op. cit., p. 235. Eveniment de importanţă istorică..., p. 343. România a devenit loc de refugiu pentru numeroşi chilieni care erau urmăriţi de forţele de represiune din motive politice. O parte dintre ei şi-au construit o nouă viaţă în ţara noastră, unde au fost primiţi cu ospitalitatea specifică poporului român. 273 Ibidem, p. 395. 274 Ibidem, p. 465-467. 275 Ibidem, p. 480. 235 272

Tot aşa cum preciza documentul menţionat, „ţinând seama de importanţa schimburilor de valori spirituale, pentru mai buna cunoaştere şi apropiere între cele două ţări şi popoare, în timpul vizitei a fost semnat Acordul de colaborare culturală între guvernul R.S. România şi guvernul Republicii Peru”276. Comunicatul comun mai arăta că „având în vedere dorinţa de pace şi înţelegere manifestată de poporul român şi peruan, dezvoltarea permanentă a relaţiilor stabilite în decursul timpului între cele două ţări, în interesul celor două popoare, al cauzei păcii şi colaborării internaţionale, pentru a lărgi şi adânci în continuare raporturile existente între cele două state” preşedintele Consiliului de Stat al R.S. România şi preşedintele Republicii Peru, Juan Velasco Alvarado, au semnat o declaraţie comună277. Argentina a cunoscut în anul 1973 importante schimbări în plan politic intern. Succesul în alegerile din martie 1973 al Frontului Justiţialist de Eliberare (FREJULI) şi victoria în alegerile prezidenţiale din 23 septembrie a generalului Juan Domingo Peron, şeful Mişcării Justiţialiste, au deschis în faţa Argentinei perspectiva unor evoluţii noi în plan intern şi extern. Noul regim politic a luat măsura promovării unui decret privind amnistia generală a deţinuţilor politici încarceraţi de fostul regim militar şi a abrogat legea din 1966 prin care partidul comunist fusese scos în afara legii. De asemenea, a fost iniţiat un plan „social-economic” în cadrul căruia primele măsuri luate urmăreau combaterea inflaţiei, relansarea producţiei şi combaterea şomajului. S-au mai decretat şi o reducere a preţurilor la produsele de consum şi o creştere a salariilor cu 20%278. Profitând de contextul favorabil creat de evoluţiile din politica argentiniană, de precedentele vizite în America Latină şi de apropierea înregistrată cu prilejul vizitei lui Juan Domingo Peron în primăvara anului 1973 în România, aflat de atunci în exil, o delegaţie română condusă de Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită în Argentina între 5 şi 8 martie 1974. Din delegaţie mai făceau parte Elena Ceauşescu, Ion Păţan, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ministrul

__________________ 276

Ibidem. Ibidem, p. 473-477. 278 Ibidem, p. 508. Cu prilejul ceremoniei de instalare în funcţie a preşedintelui Peron, la 12 octombrie 1973, a fost prezentă în Argentina şi o delegaţie română condusă de Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat. 236 277

Comerţului Exterior, Ştefan Andrei, secretar al C.C. al P.C.R., George Macovescu, ministrul Afacerilor Externe, consilieri şi experţi279. Ca şi în situaţiile anterioare, delegaţiilor oficiale ale părţilor li s-au alăturat şi ambasadorii acreditaţi în cele două ţări: Mihai Bălănescu şi Juan Carlos Marcelino Beltramino280. Ritualul protocolar al vizitei din Argentina a fost în mare măsură identic cu cel al vizitelor din celelalte state latino-americane, fiind de menţionat însă un accent suplimentar de somptuozitate, generată probabil de relaţia de prietenie personală între cei doi şefi de stat. Un moment mai deosebit din cadrul programului pe care delegaţia română l-a avut pe parcursul vizitei l-a reprezentat întâlnirea cu membrii coloniei române din Argentina, la data de 7 martie 1974. Din informaţiile pe care le-am avut la dispoziţie, provenind din sursele oficiale ale timpului, rezultă că membrii coloniei române prezenţi la această întâlnire au întâmpinat delegaţia română cu multă cordialitate. În discursul ţinut cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Stat a cerut membrilor comunităţii române să facă tot ce pot „pentru a contribui ca între România şi Argentina să existe relaţii bune. Fiind buni cetăţeni argentinieni, să nu uitaţi că aţi fost cetăţeni români”281. Întâlnirea a luat sfârşit în „acordurile tradiţionalului cântec patriotic românesc «Pe-al nostru steag e scris unire»”282. În cursul discuţiilor oficiale care au avut loc între cele două părţi, aşa cum se sublinia în Comunicatul comun dat publicităţii, „cei doi preşedinţi au constatat cu satisfacţie că relaţiile bilaterale românoargentiniene au cunoscut o evoluţie favorabilă şi au evidenţiat existenţa unor noi posibilităţi pentru lărgirea şi diversificarea lor în domeniile politic, economic, social, tehnic, cultural şi ştiinţific, în folosul reciproc al celor două ţări şi popoare” şi, totodată, au evidenţiat „rolul pozitiv al contactelor bilaterale care au avut loc în domeniul economic, reliefând sporirea schimburilor comerciale între cele două ţări, care se desfăşoară pe baza acordului comercial încheiat în anul 1969”283. Pentru amplificarea relaţiilor economice, în timpul vizitei a fost semnat „Acordul general de cooperare economică şi tehnică între

__________________ 279

Ibidem, p. 529. Ibidem, p. 536. 281 Ibidem, p. 605. 282 Ibidem. 283 Ibidem, p. 646. 280

237

guvernul R.S. România şi guvernul Republicii Argentina”284. Tot în domeniul economic mai trebuie menţionată semnarea unui contract de livrare de utilaj petrolier românesc către întreprinderea argentiniană Y.P.E., prin „Industrialexport”, valoarea livrărilor pentru perioada 1974-1976 fiind de 37 milioane de dolari285. Cel mai important document semnat de cei doi şefi de stat, la 8 martie 1974, a fost „Tratatul de prietenie şi cooperare între R.S. România şi Republica Argentina”. Tratatul conţinea un preambul şi nouă articole. În cadrul acestuia, părţile îşi reafirmau ataşamentul faţă de principiile dreptului internaţional şi faţă de Carta O.N.U. şi declarau că vor milita pentru soluţionarea în spiritul şi litera acestora şi în consens pentru rezolvarea problemelor majore cu care se confrunta comunitatea internaţională: pacea, dezarmarea nucleară, cooperarea internaţională. Articolul al doilea se referea la acţiunea de întărire şi dezvoltare continuă a relaţiilor bilaterale în toate domeniile de interes comun286. Presa argentiniană, cotidianele cele mai importante precum „Clarin”, „Cronica”, „La Prensa”, „La Nacion” au subliniat importanţa deosebită a vizitei delegaţiei române pentru adâncirea relaţiilor româno-argentiniene, publicând numeroase articole şi relatări în legătură cu acest eveniment politico-diplomatic, considerat ca având o importanţă istorică287. Concluzionând asupra vizitei întreprinse în America Latină, într-un interviu acordat revistei „Lumea”, ministrul de externe român, George Macovescu, aprecia că aceasta a fost o „adevărată misiune de pace, solidaritate, prietenie şi colaborare”, bilanţul său cuprinzând rezultate „deosebit de pozitive” prin faptul că s-au pus bazele „unei conlucrări durabile şi trainice, de largă inspiraţie şi perspectivă”, ajungându-se la concluzia „unanim acceptată de a fructifica şi mai mult tradiţiile... vechi de prietenie cu popoarele latine şi de a le adăuga spiritul viu al realităţilor pe care le trăim azi”288. George Macovescu aprecia că declaraţiile comune şi, în general, ansamblul documentelor semnate aveau o deosebită semnificaţie

__________________ 284

Ibidem. Ibidem, p. 617. 286 Ibidem, p. 640-644. 287 Ibidem, p. 632-635. 288 Ibidem, p. 676. 285

238

politică, definind „coordonatele politice ale relaţiilor viitoare” cu ţările latino-americane. În ansamblu, el aprecia că vizita a fost „o expresie elocventă a politicii României de pace şi colaborare cu toate popoarele lumii, fără deosebire de orânduire socială”289. Ministrul de externe român considera că „una din concluziile preţioase ce s-au degajat cu preponderenţă în timpul acestei memorabile vizite a constituit-o necesitatea întăririi solidarităţii în lupta comună pentru dezvoltarea economico-socială, pentru consolidarea independenţei şi solidarităţii, pentru o lume mai dreaptă, mai bună”290. În acest spirit, se mai sublinia, lărgirea relaţiilor de prietenie cu popoarele Americii Latine dădea un plus de siguranţă „desfăşurării cu succes a cursului nou de destindere în viaţa internaţională”. George Macovescu considera şi că vizita în ţările Americii Latine a constituit „afirmarea ideilor socialismului, ale acestei noi orânduiri sociale în plină dezvoltare”291. Ca apreciere finală, putem reţine, din interviul diplomatului român, afirmaţia conform căreia delegaţia română a fost întâmpinată în toate ţările vizitate din America Latină „cu manifestări de caldă şi sinceră simpatie, de ataşament şi solidaritate, de interes, atât din partea celor mai înalţi reprezentanţi din aceste state, cât şi de populaţie”, exprimându-se, de asemenea, „interesul pentru realizările româneşti, pentru orientarea politică internă şi externă a României, pentru ideile promovate de ţara noastră”292. Răspunzând invitaţiilor făcute cu ocazia vizitei în respectivele ţări din America Latină, o serie de şefi de stat latino-americani au vizitat România în cursul anilor 1974 şi 1975. Între 22 şi 25 aprilie 1975, a fost oaspetele ţării noastre José Figueres Ferrer, preşedintele Republicii Costa Rica. Acordând cu prilejul acestei călătorii un interviu revistei „Lumea”, preşedintele costarican a declarat, referitor la prima sa vizită într-o ţară socialistă, că aceasta a fost motivată nu doar de răspunsul la o invitaţie, ci şi de „semnificaţia însăşi a României: un sfert de secol de «război rece» a creat prejudecăţi şi în legătură cu aceasta eu cred că România a făcut deosebit de mult pentru ca într-o lume divizată să se menţină speranţa unei înţelegeri universale, un echilibru între două lumi diferite”293.

__________________ 289

Ibidem, p. 677. Ibidem. 291 Ibidem, p. 678. 292 Ibidem. 293 „Lumea”, nr. 18 (548), 25 aprilie 1974, p. 2. 290

239

Referitor la relaţiile româno – latino-americane, el mai preciza că „marea ... apropiere între o ţară din America Latină şi România nu trebuie să fie neapărat numai prin comerţ... De aceea văd apropierea consolidându-se mult şi în sfera culturii, printr-o cunoaştere bazată pe stima reciprocă, stimă subînţeleasă... Apropierea culturală se realizează mai uşor decât comerţul intensiv, ceea ce nu înseamnă că este mai puţin eficace: ea are calitatea de a fi mai durabilă”294. Convorbirile oficiale dintre delegaţia costaricană şi autorităţile române au avut ca subiect informarea reciprocă asupra problemelor celor două ţări în procesul dezvoltării lor, reafirmarea hotărârii celor două părţi de a accentua dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi un larg schimb de păreri în relaţiile internaţionale. În legătură cu toate acestea a fost dat publicităţii un „Comunicat comun”295. Între 19 iunie - 2 iulie 1974, România a fost vizitată de Alfonso Lopez Michelsen, preşedintele ales al Columbiei, care urma să preia mandatul începând cu data de 7 august. Preşedintele columbian deţinuse funcţia de ministru de externe în perioada 1968-1970, când s-au stabilit relaţiile diplomatice româno-columbiene, s-a semnat tratatul de asistenţă tehnică şi au început schimburile comerciale între cele două ţări. Referitor la vizita în România, el a declarat într-un interviu acordat revistei „Lumea”: „Convorbirile noastre au o importanţă specială, în sensul că ţările noastre sunt asemănătoare sub multe aspecte. prin dimensiuni, nu neapărat geografice, bogăţii naturale, dorinţa de autonomie şi de autenticitate, care caracterizează atât România, cât şi Columbia. Credem că din colaborarea bilaterală putem avea mari avantaje, prin tehnica românească în exploatarea petrolului şi în petrochimie, prin schimburi culturale care s-au concretizat în traducerea unor autori columbieni şi a unor autori români încă necunoscuţi nouă şi, în sfârşit, prin faptul că suntem ţări al căror principal interes este pacea”296. În timpul convorbirilor oficiale dintre partea română şi cea columbiană a fost exprimată dorinţa de a mări şi diversifica schimburile comerciale, culturale şi ştiinţifice, de a lărgi colaborarea tehnică în toate ramurile de interes comun297.

__________________ 294

Ibidem, p. 3. Nicolae Ecobescu (coordonator), op. cit., vol. II, p. 250. 296 „Lumea”, nr. 27 (557), 27 iunie 1974, p. 3. 297 Nicolae Ecobescu (coordonator), op. cit., vol. II, p. 255. 295

240

Preşedintele Republicii Ecuador, generalul de brigadă Guillermo Rodriguez Lara, a vizitat România în perioada 7-11 martie 1975. Cu prilejul acestei vizite de prietenie au fost semnate următoarele documente: Acordul de cooperare în domeniul agrozootehnic; Actul final cu privire la cooperarea româno-ecuadoriană în domeniul industriei extractive de petrol, al lucrărilor de prospecţiuni, explorare şi exploatare în petrochimie; Aide-memoire privind cooperarea economică şi tehnică între România şi Ecuador, îndeosebi în industriile chimică, a cimentului, materialelor de construcţii, prelucrării şi industrializării lemnului, precum şi referitor la dezvoltarea schimburilor comerciale298. Într-un interviu acordat în exclusivitate revistei „Lumea”, preşedintele ecuadorian a declarat: „Consider vizita mea în România drept un mare pas al ţării mele în întărirea prieteniei cu poporul român... Relaţiile româno-ecuadoriene vor continua să se dezvolte în viitorul imediat şi pe termen lung. Domeniile de colaborare vor cuprinde exploatările de petrol şi alte bogăţii ale subsolului ecuadorian, realizarea de industrii petrochimice, asistenţă tehnică pentru programe agricole şi zootehnice”299. Comunicatul comun dat publicităţii la sfârşitul vizitei din România a delegaţiei ecuadoriene sublinia că în cursul convorbirilor oficiale s-a trecut în revistă modul cum au fost îndeplinite înţelegerile la care s-a ajuns în septembrie 1973 şi s-au trasat jaloanele colaborării viitoare şi domeniile de interes reciproc300. Printre măsurile concrete convenite au fost şi cele referitoare la semnarea în cel mai scurt timp a documentelor privind constituirea societăţii mixte de servicii petroliere româno-ecuadoriene301. „Ofensiva” politico-diplomatică românească în America Latină a continuat şi în vara anului 1975, când preşedintele României a vizitat Brazilia şi Mexicul. Republica Federativă a Braziliei a fost vizitată între 4 şi 7 iunie 1975 de o delegaţie care cuprindea, pe lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe Gh. Oprea, viceprim-ministru al guvernului, Dumitru Popescu, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, George Macovescu, ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Ionescu, ministru secretar de stat

__________________ 298

Ibidem, p. 279-280. „Lumea”, nr. 11 (594)/13 martie 1975, p. 6. 300 Ibidem. 301 Ibidem, p. 7. 299

241

la Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale, şi consilieri ai preşedintelui republicii, ca Vasile Pungan şi Nicolae Doicaru302. La convorbirile şi activităţile oficiale au participat şi ambasadorii acreditaţi în capitalele celor două ţări: Nicolae Ghenea şi Paulo Braz Pinto da Silva303. În urma discuţiilor şi tratativelor purtate între cele două părţi s-au semnat următoarele documente: Acordul privind cooperarea în industria siderurgică prin livrări de credit; Acordul privind transferul de tehnologii în domeniul industriei farmaceutice; Acordul comercial, de plăţi şi de cooperare economică; Acordul privind transporturile maritime; Protocolul de colaborare în domeniul minier; Contractul privind livrarea de minereu de fier brazilian către România; Acorduri şi contracte privind dezvoltarea comerţului şi cooperării dintre cele două ţări în domenii ca: subansamble de tractoare; echipament de construcţie; instalaţii de foraj şi utilaj pentru industria petrochimică; instalaţii pentru explorări şi exploatări miniere; linii de ciment, maşini-unelte şi alte produse ale industriilor construcţiei de maşini, metalurgice şi chimice; Contracte de cooperare economică şi industrială între întreprinderile româneşti de comerţ exterior şi firma „Malves S.A.” din Sao Paulo304. Marile cotidiene braziliene, printre care „Correio Brasiliense”, „O Globo”, „O Estado de Sao Paulo”, posturile de radio şi televiziune au informat pe larg opinia publică în legătură cu vizita delegaţiei române, considerând că se deschid „ample perspective dezvoltării relaţiilor dintre Brazilia şi România pe multiple planuri”305. Unul din momentele cele mai interesante ale vizitei din Brazilia l-a constituit întâlnirea cu membrii coloniei române din Sao Paulo, la data de 6 iunie 1975. Membrii delegaţiei române au fost salutaţi de Augustin Hila, preşedintele societăţii culturale „Brazilia-România”, care, printre altele, în cuvântul său, a spus: „Cine ar fi putut crede că mie, fiu de ţăran de pe plaiurile Transilvaniei, să-mi fie dată o asemenea cinste de a saluta pe preşedintele României tocmai aici, la Tropicul Capricornului? Spun cu mândrie aceste cuvinte, pentru că, deşi am devenit cetăţean al Braziliei, nu voi uita niciodată că posed cel

__________________ 302

Solie de pace şi colaborare, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 54. Ibidem, p. 55. 304 Ibidem, p. 36. 305 Ibidem, p. 109. 303

242

mai frumos certificat de naştere, căruia, făcându-i-se o analiză genealogică, se ajunge până la Decebal şi Traian. Şi sunt mândru că pe pământul unde m-am născut se scrie istorie”306. De asemenea, oaspeţii au mai fost întâmpinaţi cu o alocuţiune de salut şi de Rachel Carmeiro do Amarate, membră a conducerii asociaţiei „Prietenii României” din statul Parana, care a subliniat că a venit pentru a adresa „un salut călduros al românilor din acest stat şi al brazilienilor care, prin rădăcinile adânci în latinitatea comună”, au un sentiment fratern faţă de români307. Preşedintele român a declarat, la rândul său: „Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă întâlnesc aici cu unii cetăţeni brazilieni care s-au născut în România şi mă bucură că nu au uitat de ţara lor, de pământul unde s-au născut şi că se străduiesc, ca cetăţeni brazilieni, să contribuie la o mai bună cunoaştere şi la dezvoltarea prieteniei între România şi Brazilia”308. În finalul discursului său, preşedintele României a adresat rugămintea tuturor cetăţenilor brazilieni de origine română să facă tot ce este posibil pentru „a contribui la dezvoltarea colaborării între popoarele noastre, pentru a crea o apropiere mai puternică în toate domeniile – economic, ştiinţific, cultural...”309. În seara aceleiaşi zile, delegaţia română a avut o întâlnire cu membrii conducerii asociaţiei „Prietenii României”. Discuţiile purtate cu acel prilej au evidenţiat importanţa deosebită a celor două organizaţii pentru cunoaşterea şi apropierea celor două popoare, mai ales prin intermediul culturii, exprimându-se, în acest sens, aprecieri pozitive de către conducerea delegaţiei române, care şi-a manifestat dorinţa ca activitatea acestora să se dezvolte în continuare inclusiv prin vizite reciproce310. La sfârşitul vizitei a fost semnată, de către preşedintele României şi preşedintele Braziliei, Ernesto Geisel, „Declaraţia solemnă comună”, al cărui punct III stipula: „Cele două ţări vor promova extinderea relaţiilor bilaterale, îndeosebi în domeniul comerţului şi al cooperării economice în sectoare specifice de interes comun. În acelaşi timp, vor fi intensificate contactele oficiale şi stabilirea de legături directe între

__________________ 306

Ibidem, p. 128. Ibidem, p. 129. 308 Ibidem, p. 130. 309 Ibidem, p. 131. 310 Ibidem, p. 133. 307

243

instituţii, întreprinderi, firme şi organizaţii economice, financiare şi tehnice din ambele ţări şi vor fi promovate formele moderne de cooperare între ele, precum şi pe terţe pieţe”311. De asemenea, la punctul XVI se arăta: „După examinarea atentă a aspectelor multiple pe care le prezintă dezvoltarea relaţiilor bilaterale, cei doi preşedinţi îşi exprimă convingerea lor fermă că promovarea unei politici de respect reciproc între România şi Brazilia corespunde în cel mai înalt grad intereselor celor două ţări, vocaţiei celor două popoare, ca şi sentimentelor şi tradiţiilor rezultând din moştenirea latină comună”312. În ceea ce priveşte colaborarea în plan internaţional, la punctul XI al Declaraţiei, „cei doi preşedinţi, în calitatea lor de conducători ai unor ţări în curs de dezvoltare, au subliniat necesitatea unei abordări pozitive şi constructive în relaţiile internaţionale, în vederea stabilirii unei noi ordini economice, care trebuie să ia în consideraţie imperativul apropierii nivelului de dezvoltare economică şi socială a tuturor naţiunilor şi care să permită găsirea de soluţii juste în problemele economice şi financiare mondiale”313. Toate momentele şi rezultatele tratativelor purtate în timpul vizitei din Brazilia au fost menţionate în Comunicatul comun dat publicităţii la 6 iunie 1975314. Statele Unite Mexicane au fost vizitate de delegaţia română, la invitaţia preşedintelui Luis Echeverria Alvarez, între 7 şi 11 iunie 1975315. Delegaţiilor oficiale care au participat la tratative li s-au alăturat Marcel Dinu, ambasadorul României la Ciudad de Mexico, şi ambasadorul Mexicului la Bucureşti, Armando Cantu316. Rezultatele vizitei în Mexic, ţară cu care România restabilise relaţiile diplomatice abia în urmă cu doi ani, s-au concretizat în semnarea unor importante acorduri cu caracter economic: Acord de cooperare economică şi industrială; Acord de cooperare agrozootehnică şi forestieră; Acord de

__________________ 311

Ibidem, p. 113. Ibidem, p. 117. 313 Ibidem, p. 115. 314 Ibidem, p. 139-141. 315 Pe drumul spre Mexic, delegaţia română a făcut o escală în Venezuela, la Caracas, la data de 7 iunie 1975, prilej cu care a avut loc o întâlnire între preşedinţii celor două state, în legătură cu care s-a dat publicităţii un Comunicat comun, (cf. Solie de pace şi colaborare, p. 150-152). 316 Solie de pace şi colaborare, p. 191. 244 312

cooperare în domeniul industriei uşoare; Acord de cooperare în domeniul construcţiei de maşini; Acord de cooperare în domeniul mineritului; Acord de cooperare privind utilajele energetice; Acord de cooperare în domeniul petrolului şi petrochimiei; Acord în domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice; Acord de cooperare ştiinţifică şi tehnologică; Acord de cooperare şi schimburi în domeniul cinematografiei; Acord de cooperare turistică317. Importanţa deosebită a înţelegerilor încheiate a fost subliniată şi de presa mexicană, în paginile unor mari cotidiene, precum „El Nacional”, „El Universal”, „El Dio”, „Excelsior”, fiind amplu reflectate toate momentele vizitei318. Mai trebuie menţionat faptul că, în cadrul diferitelor întâlniri pe care le-a avut în Mexic, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu Hortenisa Bussi de Allende. Aceasta a adresat „mulţumiri şi recunoştinţă pentru ajutorul politic, material şi moral acordat consecvent de România şi poporul român luptei forţelor democratice din Chile...”319. Preşedintele României a asigurat că acest ajutor urma a fi asigurat şi în continuare în spiritul solidarităţii militante cu „forţele care luptă pentru libertate, democraţie, independenţă şi progres social”320. La 10 iunie 1975, cei doi preşedinţi au semnat o „Declaraţie solemnă comună”, care conţinea un preambul şi trei capitole. Capitolul al III-lea se referea la relaţiile bilaterale, precizând mijloacele prin care acestea urmau a fi lărgite şi aprofundate. Se prevedea „stimularea unei mai bune cunoaşteri reciproce a valorilor materiale şi culturale ale popoarelor mexican şi român, prin întărirea cooperării în domeniile ştiinţei, culturii, artelor, turismului şi sportului, în concordanţă cu spiritul de înţelegere şi prietenie care există între cele două popoare”321. În ceea ce priveşte planul relaţiilor internaţionale, documentul reţinea acordul celor doi preşedinţi privitor la necesitatea ca „toate ţările în curs de dezvoltare să-şi intensifice în continuare participarea la luarea hotărârilor în probleme care privesc omenirea, considerând că acest drept trebuie să fie respectat pe deplin de către toate statele”322.

__________________ 317

Ibidem, p. 160. Ibidem, p. 196. 319 Ibidem, p. 193. 320 Ibidem. 321 Ibidem, p. 281. 322 Ibidem, p. 278. 318

245

„Declaraţia solemnă comună” exprima, de asemenea, identitatea de vederi a celor două părţi în privinţa problemelor majore ale vieţii internaţionale din acea perioadă. Comunicatul comun dat publicităţii la încheierea vizitei delegaţiei române în Mexic reţinea faptul că cei doi preşedinţi „şi-au exprimat satisfacţia pentru cursul ascendent al relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre România şi Mexic şi au evidenţiat existenţa a noi şi importante posibilităţi pentru lărgirea şi diversificarea lor în toate domeniile de interes comun: politic, economic, tehnic, cultural şi ştiinţific, în avantajul celor două popoare”323. Drumul delegaţiei române spre ţară a fost întrerupt în cadrul a două escale, prima la 11 iunie 1975, în S.U.A., unde a avut loc o întâlnire cu preşedintele Gerald R. Ford şi a doua, în Marea Britanie, la 12 iunie 1975, unde a avut loc o întâlnire cu primul ministru Harold Wilson324. Relaţiile româno – latino-americane în perioada de după 1973 au fost marcate şi de stabilirea a noi legături diplomatice cu o serie de state. Astfel, la 20 iunie 1973, au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de ambasadă cu Guyana (reşedinţe la Caracas şi la Moscova), iar la 11 iulie 1973, cu Hondurasul (reşedinţe la San José şi la Roma)325. În anul 1979, România a stabilit relaţii diplomatice cu Nicaragua (reşedinţe la San José şi Roma) şi, la 17 decembrie, cu El Salvador (reşedinţe la San José şi Roma)326. Anul 1980 a marcat stabilirea de relaţii diplomatice la rang de ambasadă cu Haiti, iar anul 1984 cu Republica Dominicană (reşedinţe la San José şi Roma)327. Până la sfârşitul epocii comuniste, România nu a mai stabilit relaţii diplomatice cu alte ţări de pe continentul Americii Latine. Un moment notabil în contextul evoluţiei relaţiilor românolatino-americane la începutul deceniului nouă l-a reprezentat vizita ministrului român al afacerilor externe, Ştefan Andrei, în unele ţări din America Latină în anul 1981. În cadrul acestui turneu diplomatic au fost vizitate: Argentina (6-8 mai), Uruguay (8-9 mai) şi Brazilia (9-13

__________________ 323

Ibidem, p. 293. Ibidem, p. 308, 319. 325 Ion Bulei, op. cit., p. 214. 326 Ibidem, p. 215. 327 Ibidem. 324

246

mai)328. Conform declaraţiilor oficiale, vizita constituia un „prilej de reafirmare a vooinţei reciproce de a strânge relaţiile de cooperare, de a intensifica legăturile în cele mai diverse domenii”329. Ministrul de externe român a fost primit de preşedintele Argentinei, Roberto Eduardo Viola, şi de preşedintele Braziliei, Joao Baptista de Figuieiredo, cărora le-a înmânat mesaje din partea preşedintelui României. În răspunsul lor, cu ocazia primirii acestor mesaje, preşedintele argentinian şi cel brazilian şi-au exprimat satisfacţia pentru bunul mers al relaţiilor reciproce330. Cu prilejul vizitei în Argentina, Ştefan Andrei a examinat împreună cu ministrul de externe argentinian stadiul şi perspectivele de dezvoltare a relaţiilor dintre cele două ţări şi s-a efectuat un schimb de păreri asupra unor aspecte ale relaţiilor internaţionale care constituiau preocuparea ambelor părţi în acea perioadă. Cei doi miniştri de externe au semnat: Acordul de cooperare minieră, au făcut schimb de note privind prelungirea Acordului financiar până în 1983, au decis crearea în anul 1981 a Camerei de comerţ româno-argentiniane, au decis reactivarea relaţiilor în domeniul petrolier şi au convenit asupra intensificării contactelor directe şi a schimbului de vizite la toate nivelurile331. La Montevideo, în Uruguay, pe primul loc în cadrul discuţiilor cu oficialităţile au fost puse problemele dezvoltării colaborării economice. Ambele părţi au subliniat importanţa diversificării schimburilor comerciale pentru ansamblul raporturilor româno-uruguayene, în interesul comun al ambelor ţări332. Brazilia, ultima etapă a vizitei în America Latină, a prilejuit ministrului de externe român contacte şi întrevederi la numeroase ministere, care au permis o analiză aprofundată a stadiului relaţiilor bilaterale, ce nu evoluau în măsura dorită de ambele părţi. În cadrul convorbirilor dintre miniştrii de externe ai celor două ţări s-au analizat posibilităţile de diversificare a schimburilor comerciale, de intensificare a contactelor şi vizitelor cu caracter economic333.

__________________

328 Anca Voican, Vizita ministrului de externe român în ţări latinoamericane, în „Lumea”, nr. 20 (915), 14 mai 1981, p. 9. 329 Ibidem. 330 Ibidem. 331 Ibidem. 332 Ibidem. 333 Ibidem. 247

Concluziile prezentate în mass-media oficiale în legătură cu această vizită subliniază mai ales satisfacţia în legătură cu punctele de vedere comune în ceea ce priveşte modalitatea de abordare în plan diplomatic a unor aspecte din cadrul relaţiilor internaţionale din acea perioadă şi cu privire la colaborarea rodnică dintre România şi celelalte ţări vizitate în cadrul organizaţiilor internaţionale”334. În anul 1983, în luna mai, România a fost vizitată de o delegaţie parlamentară mexicană condusă de Humberto Alejandro Lugo Gil, preşedintele Camerei Deputaţilor din Congresul Statelor Unite Mexicane335. Delegaţia parlamentară mexicană s-a întâlnit şi cu preşedintele României, prilej cu care s-a constatat că cele două părţi au puncte de vedere comune sau foarte apropiate în probleme de politică externă şi s-au discutat posibilităţile de a dezvolta relaţiile bilaterale şi mai puternic şi în alte domenii decât pe planul politicii internaţionale, adică în domeniile economic, cultural, ştiinţific şi comercial336. Relaţiile dintre România şi Nicaragua au înregistrat un moment de vârf cu ocazia vizitei de lucru efectuate în ţara noastră, în fruntea unei delegaţii oficiale, de preşedintele Daniel Ortega Saavedra, în luna mai a anului 1985337. Era a doua vizită a liderului nicaraguan, dar prima după instalarea sa ca şef al statului la 10 ianuarie 1985338. La convorbirile care au avut loc la Snagov între preşedintele român şi cel nicaraguan s-a exprimat de ambele părţi dorinţa ca relaţiile bilaterale să cunoască o mai mare extindere, exprimându-se satisfacţia pentru evoluţia ascendentă a acestora în perioada de după victoria revoluţiei în Nicaragua339. Daniel Ortega Saavedra a mulţumit pentru solidaritatea manifestată de România cu lupta poporului nicaraguan. Tot cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu a declarat că România se pronunţă pentru soluţionarea prin tratative a problemelor dintre S.U.A. şi Nicaragua, apreciind că activitatea desfăşurată de grupul de la Contadora, ca şi iniţiativele acestuia pot contribui la reglementarea politică a situaţiei

__________________ 334 Ibidem. După vizita în America Latină, Ştefan Andrei a fãcut o vizită în S.U.A. 335 „Lumea”, nr. 22 (1021), 26 mai 1983, p. 4. 336 Ibidem. 337 „Lumea”, nr. 19 (1122), 9 mai 1985, p. 13. 338 Ibidem. 339 Ibidem. 248

din regiune340. Totodată se preciza faptul că România condamna blocada economică impusă Republicii Nicaragua de către S.U.A.341. În anul 1986, între 11-16 aprilie, o delegaţie parlamentară argentiniană a vizitat România la iniţiativa Marii Adunări Naţionale. Delegaţia argentiniană a fost condusă de Roberto Pascual Silva, primvicepreşedinte al Camerei Deputaţilor342. În interviul acordat revistei „Lumea” de şeful delegaţiei argentiniene nu s-au făcut referiri la relaţiile bilaterale, ci numai la probleme internaţionale asupra cărora părţile aveau puncte de vedere comune şi la situaţia din Nicaragua, în raport cu care Argentina se pronunţa împotriva ajutorului acordat de S.U.A. grupărilor opoziţiei „contras”343. Anul 1989, până la evenimentele revoluţionare din decembrie, reţine pentru cronica relaţiilor româno-latino-americane două momente: vizita unei delegaţii parlamentare cubaneze, condusă de Aguirre del Cristo, preşedintele Adunării Naţionale a Puterii Populare, în luna martie344, şi vizita unei delegaţii parlamentare din Brazilia, în luna iulie345. Delegaţia parlamentară braziliană, condusă de Luiz Henrique Da Silva, primul-secretar al Prezidiului Executiv al Camerei Deputaţilor şi Congresului Naţional al Republicii Federative a Braziliei, a fost primită la 24 iulie 1989 de Nicolae Ceauşescu, căruia i-a fost înmânat un mesaj din partea preşedintelui în exerciţiu al Braziliei, Paes De Andrade. Cu prilejul discuţiilor care au avut loc, relaţiile bilaterale au fost apreciate, de ambele părţi, potrivit informaţiilor oficiale date publicităţii, ca bune, cu perspective de dezvoltare346.

__________________ 340

Ibidem. Grupul de la Contadora, alcătuit din Mexic, Venezuela, Columbia şi Panama, fusese creat la 9 ianuarie 1983 cu scopul de a sprijini soluţionarea pe cale politică a conflictelor apărute într-o serie de state din America Centrală, precum şi a problemelor create în urma victoriei repurtate de Mişcarea Sandinistă în Nicaragua, care repunea pe tapet problema expansiunii comuniste pe continentul american, context în care S.U.A. sprijineau opoziţia nicaraguană coagulată în jurul grupărilor paramilitare „contras” (cf. „Lumea”, nr. 3 (1158), 16 ianuarie 1986, p. 8. 341 „Lumea”, nr. 19 (1122), 9 mai 1985, p. 13. 342 „Lumea”, nr. 19 (1174), 8 mai 1986, p. 13. 343 Ibidem. 344 „Lumea”, nr. 13 (1326), 30 martie 1989, p. 6. 345 „Lumea”, nr. 30 (1342), 27 iulie 1989, p. 3. 346 Ibidem. 249

Evoluţia relaţiilor economice şi comerciale dintre România şi ţările Americii Latine nu a fost nici pe departe, în perioada anilor 1981-1989, în conformitate cu planurile elaborate de regimul politic de la Bucureşti. Cifrele publicate în Anuarele statistice indică o creştere importantă, în aceşti ani, a valorilor schimburilor comerciale între cele două părţi în raport cu deceniul opt, dar această creştere era extrem de sinuoasă, cunoscând momente de vârf, dar şi căderi accentuate347. Mai trebuie menţionat faptul că în paginile din Anuare referitoare la comerţul exterior al României cu America, dintre ţările latinoamericane sunt prezente doar nouă: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba, Panama, Peru, Mexic şi Venezuela348, ceea ce însemna că relaţiile comerciale cu celelalte state erau nesemnificative. După calculele noastre, ponderea relaţiilor comerciale cu ţările din America Latină reprezenta, în anul 1989, un procent de aproximativ 2% din totalul comerţului exterior al României, cu un foarte mic deficit comercial în defavoarea ţării noastre349. În cadrul acestor relaţii, pe primul loc, în 1989, se situa Cuba, urmată de Columbia, Brazilia, Mexic şi Argentina350. * Evenimentele din Decembrie 1989 care au avut loc în România şi care au pus capăt regimului politic în fruntea căruia se afla Nicolae Ceauşescu au avut ecou şi în ţările Americii Latine. Modul în care s-au reflectat aceste evenimente într-o serie de state latino-americane poate fi reconstituit parţial pe baza ştirilor preluate de presa română de la agenţiile de presă internaţionale. Prima ştire referitoare la o reacţie dintr-o ţară latino-americană în legătură cu revoluţia română am identificat-o în ziarul „Scânteia Poporului” la data de 24 decembrie 1989 şi ea reproducea un comunicat al Partidului Comunist din Uruguay, dat publicităţii la Montevideo, în care erau condamnate „brutalităţile criminale ale regimului Ceauşescu”351. La 29 decembrie, ziarul „România liberă” prelua prin

__________________ 347

Vezi Anuarul Statistic al României din anii 1980, 1985, 1988, 1990, editat de Comisia Naţională pentru Statistică. 348 Ibidem. 349 Anuarul Statistic al României, 1990, p. 642-645. 350 Ibidem. 351 „Scânteia Poporului”, an I, nr. 2/24 decembrie 1989, p. 4. 250

intermediul Agerpres, o ştire a agenţiei E.F.E., în care se arată că „Brazilia a recunoscut în mod automat Consiliul Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, fără a fi necesar să facă publică o declaraţie în acest sens. Ministerul relaţiilor externe al acestei ţări a subliniat că Brazilia întreţine raporturi cu state şi nu cu guverne, nefiind necesară, prin urmare, o recunoaştere formală. Totodată, biroul de presă al Ministerului brazilian al relaţiilor externe a informat că a hotărât să lărgească personalul reprezentanţei sale diplomatice la Bucureşti prin trimiterea unui prim secretar”352. La aceeaşi dată, ziarul mai publica şi o ştire, provenită de la Caracas, conform căreia „Venezuela a recunoscut noul guvern român al Frontului Salvării Naţionale... Guvernul venezuelean a urmărit cu atenţie evoluţia situaţiei evenimentelor din România şi îşi afirmă acum solidaritatea cu cauza justă a poporului român care, în prezent, luptă pentru normalizarea situaţiei din ţară”, se arăta într-un comunicat al M.A.E. venezuelean. Documentul lansa un apel poporului român să-şi continue eforturile în direcţia reinstaurării democraţiei353. Conform celor relatate de „România liberă”, la 3 ianuarie 1990, evenimentele din România ocupau un loc central în mass-media din Uruguay. La unele posturi de televiziune s-au transmis în direct imagini din zilele revoluţiei, iar ziarele „La Republica” şi „La Hora Popular” au reprodus în întregime Comunicatul Frontului Salvării Naţionale, cel de al doilea inserând în paginile sale şi aprecieri ale însărcinatului cu afaceri român cu privire la situaţia complexă din România şi aspectele programatice de bază pe care le propunea Frontul pentru viitor354. Ceremonia instalării noului preşedinte al Republicii Orientale a Uruguayului, Luis Alberto Lacalle, din luna martie 1990, a înregistrat şi prezenţa primei delegaţii române după Decembrie 1989 pe pământ latino-american. La evenimentul amintit, din partea României a participat o misiune specială, condusă de Cazimir Ionescu, vicepreşedinte al Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, reprezentant personal al Preşedintelui Consiliului. Cu acel prilej,

__________________ 352

„România liberă”, an XLVII, nr. 14041 (serie nouă nr. 7), 29 decembrie 1989, p. 4. 353 Ibidem. 354 „România liberă”, an XLVII, nr. 14044 (serie nouă nr. 90), 3 ianuarie 1990, p. 4. 251

reprezentantul României a avut mai multe întrevederi consacrate relaţiilor româno-uruguayene. Interlocutorii „au salutat victoria Revoluţiei de la 22 decembrie 1989 din România, adresând urări de succes în eforturile poporului român de a instaura democraţia, de a consolida economia naţională şi au exprimat dorinţa ţării lor de a strânge relaţiile de colaborare cu noua Românie”355. La data de 16 martie 1990, la ceremonia instalării noului preşedinte al Republicii Chile, Patricio Aylwin Azocar, din România a participat o misiune specială condusă de Serghei Mesaroş, membru al Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu al Uniunii Naţionale, reprezentant personal al preşedintelui Consiliului. El a fost primit de noul preşedinte chilian şi i-a înmânat acestuia un mesaj personal din partea lui Ion Iliescu. Preşedintele Aylwin „a evidenţiat interesul noului guvern de a intensifica relaţiile cu România, subliniind în context că acestea sunt favorizate de afinităţile de limbă, cultură şi civilizaţie dintre cele două popoare”356. Serghei Mesaroş a mai purtat convorbiri cu ministrul de externe chilian, Enrique Silva Cimma, ministrul economiei, Carlos Ominami, şi ministrul preşedinte al Comisiei naţionale pentru energie, Jaime Toha357. În aceeaşi lună martie a anului 1990, o misiune specială, condusă de profesorul Ion Mânzatu, vicepreşedinte al C.P.U.N., reprezentant personal al Preşedintelui Consiliului, a participat la ceremonia de instalare a noului preşedinte al Braziliei, Fernando Alfonso Collar de Mello, căruia i-a înmânat un mesaj din partea lui Ion Iliescu. Cu acel prilej, preşedintele Mello şi-a exprimat „întreaga simpatie faţă de profundele prefaceri democratice care au loc în România, precum şi disponibilitatea Republicii Federative a Braziliei pentru intensificarea relaţiilor cu România, ţară faţă de care nutreşte simţăminte deosebite”358. O dată cu aceste prime momente derulate la începutul anului 1990 a început o epocă nouă în istoria relaţiilor româno-latino-americane.

__________________ 355

„România liberã”, an XLVII, nr. 14044 (serie nouă nr. 61), 5 martie 1990, p. 4. 356 „România liberă”, an XLVII, nr. 14044 (serie nouă nr. 71), 17 martie 1990, p. 4. 357 Ibidem. 358 „Adevărul”, an I, nr. 71, 18 martie 1990, p. 4. 252

V. ÎN LOC DE ÎNCHEIERE – UN NOU ÎNCEPUT

Istoria a oferit, la începutul deceniului 10, o nouă şansă relaţiilor bilaterale dintre România şi ţările Americii Latine. Disfuncţionalităţile instituţionale au fost rapid depăşite prin dispariţia barierelor ideologice, România şi America Latină făcând parte din nou din aceeaşi lume care este iarăşi o „Lume Nouă”. Nu au mai existat sincope în relaţiile româno–latino-americane, care au continuat să se dezvolte în plan diplomatic. În decembrie 1990 au fost stabilite relaţii diplomatice cu Guatemala, iar în luna mai 1992, cu Paraguayul. Astfel, s-a realizat un obiectiv dorit de decenii: relaţii cu toate ţările latino-americane. Acest fapt nu înseamnă sfârşitul unei istorii, ci un nou început al acesteia. Latino-americanii se reîntorc de data aceasta spre România cu mai multă forţă decât în oricare perioadă anterioară, aşa cum au demonstrat evenimentele petrecute în ultimii ani ai secolului al XX-lea. În septembrie 1998, preşedintele Republicii Peru, Alberto Fujimori, a efectuat o vizită oficială în România în fruntea unei delegaţii din care au făcut parte miniştrii peruani de externe şi al muncii. Delegaţia s-a întâlnit cu preşedintele Emil Constantinescu, cu primul ministru Radu Vasile şi cu preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. S-au abordat pe parcursul discuţiilor teme privind identificarea de noi căi de cooperare bilaterală şi de dezvoltare a comerţului. La 7 septembrie 1998, într-un interviu acordat presei române, cu prilejul aniversării independenţei Braziliei, ambasadorul acestei ţări, Jeronimo Moscardo, declara că ţara sa, a opta putere economică a lumii, are un plan-pilot privind relaţiile cu România. Acest plan-pilot, preciza ambasadorul brazilian, cuprinde pe lângă proiectele economice, între care relevantă este intenţia creării unui parteneriat românobrazilian în domeniul petrolului, şi un proiect cultural deja aflat în funcţiune. Aflat într-un turneu în America Latină, în noiembrie 1998, ministrul de externe Andrei Pleşu a vizitat Uruguay, Argentina şi 253

Chile, prilej cu care s-au abordat problemele instituţionalizării dialogului între două organizaţii regionale, MERCOSUR şi CEMN, dialog iniţiat de România şi Argentina în anul 1998. La Buenos Aires s-a convenit reluarea activităţilor Comisiei mixte de cooperare economică – după o întrerupere de 11 ani – şi transformarea acesteia într-un instrument de promovare a cooperării bilaterale şi de facilitare a contactelor între oamenii de afaceri din cele două ţări. În Uruguay a fost semnat Acordul de cooperare antartic, iar la Santiago de Chile, un Acord de cooperare tehnică, ştiinţifică şi tehnologică. Ministrul de externe român, în toate capitalele vizitate, a transmis mesaje din partea preşedintelui ţării, care a adresat şefilor statelor respective invitaţia de a vizita România, vorbindu-se, în context, de anul 1999 ca un adevărat „an al Americii Latine”. Noile condiţii în care se dezvoltă relaţiile bilaterale au însemnat şi o reevaluare a legăturilor cu emigraţia română din America Latină. Ultimele date publicate de presă arătau faptul că în Argentina, în zilele noastre, se află peste 10.000 de persoane de origine română, în Columbia aproximativ 40, în Mexic circa 50 de familii provenind din România, majoritatea locuind în capitală, în Peru aproximativ o sută de români, în Venezuela 10 - 12.000 de persoane venite din ţara noastră. Numărul relativ mare de români stabiliţi în Brazilia nu poate fi precizat, aceştia „topindu-se” în uriaşul creuzet al societăţii din cea mai întinsă ţară latino-americană. Unul din cele mai spectaculoase gesturi din cadrul relaţiilor cu emigraţia română din America Latină l-a reprezentat sfinţirea unei biserici ortodoxe în capitala Venezuelei, în noiembrie 1999, eveniment la care au participat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi primarul oraşului Cluj-Napoca. Festivităţile de la Caracas au fost organizate de primarul de origine română al oraşului Chucao, oraş satelit al capitalei, avocatul Corneliu Popescu. Biserica, în stil maramureşan, a fost transportată din România începând cu anul 1995. Luna ianuarie a anului 2000 a marcat un nou gest politic de importanţă în relaţiile cu ţările latino-americane. În cadrul unei întâlniri dintre preşedintele P.D.S.R., Ion Iliescu, şi şefii misiunilor diplomatice ale ţărilor Americii Latine acreditaţi în România s-a subliniat, pe de o parte, interesul acestor state de a-şi revitaliza relaţiile economice cu România, iar pe de altă parte, s-a transmis îngrijorarea în legătură cu scăderea dramatică a relaţiilor economice reciproce în ultimii trei ani. Cu acel prilej, Ion Iliescu afirma că o astfel de situaţie 254

„este un handicap de gândire politică şi noi trebuie să ţinem seama de toate azimuturile. Obiectivul integrării în Uniunea Europeană nu înseamnă că putem ignora toate celelalte zone”. Tot cu acel prilej, liderul P.D.S.R. a declarat că în cadrul întâlnirii au fost identificate oportunităţi şi elemente de interes pe linia colaborării politice, economice şi culturale dintre România şi statele latino-americane. Cu prilejul sărbătorii împlinirii a 134 de ani de existenţă, în luna aprilie a anului 2000, Academia Română a adus un omagiu şi acelor oameni de cultură din alte ţări care au acţionat în sprijinul României, printre aceştia numărându-se şi Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti. * * * Istoria relaţiilor româno–latino-americane are, ca orice istorie, învăţămintele sale. Relaţiile cu America Latină au însemnat pentru români, mai întâi de toate, contactul cu „Lumea Nouă” prin poarta larg deschisă de spiritualitatea comună. Proximitatea psihoafectivă, ca lege a selecţiei şi ierarhizării informaţiei, a făcut ca încă în operele cronicarilor, cum am arătat, să apară ştiri referitoare la îndepărtatele teritorii de peste ocean. Acestea s-au înmulţit considerabil o dată cu dezvoltarea presei, care, şi prin intermediul almanahurilor şi calendarelor populare, a informat mase din ce în ce mai largi de cititori în legătură cu geografia şi istoria Americii de Sud. De altfel, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, este consemnată şi prezenţa primilor români în această istorie. Dintre toţi aceşti pionieri s-a evidenţiat figura romantică a lui Iuliu Popper, a cărui activitate este emblematică pentru începutul istoriei relaţiilor româno–latino-americane. Odată apărut pe scena istoriei, statul român modern a dorit să stabilească legături cu republicile latino-americane. Cercetarea noastră a dovedit că aceste relaţii sunt mai vechi cu cel puţin 15 ani faţă de momentul cel mai des invocat al primei misiuni diplomatice – anul 1881. Aşadar, începând din 1866, cele mai importante evenimente ale istoriei României vor fi aduse în mod oficial la cunoştinţa opiniei publice din ţările latino-americane, ale căror autorităţi, în majoritatea cazurilor, au susţinut cauza românilor, aşa cum s-a întâmplat şi în timpul Conferinţei de Pace de la Paris după terminarea primului război mondial. 255

Dorinţa reciprocă de cunoaştere şi colaborare a făcut din faza consulatelor onorifice doar un scurt moment pregătitor al stabilirii de relaţii diplomatice. Contribuţia hotărâtoare în această direcţie îi aparţine lui Nicolae Titulescu, ale cărui eforturi se vor concretiza, în perioada interbelică, în stabilirea de relaţii diplomatice cu şapte state latino-americane. Acţiunea marelui diplomat român a conferit prin aceasta o dimensiune mondială politicii externe româneşti. Beneficiul, aşa cum credem că demonstrează întreaga noastră lucrare, a existat pentru ambele părţi. Se poate observa, din studiul istoriei relaţiilor româno-latinoamericane, acţiunea sistematică, persistentă, migăloasă, dublată de entuziasmul personal, în construirea legăturilor diplomatice cu America Latină, de a căror utilitate nu s-a îndoit nici o forţă politică, în ciuda faptului că rezultatele economice şi, uneori, cele culturale nu au dat roade pe măsura aşteptărilor. Aşa precum de multe ori s-a întâmplat în istoria românilor, şi construcţia relaţiilor bilaterale cu America Latină a trebuit luată de la început după cel de-al doilea război mondial. Lipsa de continuitate în diplomaţie a însemnat nu numai o pierdere de timp, ci şi, imposibil de evaluat în costuri, pierderi în domeniile material şi cultural; pentru a se ajunge în cele din urmă la aceeaşi concluzie, validată permanent de istorie, potrivit căreia fără relaţiile cu îndepărtatele rude de peste ocean politicii externe româneşti i-ar lipsi o dimensiune naturală. Înţelegerea acestui fapt a generat un progres evident, până în 1989 stabilindu-se relaţii diplomatice cu 18 state latino-americane. Românii au găsit întotdeauna în America Latină un suflet primitor, o mână întinsă şi o prietenie verificată la vremuri de restrişte. Românii, aşa cum o demonstrează şi istoria emigraţiei, au fost dintotdeauna la ei acasă în ţările latino-americane. „Ispita” latino-americană este încă funcţională în relaţiile diplomatice, economice şi culturale ale României. Istoria relaţiilor româno-latino-americane nu este doar o pagină din cea dintâi carte a neamului. Ea rămâne a fi scrisă în continuare.

256

BIBLIOGRAFIE

BRATU, Doru, Istoria relaţiilor româno-latino-americane, Editura Lumina Lex, Bucureşti , 2000. BERINDEI, Dan, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Bucureşti, 1965. BUCUR, Constantin, Ţările Americii Centrale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1982. BUŞE, Constantin, De la Bolivar la Cardenas, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1984. BUŞE, Constantin, Între Panama şi San Francisco. America Latină în lume, Editura Ştiinţifică, Bucureşti ,1991. BUZOIANU, Anton, Subcontinentul Brazilia, Editura Politică, Bucureşti, 1968. CÂNDEA, Virgil, TURCU, Constantin I., România şi America Latină. Tradiţii şi actualitate, Editura Politică, Bucureşti, 1970. CÂNDEA, Virgil, GIURESCU, Dinu C., MALIŢA, Mircea, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Editura Politică, Bucureşti, 1966. CHEVALIER, François, L’Amerique Latine de l’independence à nos jours, Clio, P. U. F., Paris, 1977. Convergenţe Brazilia-România. În căutarea unei romanităţi fertile, Editura ALL, Bucureşti , 1998. DONGHI, Tulio Halperin, Histoire contemporaine de l'Amerique Latine, Payot, Paris, 1972. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1985. FOSTER, William Z., Schiţă a istoriei politice a celor două Americi, Editura pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954. GALDAMES, A history of Chile, Chapel Hill, 1941. HATOS, Romulus, Argentina, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1970. HILT, V., Călători şi exploratori români, Bucureşti, 1972. HUMBERT, J., Histoire de la Colombie et du Venezuela, Paris, 1946. 257

LASCU, Petre, Orizont latino-american, Editura Sport-Turism, Bucureşti , 1983. MORON, Guillermo, Istoria Venezuelei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980. NIEDERGANG, Marcel, Les 20 Ameriques Latines, Edition du Seuil, Paris, 1975. NOVĂCEANU, Darie, Precolumbia, Editura Elion, Bucureşti, 2001. PANTEA, Aurel, Cuba revoluţionară şi România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979. PREDA, Mariana, America Latină, I. N. I. D., Bucureşti, 1989. ***, Reprezentanţele diplomatice ale României, vol.I, II, Editura Politică, Bucureşti, 1973. SÎRBU, Viorel, Revoluţia hispano-americană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti ,1970. TEBEICĂ, Val, Străbătînd lumea. Călători şi exploratori români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. TITULESCU, Nicolae, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994. TOMA, Radu, Românii din America, Editura Globus, Bucureşti, 1997. UDROIU, Neagu, Români la nord şi sud de Ecuator, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. VOICAN, Anca, Meditaţie sub un sombrero, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

258

259

Anexa 1

Anexa 2 LISTA ŞEFILOR MISIUNILOR DIPLOMATICE ALE ŢĂRILOR DIN AMERICA LATINĂ ACREDITAŢI ÎN ROMÂNIA (în paranteză: gradul diplomatic şi data prezentării scrisorilor de acreditare) Republica Argentina - REPUBLICA ARGENTINA Ricardo Olivera (ministru; 24 IV 1931) Enrique I. Amaya (ministru; 10 XI 1936) José Carlos Ponti (însărcinat af.a.i.; 2 IX 1942) Juan Carlos Brusco ( ministru; 19 VI 1947) Leopoldo Bravo (ministru; 6 IV 1950) Richard Baldrich (însărcinat af.a.i.; 29 XI 1952) José Medoro Delfino (însărcinat af.a.i.; 29 VIII 1954) Ernesto R. Piaggio (ministru; 21 I 1959) José Maria Garcia Alvarez de Toledo (ambasador; 30 IV 1964) Rogelio R. Tristany (ambasador; 8 V 1967) Juan Carlos Beltramino (ambasador; 3 V 1972) Federico Carlos Barttfield (ambasador; 13 IX 1979) Jorge Marcelo Faurie (însărcinat af.a.i.; 27 II 1980) Enrique Florencio Lupiz (însărcinat af.a.i.; 14 V 1984) Raul M. Gonzales Arquati (însărcinat af.a.i.; 11 IV 1989) Oscar Eduardo Torres Avalos (ambasador; 16 X 1990) Lila Subiran de Viana (ambasador; 22 II 1994) Republica Bolivia - REPUBLICA DE BOLIVIA Lucia Mendez Ascaruno (însărcinat af.a.i., !981, reşedinţa la Roma) Carlos Gonzales Alvarado (însărcinat af.a.i., 1982, reşedinţa la Roma) Moira Paz Estenssoro (ambasador, 1994, reşedinţa la Roma) Republica Federativă a Braziliei - REPUBLICA FEDERATIVA DO BRASIL Nabuco de Gouvea (ministru, 7 VII 1929) Pinto Accioly (ministru, 25 VIII 1934 ) Manoel Coelho Rodrigues (ministru, 26 II 1936) 260

Cyro de Freitas Valle (ministru, 16 VI 1937) Carlos Celso de Ouro Preto (ministru, 25 IV 1939) Carlos Jacynho de Barros (25 IV 1962) Jorge de Oliveira Maia (ministru, 26 I 1966) Marcos Antonio de Salvo Coimbra (ministru, 13 V 1968) Federico Carlos Carnauba (ministru, 11 X 1973) Paulo Braz Pinto da Silva (ambasador, 6 XI 1974) Carlos dos Santos Veras (ambasador, 6 VII 1978) Antonio Sabino Cantunaria Guimardes (ambasador, 19 IX 1986) Milton Bezerra Cabral (ambasador, 8 II 1989) Marcel Dezon Costa Hasslocher (ambasador, 27 XI 1990) Adolpho Correa de Sa e Benevida (ambasador, 6 IX 1994) Republica Chile - REPUBLICA DE CHILE Juan Larrain Alcalde (însărcinat af.a.i., 6VII 1925) Aljandro Lazo (însărcinat af.a.i., 28 IX 1929) Francisco Madrid Arrellano (însărcinat af.a.i., 22 V1934; ministru din 26 II 1936) Miguel Angel Rivera (însărcinat af.a.i., 26 V 1939) Samuel del Campo Candia (însărcinat af.a.i., 9 IX 1941) Miguel Serrano Fernandez (ambasador, 8 XII 1965) Eduardo Vaas Videla (ambasador, 8 III 1974) Mario Silva Concha (ambasador, 22 XI 1978) Sergio Mora Parada (însărcinat af.a.i., 21 I 1982) Pablo Cabrera Gaete (însărcinat af.a.i., 22 XII 1982) Francisco I. Ossa Concha (însărcinat af.a.i., 31 III 1986) Sergio Mimica Bezmalinovic (ambasador, 16 VII 1990) Raimundo Gonzales Animat (ambasador, 6 VII 1994) Republica Columbia - REPUBLICA DE COLOMBIA Antonio Alvarez Restrepo (ambasador , 25 III 1970, reşedinţa la Roma) Fernando Urdaneta Laverde (ambasador, 26 VI 1974) Gloria Gaitan (ambasador, 23 XII 1978) Gilberto Cruz Villegas (21 VIII 1981) Lucella Ossman de Duque (ambasador, 7 XII 1982) Victor Alberto Delgado Mallarino (ambasador, 7 XI 1986) Myriam Elena Beltran de Forero (însărcinat af.a.i., 22 IX 1989) Cesar Pardo Villalba (ambasador, 23 IV 1992) 261

Republica Costa Rica - REPUBLICA DE COSTA RICA Benjamin Nunez Vargas (ambasador, 21 IX 1971) Arnaldo Ortiz Lopez (ambasador, 10 XI 1972, reşedinţa la Viena) Edgar Monge (însărcinat af.a.i., 5 VIII 1974) Arnoldo Amrhein Pinto (ambasador, 28 IV 1979) Alexander Guerra Alvarado (ambasador, 20 VIII 1982) Elizabeth Segura Hernandez (însărcinat af.a.i., 20 XII 1985) Luis Fernando Acosta Mora (ambasador, 16 X 1990) Carlos E. Campos Monge (însărcinat af.a.i., 27 IX 1994) Republica Cuba - REPUBLICA DE CUBA Manuel Yepe Mendez (ambasador, 15 XII 1961) Jesus Barreiro (ambasador, 20 XII 1968) Nicolas Rodrigues (ambasador, 26 VI 1971) Humberto Castello (ambasador, 1 VII 1975) Rodney Lopez Clemente (ambasador, 19 I 1983) Niel Ruiz Guerra (ambasador, 26 IV 1988) Evlagio Rodrigues Milares (ambasador, 20 VI 1991) Republica Ecuador - REPUBLICA DEL ECUADOR Enrique Sanchez Barona (ambasador, 30 IV 1974) Cesar Roman Gonzales (ambasador, 17 X 1980) Jugo Jativa Ortiz (ambasador, 7 XII 1982) Filoteo Samaniego Salazar ( 31 I 1986) Marcelo Fernandez de Cordova (ambasador, 20 VII 1989) Raul Mantilla Larrea (însărcinat af.a.i., 5 X 1983) Fernandez Cordova Ponce Marcelo (ambasador, agrement 1989, reşedinţa la Sofia) Miguel Carbo (însărcinat af.a.i., 19 IV 1989) Manuel Pesantes Garcia (însărcinat af.a.i., 1990) Rafael Veintimilla (însărcinat af.a.i., 24 IX 1991) Galo Ribadeneira Cueva (ambasador, agrement1991) Jaime Raul Sanchez Lemos (ambasador, 21 V 1992) Manuel Granizo Romero (însărcinat af.a.i., 16 VI 1994)

262

Republica El Salvador - REPUBLICA DE EL SALVADOR Guillermo Paz Larin (ambasador, 21 VIII 1992) Republica Honduras - REPUBLICA DE HONDURAS Edgardo Dumas Rodrigues (ambasador, 23 III 1985) Statele Unite Mexicane - ESTADOS UNIDOS MEXICANOS Vicente Velos Gonzales (ministru, 9 XII 1936) Francisco Vazquez Tressera (însărcinat af.a.i., 1 II 1938) Armandu Cantu Medina (ambasador, 14 VI 1974) Emilio Calderon Puig (ambasador, 29 III 1979) Moises Torres Serrano (însărcinat af.a.i., 1981) Luis Wybo Alfaro (ambasador, 27 X 1981) Hector C. Manjarrez (ambasador, 24 V 1986) Mario Armando Amador (ambasador, 11 X 1988) Alfonso Herrera Salcedo (ambasador, 1990, reşedinţa Praga) Hugo Gutierrez Vega (ambasador, 10 II 1993) Republica Nicaragua - REPUBLICA DE NICARAGUA Roger Vasquez Berrios (ambasador, 24 IX 1988) Republica Panama - REPUBLICA DE PANAMÁ Maximiliano Edmondo Jimenez Icaza (ambasador, 22 II 1972, reşedinţa Bonn) Vingilio Frank Branford Hammitt (ambasador, 1 VII 1975, reşedinţa Belgrad) Roko Ivan Setka Sagel (ambasador, 19 VIII 1983, reşedinţa Belgrad) Zdravka S. Ilincic (însărcinat af.a.i., 31 VIII 1994, reşedinţa Budapesta) Republica Paraguay - REPUBLICA DEL PARAGUAY Carlos Peyrat (ambasador, 17 X 1994, reşedinţa Viena) Republica Peru - REPUBLICA DEL PERÚ José Gambetta (însărcinat af.a.i., 10 X 1939) Hubert Wieland Alzamora (ambasador, 8 V 1970) 263

Enrique E. Laroza (ambasador, 9 VI 1973) Roger Eloy Loayza Saavedra (ambasador, 7 VI 1976) Jaime Castro Mendivil (ambasador, 20 II 1984) Carlos Gamara Vargas (ambasador, 17 II 1987) Guillermo Gerdau O’Connor (ambasador, 7 III 1989) Guido Octavio Toro Cornejo (însărcinat af.a.i., 15 VIII 1990) Republica Orientală a Uruguayului - REPUBLICA ORIENTAL DEL URUGUAY José Pedro Bastarrica Magarinos (însărcinat af.a.i., 31 VIII 1962) Alberto Guarani (însărcinat af.a.i., 24 VI 1965) Juan Carlos Nadal Jaume (însărcinat af.a.i., aprilie 1968) Victor Mario Pomes (ambasador, 20 I 1971) Juan Ansa Bordagaray (ambasador, 1983) Marco Eduardo Capuro Avellaneda (însărcinat af.a.i., 4 VI 1983) Domingo Schiponi (ambasador, 7 III 1989) Gaston Sciappa Rebollo (ambasador, 10 XI 1993) Republica Venezuela - REPUBLICA DE VENEZUELA Valentin Hernandez Acosta (ambasador, 24 X 1969) Juan Uslar Pietri (ambasador, 12 XII 1972) Olga Lucila Carmona (ambasador, 14 IV 1980) Demetrio Boersner (ambasador, 5 XI 1984) Milos Alcaly Mircovici (ambasador, 18 V 1990) Fernando Arturo Rincon (însărcinat af.a.i., 31 X 1991) Gustavo Gardicoechea (ambasador, 21 XII 1992)

264

EVOLUŢII ÎN RELAŢIILE DIPLOMATICE ROMÂNO–LATINO-AMERICANE Nr. crt.

ŢARA

1 CHILE 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22

CUBA BRAZILIA ARGENTINA URUGUAY MEXIC VENEZUELA PERU COLUMBIA ECUADOR BOLIVIA COSTA RICA PANAMA TRINIDAD GUYANA HONDURAS NICARAGUA EL SALVADOR HAITI DOMINICANĂ GUATEMALA PARAGUAY

PRIMELE CONSULATE STABILIRE CONTACTE (al ţării respective în RELAŢII politico-diplo- România/al României în (legaţii/ambasade) matice oficiale ţara respectivă) 1880 1911 / 1921 5 II 1925 1866 1880 1880 1880 1880

1919/ 1919 / 1921 1900 / 1881 1913 /

1880 1905 /

1930

1920 /

13 IV 1927 7 I 1928 12 III 1928 24 VI 1935 26 VII 1935 30 XII 1935 10 X 1939 15 XI 1967 12 XI 1968 18 X 1969 4 VII 1970 5 X 1971 25 XI 1972 20 VI 1973 11 VII 1973 6 IX 1979 17 XII 1979 9 V 1980 25 VII 1984 7 XII 1990 28 V 1992

ÎNTRERUPERE RELAŢIII 1931-1934 18 V 1943 27 IX 1942 5 III 1942 4 II 1944 neîntrerupte 24 XII 1941 21 XII 1941 5 III 1942

RESTABILIRE RELAŢII (ambasade) 31 III 1965 26 X 1960 22 III 1961 1 X 1946 20 III 1973 29 I 1967 9 XI 1968

LISTA ŞEFILOR MISIUNILOR DIPLOMATICE ALE ŢĂRILOR DIN AMERICA LATINĂ ACREDITAŢI ÎN ROMÂNIA (în paranteză: gradul diplomatic şi data prezentării scrisorilor de acreditare)

Republica Argentina - REPUBLICA ARGENTINA Ricardo Olivera (ministru; 24 IV 1931) Enrique I. Amaya (ministru; 10 XI 1936) José Carlos Ponti (însărcinat af.a.i.; 2 IX 1942) Juan Carlos Brusco ( ministru; 19 VI 1947) Leopoldo Bravo (ministru; 6 IV 1950) Richard Baldrich (însărcinat af.a.i.; 29 XI 1952) José Medoro Delfino (însărcinat af.a.i.; 29 VIII 1954) Ernesto R. Piaggio (ministru; 21 I 1959) José Maria Garcia Alvarez de Toledo (ambasador; 30 IV 1964) Rogelio R. Tristany (ambasador; 8 V 1967) Juan Carlos Beltramino (ambasador; 3 V 1972) Federico Carlos Barttfield (ambasador; 13 IX 1979) Jorge Marcelo Faurie (însărcinat af.a.i.; 27 II 1980) Enrique Florencio Lupiz (însărcinat af.a.i.; 14 V 1984) Raul M. Gonzales Arquati (însărcinat af.a.i.; 11 IV 1989) Oscar Eduardo Torres Avalos (ambasador; 16 X 1990) Lila Subiran de Viana (ambasador; 22 II 1994)

Republica Bolivia - REPUBLICA DE BOLIVIA Lucia Mendez Ascaruno (însărcinat af.a.i., !981, reşedinţa la Roma) Carlos Gonzales Alvarado (însărcinat af.a.i., 1982, reşedinţa la Roma) Moira Paz Estenssoro (ambasador, 1994, reşedinţa la Roma)

Republica Federativă a Braziliei - REPUBLCA FEDERATIVA DO BRASIL Nabuco de Gouvea (ministru, 7 VII 1929) Pinto Accioly (ministru, 25 VIII 1934 ) Manoel Coelho Rodrigues (ministru, 26 II 1936) Cyro de Freitas Valle (ministru, 16 VI 1937) Carlos Celso de Ouro Preto (ministru, 25 IV 1939) Carlos Jacynho de Barros (25 IV 1962) Jorge de Oliveira Maia (ministru, 26 I 1966) Marcos Antonio de Salvo Coimbra (ministru, 13 V 1968) Federico Carlos Carnauba (ministru, 11 X 1973) Paulo Braz Pinto da Silva (ambasador, 6 XI 1974)

Carlos dos Santos Veras (ambasador, 6 VII 1978) Antonio Sabino Cantunaria Guimardes (ambasador, 19 IX 1986) Milton Bezerra Cabral (ambasador, 8 II 1989) Marcel Dezon Costa Hasslocher (ambasador, 27 XI 1990) Adolpho Correa de Sa e Benevida (ambasador, 6 IX 1994)

Republica Chile - REPUBLICA DE CHILE Juan Larrain Alcalde (însărcinat af.a.i., 6VII 1925) Aljandro Lazo (însărcinat af.a.i., 28 IX 1929) Francisco Madrid Arrellano (însărcinat af.a.i., 22 V1934; ministru din 26 II 1936) Miguel Angel Rivera (însărcinat af.a.i., 26 V 1939) Samuel del Campo Candia (însărcinat af.a.i., 9 IX 1941) Miguel Serrano Fernandez (ambasador, 8 XII 1965) Eduardo Vaas Videla (ambasador, 8 III 1974) Mario Silva Concha (ambasador, 22 XI 1978) Sergio Mora Parada (însărcinat af.a.i., 21 I 1982) Pablo Cabrera Gaete (însărcinat af.a.i., 22 XII 1982) Francisco I. Ossa Concha (însărcinat af.a.i., 31 III 1986) Sergio Mimica Bezmalinovic (ambasador, 16 VII 1990) Raimundo Gonzales Animat (ambasador, 6 VII 1994) Republica Columbia - REPUBLICA DE COLOMBIA Antonio Alvarez Restrepo (ambasador , 25 III 1970, reşedinţa la Roma) Fernando Urdaneta Laverde (ambasador, 26 VI 1974) Gloria Gaitan (ambasador, 23 XII 1978) Gilberto Cruz Villegas (21 VIII 1981) Lucella Ossman de Duque (ambasador, 7 XII 1982) Victor Alberto Delgado Mallarino (ambasador, 7 XI 1986) Myriam Elena Beltran de Forero (însărcinat af.a.i., 22 IX 1989) Cesar Pardo Villalba (ambasador, 23 IV 1992) Republica Costa Rica - REPUBLICA DE COSTA RICA Benjamin Nunez Vargas (ambasador, 21 IX 1971) Arnaldo Ortiz Lopez (ambasador, 10 XI 1972, reşedinţa la Viena) Edgar Monge (însărcinat af.a.i., 5 VIII 1974) Arnoldo Amrhein Pinto (ambasador, 28 IV 1979) Alexander Guerra Alvarado (ambasador, 20 VIII 1982) Elizabeth Segura Hernandez (însărcinat af.a.i., 20 XII 1985) Luis Fernando Acosta Mora (ambasador, 16 X 1990) Carlos E. Campos Monge (însărcinat af.a.i., 27 IX 1994)

Republica Cuba - REPUBLICA DE CUBA Manuel Yepe Mendez (ambasador, 15 XII 1961) Jesus Barreiro (ambasador, 20 XII 1968) Nicolas Rodrigues (ambasador, 26 VI 1971) Humberto Castello (ambasador, 1 VII 1975) Rodney Lopez Clemente (ambasador, 19 I 1983) Niel Ruiz Guerra (ambasador, 26 IV 1988) Evlagio Rodrigues Milares (ambasador, 20 VI 1991)

Republica Ecuador - REPUBLICA DEL ECUADOR Enrique Sanchez Barona (ambasador, 30 IV 1974) Cesar Roman Gonzales (ambasador, 17 X 1980) Jugo Jativa Ortiz (ambasador, 7 XII 1982) Filoteo Samaniego Salazar ( 31 I 1986) Marcelo Fernandez de Cordova (ambasador, 20 VII 1989) Raul Mantilla Larrea (însărcinat af.a.i., 5 X 1983) Fernandez Cordova Ponce Marcelo (ambasador, agrement 1989, reşedinţa la Sofia) Miguel Carbo (însărcinat af.a.i., 19 IV 1989) Manuel Pesantes Garcia (însărcinat af.a.i., 1990) Rafael Veintimilla (însărcinat af.a.i., 24 IX 1991) Galo Ribadeneira Cueva (ambasador, agrement1991) Jaime Raul Sanchez Lemos (ambasador, 21 V 1992) Manuel Granizo Romero (însărcinat af.a.i., 16 VI 1994) Republica El Salvador - REPUBLICA DE EL SALVADOR Guillermo Paz Larin (ambasador, 21 VIII 1992)

Republica Honduras - REPUBLICA DE HONDURAS Edgardo Dumas Rodrigues (ambasador, 23 III 1985)

Statele Unite Mexicane - ESTADOS UNIDOS MEXICANOS Vicente Velos Gonzales (ministru, 9 XII 1936) Francisco Vazquez Tressera (însărcinat af.a.i., 1 II 1938) Armandu Cantu Medina (ambasador, 14 VI 1974) Emilio Calderon Puig (ambasador, 29 III 1979) Moises Torres Serrano (însărcinat af.a.i., 1981) Luis Wybo Alfaro (ambasador, 27 X 1981) Hector C. Manjarrez (ambasador, 24 V 1986) Mario Armando Amador (ambasador, 11 X 1988) Alfonso Herrera Salcedo (ambasador, 1990, reşedinţa Praga)

Hugo Gutierrez Vega (ambasador, 10 II 1993) Republica Nicaragua - REPUBLICA DE NICARAGUA Roger Vasquez Berrios (ambasador, 24 IX 1988) Republica Panama - REPUBLICA DE PANAMÁ Maximiliano Edmondo Jimenez Icaza (ambasador, 22 II 1972, reşedinţa Bonn) Vingilio Frank Branford Hammitt (ambasador, 1 VII 1975, reşedinţa Belgrad) Roko Ivan Setka Sagel (ambasador, 19 VIII 1983, reşedinţa Belgrad) Zdravka S. Ilincic (însărcinat af.a.i., 31 VIII 1994, reşedinţa Budapesta) Republica Paraguay - REPUBLICA DEL PARAGUAY Carlos Peyrat (ambasador, 17 X 1994, reşedinţa Viena) Republica Peru - REPUBLICA DEL PERÚ José Gambetta (însărcinat af.a.i., 10 X 1939) Hubert Wieland Alzamora (ambasador, 8 V 1970) Enrique E. Laroza (ambasador, 9 VI 1973) Roger Eloy Loayza Saavedra (ambasador, 7 VI 1976) Jaime Castro Mendivil (ambasador, 20 II 1984) Carlos Gamara Vargas (ambasador, 17 II 1987) Guillermo Gerdau O’Connor (ambasador, 7 III 1989) Guido Octavio Toro Cornejo (însărcinat af.a.i., 15 VIII 1990) Republica Orientală aUruguayului - REPUBLICA ORIENTAL DEL URUGUAY José Pedro Bastarrica Magarinos (însărcinat af.a.i., 31 VIII 1962) Alberto Guarani (însărcinat af.a.i., 24 VI 1965) Juan Carlos Nadal Jaume (însărcinat af.a.i., aprilie 1968) Victor Mario Pomes (ambasador, 20 I 1971) Juan Ansa Bordagaray (ambasador, 1983) Marco Eduardo Capuro Avellaneda (însărcinat af.a.i., 4 VI 1983) Domingo Schiponi (ambasador, 7 III 1989) Gaston Sciappa Rebollo (ambasador, 10 XI 1993) Republica Venezuela - REPUBLICA DE VENEZUELA Valentin Hernandez Acosta (ambasador, 24 X 1969) Juan Uslar Pietri (ambasador, 12 XII 1972) Olga Lucila Carmona (ambasador, 14 IV 1980) Demetrio Boersner (ambasador, 5 XI 1984)

Milos Alcaly Mircovici (ambasador, 18 V 1990) Fernando Arturo Rincon (însărcinat af.a.i., 31 X 1991) Gustavo Gardicoechea (ambasador, 21 XII 1992)