Paul Celan si „meridianul” sau

1

A TREIA EUROP|

2

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Colecþia „A Treia Europ㔠apare în cadrul programului cu acelaºi nume al Fundaþiei pentru o Societate Deschisã Colecþie coordonatã de Adriana Babeþi ºi Cornel Ungureanu ANDREI CORBEA (n. 1951), licenþiat în germanisticã ºi istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi, doctor în filologie al Universitãþii din Bucureºti, cercetãtor între 1980-1982 la Centrul de lingvisticã, istorie literarã ºi folclor din Iaºi, este profesor la Catedra de germanisticã a Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi. A fost bursier al Fundaþiei „Alexander von Humboldt” la Universitatea din Konstanz, Fellow al Centrului Internaþional de Studii în ªtiinþele Culturii din Viena, profesor asociat al Universitãþii Paris 8, al Universitãþii din Siegen ºi al Universitãþii din Bucureºti. Autor a numeroase studii în domeniul germanisticii, teoriei literare, esteticii, istoriei literare comparate, precum ºi al istoriei literare ºi culturale a Bucovinei, printre care volumele Ego, Alter, Alter Ego (Iaºi, 1993), Despre teme. Explorãri în dimensiunea antropologicã a literaturitãþii (Iaºi, 1995), Czernowitzer Geschichten (Viena, 1998). A tradus, prefaþat ºi îngrijit volume precum : Hans Robert Jauss, Hermeneuticã literarã ºi experienþã esteticã (Bucureºti, 1983), Interferenþe culturale româno-germane (Iaºi, 1986), Kulturlandschaft Bukowina. Studien zur deutschsprachigen Literatur des Buchenlandes nach 1918 (Iaºi, 1990), Valeriu Marcu, Die Vertreibung der Juden aus Spanien (München, 1991), Mirijam Korber, Deportiert (Konstantz, 1993), Metropole und Provinzen in Alt-Österreich (Viena/Iaºi, 1996), Jüdisches Städtebild Czernowitz (Frankfurt am Main, 1998). Laureat al Premiului Johann Gottfried Herder pe anul 1998.

© by POLIROM Co SA Iaºi, 1998 Editura POLIROM B-dul Copou nr. 3, P. O. Box 266, 6600 Iaºi Tel. & Fax (032) 214100 ; (032) 214111 (032) 217440 (distribuþie) Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale : CORBEA, ANDREI Paul Celan ºi „meridianul” sãu Andrei Corbea – Iaºi, Polirom, 1998 200 p. 23 cm. – (A Treia Europã) ISBN : 973-683-076-4 I. Celan, Paul CIP : 830(436).09 Celan, P. 929 Celan, P. Printed in ROMANIA

3

Andrei Corbea

Paul Celan [i „meridianul” s\u Repere vechi [i noi pe un atlas central-european

POLIROM Ia[i, 1998

4

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

5

„Meridianul” lui Paul Celan În loc de introducere „Ceva – precum limba – imaterial, dar ºi lumesc, terestru, ceva în formã de cerc, trecînd prin ambii poli ºi întorcîndu-se în sine însuºi” – anunþa Paul Celan a fi „descoperit” la capãtul „acestui imposibil drum, al acestui drum al Imposibilului”, al drumului sãu cãtre poezie, pe care încercase sã-l recapituleze în alocuþiunea, sibilinicã ºi pateticã în acelaºi timp, þinutã la 22 octombrie 1960 în faþa simandicoasei adunãri ce asista la încoronarea lui cu Premiul Georg Büchner, acordat de Academia Germanã de Limbã ºi Poezie. „Liantul” propriului destin, unul care, „precum poemul”, conduce spre fasta „întîlnire” cu Celãlalt, linie imaginarã ce se încruciºeazã cu tropicele, dar care – „în chip amuzant” – încurcã ºi tropii1, este, constatã Celan, „...un meridian”2. Simplã metaforã geograficã ? Pomenit o singurã datã în chiar finalul parcursului discursiv, parcurs aparent ezitant, construit însã cu minuþie jucãuºã într-un du-te vino labirintic ºi saturat de intertextualitate, meridianul, cuvîntul-cheie devenit, ulterior, titlul versiunii publicate a ceea ce va fi fost pentru Paul Celan o poeticã in nuce, reprezintã, înainte de toate, un traseu ; prin „circulus meridianus” cei vechi înþelegeau legãtura virtualã dintre toate punctele de pe pãmînt unde, concomitent, soarele se aflã la amiazã. Meridianul este aºadar o relaþie simetricã, funcþionînd în ambele sensuri, ce 1. În limba germanã, expresia folositã de Celan în discursul de la Darmstadt : „die Tropen Durchkreuzendes”, exploateazã dublul înþeles al pluralului „die Tropen” (sing. „die Trope”), care poate însemna, în terminologia geograficã, tropice, dar ºi, în vocabularul poeticii, tropi ; originea cuvîntului german (ca ºi a echivalentului românesc, diferenþiat totuºi la plural), este grecescul „tropé” (întoarcere/întorsãturã, direcþie). În fiecare combinaþie, ºi verbul „durchkreuzen” înseamnã altceva : a se încruciºa, dar ºi a încurca, a zãdãrnici. 2. Respectãm aici punctuaþia ºi sublinierile tipografice ale textului original („...einen Meridian”). Vezi Paul Celan, Der Meridian. Rede anlässlich der Verleihung des Georg-Büchner-Preises, in „Ausgewählte Gedichte”, Frankfurt am Main 1968, p. 148

6

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

leagã prin puterea raþiunii, dar ºi a fanteziei, douã sau mai multe puncte de pe o suprafaþã, douã sau mai multe obiecte, douã sau mai multe mulþimi, o relaþie ce reuneºte în sine unicul ºi multiplul, abstractul ºi concretul, spaþiul ºi timpul. În termenii semioticii lui Peirce, conceptul celanian acoperã însuºi dialogul mijlocitor dintre Realul interiorizat în chip diferit de subiecþii individuali ºi „interpretanþii” acestuia : el mediazã în procesul comprehensiunii dintre constanþã ºi variaþie, relativizînd semnificatul unic ºi totalitar, ba chiar întreaga ordine simbolicã împietritã în Cod, prin „miºcarea” semnificantã ce-l traduce neîncetat altfel, cu marja de autonomie inovativã a limbajelor. Douã citate din Georg Büchner – „patronul” celui mai important premiu literar german, ce i se acorda lui Celan într-un moment în care o campanie imundã împotriva sa îi zdruncinase (definitiv, cum se va vedea), fragilul echilibru interior – par a-l obseda în textul rostit al Meridianului. Primul, din drama Moartea lui Danton, reþine strigãtul Lucilei Desmoulins, ce întrerupe brusc ºi neaºteptat fluxul verbal, artist ºi retoriceºte cãutat, al personajelor principale dizertînd elegant ºi cu pathos în timp ce sînt escortate spre ghilotinã, cu un disperat ºi cu atît mai „adevãrat” „Trãiascã Regele !” ; plictisul automatizat al vorbelor frumoase ºi circumstanþiale se scurtcircuiteazã, cuvîntul se transformã în „anti-cuvînt”, ce sfîºie cu un zvîcnet al Viului monotonia încremenitã în formule a „artei” – „este un act de libertate”3, comenteazã Celan, ºi adaugã apoi  : „Omagiez aici majestatea absurdului, ca pe o mãrturie a prezenþei umanului”4. Iar din Lenz, fragmentul büchnerian despre ciudata viaþã a poetului nefericit ºi uitat, contemporan cu tînãrul Goethe, reþine incipitul : plimbîndu-se într-un 20 ianuarie pe munte, lui Lenz „i-a displãcut din cînd în cînd faptul cã nu-i fusese dat sã meargã cu capul în jos”5 ; „pentru cine merge cu capul în jos, doamnelor ºi domnilor, – conchide Celan – pentru acela cerul e prãpastie”6. În ambele cazuri, autorul Tangoului morþii se lasã captivat pînã la entuziasm de acea fulgurare a contestaþiei, a negativitãþii, ce perturbã regula, monologul egoist al artificiului „estetic”, prizonier al mirajului formelor „frumoase”. În discursul „poetic” pãtrunde deodatã, printr-un vremelnic ventil, aerul proaspãt al alteritãþii ºi al depãrtãrii ; pentru doar o 3. Ibid., p. 135 4. Ibid., p. 136 5. Locuþiunile germane în combinaþie cu expresia „auf Kopf” (pe dos) auf den Kopf stellen etc., în cazul de faþã gehen, sugereazã dezordinea, sfidarea „normalitãþii”, a unui dat prestabilit. 6. Celan (vezi nota 2), p. 141.

„MERIDIANUL” LUI PAUL CELAN

7

clipã, cu prãpastia cereascã la picioare, Eul se elibereazã, se „înstrãineaz㔠de propria-i vorbire cliºeizatã. „ªi poate, cumva, poemul va fi de aici încolo el însuºi... ºi poate acum, astfel, lepãdat-de-artã, liber-de-artã, va putea pãºi iar ºi iar pe celelalte cãi ale sale, aºadar ºi pe cãile artei ?”7. Deschizîndu-se cãtre Celãlalt, poemul se deschide concomitent cãtre, cu o vorbã a lui Adorno, „ceea ce nu este”, cãtre alteritatea-alternativã la artificiul artei subminate de o crizã cronicã a limbajului automatizat ºi epurat de umanitatea concretã precum însãºi istoria automatizatã ºi asasinã, crizã a spunerii maculate de pecetea unui alt 20 ianuarie – data cînd, undeva, lîngã Berlin, va fi fost inventat Auschwitzul8. Ceea ce presupune însã ºi ca fiecare poem sã-ºi conþinã propriul „20 ianuarie”, sã se transforme, cu alte cuvinte, în depozitarul memoriei individuale ºi colective a unei infinitãþi de date faste ºi nefaste ! Dincolo de mallarméana rãcealã a artei-meºteºug, desprinse de subiectul ei, dar „gîndindu-l consecvent pe Mallarmé pînã la capãt”9, „poemul ar deveni mai limpede decît a fost pînã acum – limba configuratã a unui individ – ºi, conform esenþei sale celei mai intime, prezent ºi prezenþã”10. Dar pentru a construi un asemenea loc (ºi timp) „geometric” al „eliberãrii”, al „întîlnirii” ºi al comunicãrii neîngrãdite ar fi prea simplu, crede Celan, sã-þi propui doar „a extinde arta” cãtre Altceva. Din contra : „treci cu arta prin strîmtoarea doar ei destinatã. ªi fã-te liber”11. Clipa (ºi „locul”) poemului în care „imaginile” sînt „datate” într-un „aici ºi acum”, unde „toþi tropii ºi toate metaforele se voiesc purtate ad absurdum”, spre „amuþire”12, este de fiecare datã unicã, iar pentru c㠄poemul absolut [...] nu poate exista”13, eliberarea este 7. 8.

9. 10. 11. 12. 13.

Ibid., p. 142. Trimiterea cãtre data de 20 ianuarie 1942, cînd la Wannsee cãpeteniile naziste au luat decizia aplicãrii „soluþiei finale”  : exterminarea totalã a evreilor europeni, constituie una din obsesiile lui Celan  ; la ea se referea poemul Tübingen, Jänner, din 1963, ca ºi poemul Eingejännert, scris în ianuarie 1968 ºi apãrut postum în 1971. Pe de altã parte, Theodor W. Adorno, autorul celebrei propoziþii dupã care este „barbar” a scrie liricã dupã Auschwitz (vezi în Noten zur Literatur III, Frankfurt am Main 1965, pp. 125-127), l-a considerat tocmai pe Paul Celan drept poetul care a contrazis, prin stringenþa negativã ºi anti-discursivã a limbajului liric, aceastã sentinþã. Celan (vezi nota 2), p. 139. Ibid., p. 144. Ibid., p. 146. Ibid., p. 143. Ibid., p. 145.

8

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

momentanã, trecãtoare ºi pãrelnicã, precum infinitezimala pauzã dintre douã respiraþii („Atemwende”14) ; ea sugereazã de fapt doar apropierea asimptoticã de un tãrîm al totalei deschideri ºi libertãþi – tãrîmul utopiei. Meridianul ar putea fi tocmai aceastã incertã relaþie dintre poem ºi memoria ce-i este hãrãzitã spre a o concentra, naveta continuã ºi cercetãtoare dinspre text cãtre „realitate” ºi invers, între un „deja-trecut” ºi un „încã-prezent”15, dinspre Eu cãtre Tu ºi din nou cãtre Eu. În el se acordã, într-un acelaºi timp, „locuri” diferite, ceea ce invitã la Toposforschung, sau, mai mult, la „cãutarea” febrilã a propriei identitãþi trecute printr-o istorie traumatizantã, cu promisiunea întoarcerii, dup㠄ocolul” prin alteritate, cãtre sine însuºi – „un fel de întoarcere acasã”16. Asupra lui „acasã”, acel „Karpatisch Fixierten” despre care îi scria Celan lui Alfred Margul-Sperber17, se proiecteazã utopia, în primã instanþã (ºi mai curînd) „u-topia”18, ou-topos sau „nicãieri”-ul cãutat cu mînã tremurîndã pe o hartã de ºcolar19 – de negãsit, dar bãnuit pe undeva, pe trasa meridianului. Este elocvent rãspunsul poetului cãtre cei ce, la începutul anilor ’60, mai vehiculau teza potrivit cãreia tînãrul descins la Viena în primãvara lui 1948 cu manuscrisele sub braþ ar fi rãsãrit din „neant”, atunci cînd trimite, ca o posibilã cheie în hermetica liricii sale, la þinutul uitat, „in der Menschen und Bücher lebten”20. Aºadar ce ºi cît datoreazã oare Paul Celan celor douã decenii cît, fiu al unei familii evreieºti modeste, cu germana ca limbã maternã, dar ºcolit în licee româneºti, în Cernãuþiul interbelic, cu strãlucirea sa de (încã) metropolã mittel-europeanã, cu ambiþiile ºi împlinirile culturale multilingve consumate acolo, cu drama latentã a intoleranþei ºi xenofobiei preschimbate perfid în tragediile celui de-al doilea rãzboi mondial, cu ºocul Holocaustului, în al cãrui angrenaj criminal i-au pierit pãrinþii, prietenii, familia, ºi în care întreg universul viu al unei civilizaþii a fost condamnat, cu cruzime fanaticã, a deveni doar o îndoliatã amintire ? ªi, o datã mai mult, cum poate fi determinat 14. „Poezia : aceasta ar putea însemna pauza de la o respiraþie la alta”, ibid., p. 141. 15. Ibid., p. 143 16. Ibid., p. 147 17. Scrisoare din 12 septembrie 1962, in Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea româneascã, Bucureºti, 1987, p. 271. 18. Celan (vezi nota 2), p. 271 19. Ibid., p. 148. 20. Paul Celan, Ansprache anlässlich der Entgegennahme des Literaturpreises der freien Hansestadt Bremen, in Celan (vezi nota 2), p. 127.

„MERIDIANUL” LUI PAUL CELAN

9

„locul geometric” dintre limbaj, materia poeziei, ºi memorie, principiul ordonator, în miºcare, al unei experienþe umane ale cãrei „urme” sînt conservate de Celan cu vigilentã rigoare, cum poate fi descris㠄în act” o scriiturã care, ea însãºi formã de cãutare disperatã a realitãþii odatã pentru totdeauna dispãrute, se strãduie sã instaureze prin intermediul ultimului martor, limba, o supra-realitate confidenþialã ºi complexã, eliberatã de pecinginea ideologizatã a cuvintelor ? * Un posibil rãspuns, fatalmente fragmentar ºi incomplet, la întrebãrile de mai sus ºi la încã altele, implicite, ar putea rezulta din încercarea de a proceda la o explorare „arheologic㔠a meridianului celanian, considerat în accepþiunea sa culturalã, literarã, istoricã. În ceea ce ne priveºte, am întreprins-o în timp21, fãrã un plan prestabilit, ºi fãrã iluzia de a putea vreodatã epuiza un posibil inventar tematic exhaustiv ori întregul rezervor semnificant al acumulãrilor de „mãrturii” din arhive ºi biblioteci. Revenirile inerente, în capitole diferite, asupra unor fapte ºi elemente ce ni se par relevante, au menirea sã le detalieze, amplificînd anumite tuºe sub o lupã imaginarã ºi luminîndu-le mereu din alt unghi. E poate momentul potrivit pentru a mai spune ºi cã, pentru autorul acestor rînduri, drumul parcurs a coincis cu o dificilã, dar nu mai puþin fericitã ºi îmbogãþitoare iniþiere.

21. Capitolele opului de faþã au apãrut separat, începînd cu anul 1991 ºi pînã astãzi, ca studii ºi articole în reviste ºi volume colective, româneºti ºi strãine. Din cartea noastrã Ego, Alter, Alter Ego (Iaºi, 1993) am reluat, prelucrîndu-l ºi extinzîndu-l, capitolul intitulat „Alle Dichter sind Juden”.

10

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

11

Orientul la Prut Notaþii rãzleþe pe/la „marginea” Balcanilor Într-o foarte popularã gazetã vienezã de pe la mijlocul veacului trecut, ce se numea Der Humorist ºi practica, graþie redactorului ei Moritz Gottlieb Saphir, – despre care unii bîrfeau cã ar fi fost, cu o expresie dragã nouã, „uns cu toate alifiile” –, un soi de bunã dispoziþie pe muchia dintre benigna îndrãznealã în a-i critica pe actorii de la Hofburgtheater ºi grija de a nu-i supãra cu vreo iotã pe cenzorii lui Metternich, se poate citi, (în numãrul de luni, 16 decembrie 1844) o istorioarã care, dacã n-a reuºit cumva sã-i amuze pe cititorii de prin cafenelele metropolei dunãrene, le-a mai oferit totuºi o datã, dacã mai era nevoie, confortabila certitudine asupra întinderilor ce-i despãrþeau de marginile îndepãrtate ºi pentru ei greu imaginabile, vecine cu un incert „deºert al tãtarilor”, ale lumii în al cãrei „centru” le fusese hãrãzit sã trãiascã. Se spunea acolo cã un englez ºi-ar fi dorit cu patimã sã-ºi poatã dãrui drept cadou de ziua lui o noapte dormitã succesiv în trei imperii diferite ºi cã, pentru a-ºi realiza visul, s-ar fi înfiinþat împreunã cu valetul sãu în unicul loc de pe pãmînt unde, pe atunci, asemenea extravaganþã ar fi fost posibilã : în punctul denumit triplex confinium din nord-estul Bucovinei, în apropierea satului Noua Suliþã, pe Prut, acolo unde se mai întîlneau, încã, graniþele Austriei, Rusiei ºi Turciei. Totul s-a desfãºurat, se pare, conform planului, cãlãtorul nostru petrecînd cîte o orã bunã în patul sãu de campanie, dupã ce se delectase cu ceai în Rusia, cu cafea în Turcia ºi cu vin în Austria, ºi, în cele din urmã, luîndu-ºi micul dejun, a doua zi, aºezat pe un scaun cu trei picioare, fiecare înfipt în alt imperiu. Dupã care omul s-a întors fericit la Londra, pentru a raporta despre uluitoarea sa expediþie Societãþii Geografice Britanice.

12

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Invocarea Turciei la frontiera de la Noua Suliþã nu trebuie sã-i scandalizeze pe cei care, pe bunã dreptate, vor simþi nevoia precizãrii cã, de fapt, englezul dormise o treime din noapte nu în vreun paºalîc al sultanului, ci chiar în Moldova, vasalã, ce-i drept, Înaltei Porþi – ba chiar, dacã ne gîndim ºi mai bine, tot în Moldova dormise ºi în orele adãstate în Basarabia ruseascã ºi Bucovina austriacã. „Materia” plinã de farmec a textelor de toate soiurile ce au constituit imaginarul „geografic” colectiv al vienezilor trãitori în prima jumãtate a secolului trecut – ºi pe care, în virtutea ocupaþiilor mele de rutinã, le-am parcurs cu ochire deosebitã asupra celor dedicate Cernãuþilor ºi provinciei sale înconjurãtoare, devenitã austriacã dupã 1775 – fixeazã curent alteritatea sud-estului limitrof al Imperiului în metafora unei Turcii omniprezente prin tot ceea ce se presupunea a diferi acolo de patina spiritului public de inspiraþie (încã) iosefinistã : ordinea, respectul aproape voluptuos al regulilor de tot felul, omniprezenþa birocraþiei ºi, dupã 1815, a poliþiei secrete, avîntul întreprinzãtor ºi credinþa în propãºire, cumpãtarea cetãþenilor respectabili ºi mefienþa lor faþã de excese, acurateþea ºi simetria mai mult sau mai puþin banalã a peisajului citadin ori rural etc. Nu contest cîtuºi de puþin, deºi sînt înclinat sã nu dramatizez, observaþia comparatistului american (de origine arabã) Edward Said, care socotea cã Orientul a reprezentat, din clipa în care a devenit obiect al studiului „occidentalilor”, o construcþie discursivã dominatã de propoziþii cu tentã colonial-utilitaristã, ºtiut fiind cã, de pildã, întreaga ideologie a „lãþirii” habsburgice cãtre Balcani, (ca ºi cãtre Galiþia), de la Maria Theresia ºi pînã la arhiducele Franz Ferdinand, a invocat argumentul misiunii „culturale” – vezi civilizatoare – a Austriei în spaþii dominate încã de rezistenþa, pasivã ºi nu prea, la iniþiativa iluministã în folosul progresului „bine temperat” de calculele cancelariei imperiale. Dar dacã eliminãm miza politicã, ºi odatã cu ea aroganþa „de serviciu” a celui mai tare vizavi de cel mai slab, cu toate consecinþele decurgînd de aici, nu-i de ignorat ipoteza cã existã ºi în cazul nostru – sau poate tocmai în cazul nostru, dincolo de puterea iraþionalã a tiraniei pre-„judecãþilor” despre Celãlalt,– o fascinaþie latentã a ceea ce în propria lume putea trece atunci drept interzis, extravagant, neconform normelor îndeobºte admise. Cãlãtorii

ORIENTUL LA PRUT

13

întorºi în curata, dar plicticoasa Mitteleuropã, de la Stambul sau Salonic, pe drumurile prãfoase ale Rumeliei sau ocolind prin Principate, ezitã nu o datã între didacticismul robinsonian, agrementat din cînd în cînd cu judecata severã asupra incorigibililor ce nu se grãbesc sã-ºi plieze moravurile la reþetele raþiunii, ºi ochiada curioasã asupra locurilor ºi oamenilor, uimitã, dar trãdînd din cînd în cînd o undã de simpatie, oricum flãmîndã de exotism ºi de neobiºnuit, accesibile chiar „dupã colþ”, în „Turcia” de dincolo de vama chezaro-crãiascã de la Burdujeni. De pildã, Iaºii primelor decenii ale secolului trecut, popas aproape obligatoriu al traseelor est- ºi sud-est europene ale occidentalilor – ºi de aceea reper mult mai cert în geografia continentului decît este astãzi – oripileazã ºi atrag concomitent prin amestecul pestriþ de chipuri ºi straie de pe uliþele pe care încruntatul conte Vinzenz Batthyani le gãseºte la 1805 la fel de întortocheate, de incompatibile cu orice concepþie „modern㔠despre urbanism ºi, desigur, nu mai puþin murdare decît cele din Constantinopol, dar care îl amuzã 30 de ani mai tîrziu pe un Carl Otto von Arnim, rudã a poetului romantic, ce observã cã în tot tîrgul nu dai de nici un ... librar ( !), dar se delecteazã cu alternanþa dintre „otelurile” elegante ºi stilate ºi cãsuþele de lemn, cu aglomeraþia de bazar din centru ºi apoi la promenada din grãdina publicã, amenajatã de un evreu din Bamberg, établissement pe care îl gãseºte, de altfel, „frumuºel”. Cã avansul civilizator dinspre vest, mãsurabil în timp prin deceniile trecute de la exclamaþiile severe ale maghiarului Batthyani, ce mai percepea aici apãsarea unui Orient al mizeriei ºi arbitrariului, cu dregãtori ce se preling înfricoºaþi prin faþa domnitorului, îngenuncheazã ºi se întrec sã-i sãrute degetele, este nu mai puþin ºi unul spaþial, prin care hotarul Balcaniei se permeabilizeazã graþie unor semnificative breºe în teritoriul ei „rezervat”, rezultã nu mai departe din aceeaºi relatare a prusianului Arnim, ce înregistreazã cu admiraþie faþadele europene ale caselor boiereºti de la Iaºi, deºi, (un „pas înapoi” !), tot el ghiceºte în spatele lor calitatea jalnicã a materialelor de construcþie ºi a meºteºugului cu care au fost folosite. Curat „forme” fãr㠄fond” ! Ispititoare ºi pasionantã ar fi poate tocmai încercarea de a „modela” într-o zi scenariul ce se contureazã din zecile de texte

14

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„frontaliere”, brodînd în jurul acestui „prag” imaginar dintre Europa ºi sud-estul ei balcanic ºi al mobilitãþii sale în timp ºi spaþiu, un scenariu ce mi s-a înfãþiºat deseori, fie chiar ºi în registru derizoriu, tradus în încleºtarea fausticã dintre civilizaþie ºi naturã, în obstinaþia lumii guvernate de raþiune de a rãpi noi ºi noi limburi de „uscat” dominaþiei elementelor ºi elementarului – operã cu final, în teorie, ireversibil, dar supusã în fapt unui continuu flux ºi reflux. Reveniþi „pe pãmînt”, în Bucovina de unde am plecat, înregistrãm, ca pe un simptomatic topos al scrierilor ce o introduc, treptat, ca pe o entitate geograficã distinctã ºi „austriac㔠în conºtiinþa publicului germanofon de pe cuprinsul monarhiei chezaro-crãieºti, efortul autorilor de a reprezenta „sensibil” ºi „lizibil” efectul transformator al înþelepciunii administrative a Vienei, în contrast cu restul, „turcit”, al Moldovei – efect care, în afara admiraþiilor comandate, n-a fost totuºi doar o fantasmã, cînd, de pildã, mai sus pomenitul Arnim consemna schimbarea bruscã de peisaj la trecerea graniþei dinspre Botoºani : „locuinþe frumoase ºi curate, ogoare excelent cultivate”, plus, desigur, limba germanã, ºi de vreme ce ºi tînãrul Kogãlniceanu, în trecere prin Cernãuþi, îl resimþea, comunicîndu-l apoi în scrisori tatãlui sãu. Spectacolul concurenþei dintre elanul mittel-european ºi Balcanii refuzînd sã cedeze în adîncul obiceiurilor ºi mentalitãþilor – tac-au-tac-uri nu rareori savuroase de genul polemicii la distanþã dintre un alt vizitator al Cernãuþilor, pe nume J.G. Kohl, entuziasmat la 1841, printre altele, de bucãtãria de la „Hotel de Moldavie” (sic !), îndrituit, credea dînsul, sã repereze oraºul de pe Prut ca pe „limita cea mai îndepãrtatã a civilizaþiei”, ºi cîrtitorii corespondenþi din Cernãuþi ai Umoristului lui Moritz Gottlieb Saphir, cei care i-au consacrat pe filistinii lor concetãþeni în celebra poreclã de „buco-vienezi” – n-a contenit multã vreme, nici mãcar odatã cu sentinþa lui Karl Emil Franzos, (hulitã de Eminescu), ce excepta doar Kronlandul nord-moldovean de la condiþia „semi-asiatic㔠atribuitã de el cu uºuraticã superbie „civilizatoare” întregului Est ºi Sud-Est nevorbitor de germanã. De ce ºi cum a încremenit totuºi într-o bunã zi, de n-a mai rãmas din el decît stop-cadrul „Maghrebiniei”, fantasticul tãrîm al Balcaniei cu capitala la „Cernopol”, (povestit în nemþeºte de Gregor von Rezzori), este deja o cu totul altã istorie.

15

În jurul „meridianului” Compendiu de „civilizaþie cernãuþean㔠În numerele din 2 ºi 3 octombrie 1875 din „Neue Freie Presse”, vienezii puteau citi lungi foiletoane prilejuite de festivitãþile aniversãrii a 100 de ani de la alipirea Bucovinei la monarhia habsburgicã, al cãror autor era nimeni altul decît tînãrul Karl Emil Franzos, colaborator de datã recentã al influentului organ liberal din capitala monarhiei, trimis, împreunã cu un Dr. Goldbaum, sã-l reprezinte în capitala Kronlandului din nordul Moldovei ºi în calitate de bun cunoscãtor al locurilor ºi oamenilor de acolo, despre care ºi scrisese deja în repetate rînduri. Franzos, fiul unui medic din Czortkow, orãºel galiþian de la frontiera cu Rusia, fusese crescut de mic în admiraþia pentru „metropola” provinciei vecine, cãci faima acesteia de a fi concentrat în estul monarhiei o micã oazã germanofonã exercita o atracþie magneticã asupra unei familii în care întregul proces de socializare a copiilor se desfãºurase sub semnul frazei cu iz testamentar a tatãlui : „Tu eºti german, dar unul, desigur, de confesiune evreiascã”1. Moartea timpurie a doctorului Franzos, cu greutãþile materiale ce i-au urmat, a grãbit decizia vãduvei sale de a se stabili chiar la Cernãuþi, unde posibilitãþile de cîºtigare a existenþei pãreau mai promiþãtoare ; conform dorinþei rãposatului, bãiatul a fost înscris pe datã la gimnaziul german care funcþiona acolo din 1808, cu avertismentul matern cã, dacã nu va fi ºi „primul” în clasã, va sfîrºi ca ucenic la vreun negustor. Oricum, schimbarea de peisaj îi va fi produs sensibilului adolescent Milko cu totul alte sentimente decît cele pe care le exhiba un personaj episodic din Der Pojaz, romanul maturitãþii sale creatoare, personaj ce refuza isteric sã se apropie 1. Karl Emil Franzos, „Mein Erstlingswerk, Die Juden von Barnow”, in Die Geschichte des Erstlingswerks, Leipzig, 1894, p. 223.

16

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

de Cernãuþi, „oraºul spurcat, unde evreii vorbesc Hochdeutsch ºi mãnîncã porc”2. Din contra, în primãvara lui 1859, cînd familia Franzos s-a mutat acolo, tînãrul gãsea mica aºezare de pe malul Prutului „prietenoas㔠ºi pe deasupra „pe deplin germanã”, ceea ce nu putea decît sã-l satisfacã : „mã simþeam în anticamera paradisului numit Germania, care îmi era predestinat”3. Elev excelent, într-atît de dedat subtilitãþilor filologice încît va produce o mãiastrã traducere în greaca veche ºi în metru antic a unei egloge de Vergilius, Franzos va deveni o micã vedetã a gimnaziului ºi a oraºului, a cãrui condiþie provincialã o judecã însã acum la dimensiunile sale reale – îl numeºte „Herrnwitz” într-o filã de jurnal din 18684, unde, fãrã patimã, ci doar cu superioritatea ironicã a celui sigur cã soarta l-a ales pentru a pleca sã trãiascã departe, în Vestul civilizat, nu-ºi cruþã concetãþenii filistini ºi mãrginiþi, chiar dacã, pe de altã parte, nu-ºi ascunde satisfacþia de a constata, mãcar ºi prin „epidemia” poeticã germanofonã bîntuind prin sãlile gimnaziului sau ale tribunalului, „victoria” deplinã a limbii germane pe malurile Prutului, inclusiv ºi ca pe o bunã premizã a avansului spre modernizare al majoritãþii negermane a Kronlandului ºi a capitalei sale. Se vede cã aceast㠄implantare” lingvisticã ºi culturalã pe un teren la fel de „înþelenit”5 precum alte asemenea în estul ºi sud-estul continentului aflat sub sceptrul habsburgic îl preocupã, ca fenomen ce nu pretutindeni a „rodit”, cum i se pare a se fi întîmplat în Bucovina ºi în capitala sa. O face, desigur, de pe poziþiile deprinse de „acasã”, cu simpatii liberale ºi conotaþia naþional-germanã a vechiului paºoptism „luminat”, comprehensiv faþã de aspiraþiile naþionale ale celorlalþi – aspiraþii pe care însãºi experienþa gimnaziului din Cernãuþi i le-a revelat din plin6. κi 2. Karl Emil Franzos, Der Pojaz, Stuttgart, 1905, p. 77. 3. Mein Erstlingswerk (vezi nota 1), p. 228. 4. Vezi manuscrisul întitulat Tagebuch, aflat în arhiva Franzos de la Wiener Stadt- und Landesbibliothek, însemnarea din 5 septembrie 1868. 5. În foiletonul Ein Kulturfest, „sintez㔠a serbãrilor de la Czernowitz, Franzos foloseºte expresia „harter Boden”, in Aus Halb-Asien. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien, vol. II, Leipzig, 1876, p. 191. 6. Vezi capitolul „Karl Emil Franzos ºi Mihai Eminescu. Lecþia unei polemici la ‘distanþ㒠”.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

17

va cultiva, în mediul destul de închis al burgheziei locale vorbitoare de germanã, ipostaza militantã, pentru care darul poetic, descoperit de pe bãncile ºcolii, va însemna un argument în plus – aura de tribun iluminat ºi rãsfãþat de muze îl va însoþi permanent în ultimii ani petrecuþi la Cernãuþi, cînd va proiecta, alãturi de Bildungsbürgerii cu veleitãþi literar-artistice, acþiuni „patriotice”, (precum o serbare consacratã poetului „angajat” Freiligrath), sau se va consacra unei ambiþioase exegeze asupra literaturii germane din „aceastã parte îndepãrtatã ºi izolatã a monarhiei”, cum îi scria el în 1866 criticului vienez Konstant von Wurzbach7. Adeziunea sa zgomotoasã la ideologia pangermanã8, cu izul ei agresiv-patetic, iese în evidenþã mai tîrziu, în anii studiilor de drept la Graz, unde, întrezãrind în Prusia, deja la 1869, „puterea german㔠prin excelenþã, activeazã plin de entuziasm, riscînd chiar represaliile poliþiei chezaro-crãieºti, în asociaþiile studenþeºti naþionaliste (Burschenschaften), al cãror program îl propagã ori de cîte ori revine în „patrie”, ca de pildã cînd, invitat de onoare la Cernãuþi, la sãrbãtorirea jubileului lui Alexander von Humboldt, pronunþã celebrul toast în care, deplîngînd, subversiv, cît este de nãpãstuit poporul german – tocmai cel cãruia i-ar fi revenit „misiunea sublimã de a pãstra, proteja ºi cultiva bunurile spirituale, înaltele ºi veºnicele taine ale înþelepciunii omenirii” – de perfidia ºi fãþãrnicia politicii ºi diplomaþiei, Franzos formuleaz㠄diferenþa specific㔠a rolului acestuia în Bucovina, în comparaþie cu Galiþia ºi Ungaria : „Aici germanismul luptã cu armele sale originare – lumina ºi dragostea. Aici i-a fost germanismului hãrãzit sã acþioneze ca element de culturã, într-o înfãþiºare atît de purã, sublimã ºi dezinteresatã precum nicãieri altundeva”9. Tocmai de aceea, investiþia în drumul deschis în 1864 de Wilhelm Capilleri, editor, la Cernãuþi, al unei antologii poetice întitulate Buchenblätter. 7. Apud Jong-Dae Lim, Das Leben und Werk des Schriftstellers Karl Emil Franzos, Diss. Wien, 1981, p. 445. 8. Mark H. Gelber, Ethnic Pluralism and Germanization in the Works of Karl Emil Franzos, in „The German Quaterly”, nr. 3/1983, pp. 376-385 ; Fred Sommer, German Nationalism and the Eastern European Works of Karl Emil Franzos, Stuttgart, 1984. 9. Apud Jong-Dae Lim (vezi nota 7), p. 609.

18

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Dichtungen aus der Bukowina – cea dintîi tentativã de a introduce Bucovina ca pe o entitate colectivã, „peisaj literar” cu identitate proprie, în geografia culturalã a spaþiului lingvistic german 10 – i se pare, chiar ºi cu preþul diletantismului, (de care este cît se poate de conºtient11), demnã de toatã lauda, mãcar ºi pentru voluptatea de a exclama emfatic c㠄Germania se întinde pînã acolo unde rãsunã limba germanã”12. Gustul sãu literar, oricum mai cultivat decît cel al actorului Capilleri, nu-i va fi de altfel de mare folos în alcãtuirea unei noi antologii bucovinene, ce recurge cam la aceiaºi colaboratori, între care Ernst Rudolf Neubauer ºi Ludwig-Adolf Simiginowicz-Staufe, poeþii locali en titre, bancherul Moritz Amster, scriitor ºi mason, aristocraþii români Iancu ºi Theodor Lupul sau barzii ruteni Osip Fedkowicz ºi Isidor Vorobkiewicz, ºi al cãrei spor în consistenþã faþã de cealaltã se datoreazã, cel mult, propriei contribuþii, între care ºi prima sa „nuvelã de ghetto”, David der Bocher, inspiratã din amoru-i nefericit pentru o Ludmilla, ce l-ar fi respins pentru cã el era evreu ºi ea creºtinã. În treacãt fie spus, destinul acestui text, care l-a impus atenþiei publice ca prozator de talent nu prin versiunea din Buchenblätter, ci prin prelucrarea ei sub titlul Ein Christusbild. Eine Geschichte aus Podolien din „Westermanns Monatshefte”13, a constituit pentru Franzos ºi o foarte utilã lecþie de strategie pe „cîmpul literar” : a înþeles 10. Publicaþiile de acelaºi gen care au precedat antologia lui Capilleri, un Album neuester Dichtungen, scos de Ludwig Adolf Simiginowicz-Staufe în 1852 la Viena, ºi suplimentele „literare” la periodicul Bukowinaer Hauskalender, întitulate Familienblätter ºi îngrijite de acelaºi Simiginowicz-Staufe, n-au îndrãznit sã-ºi aroge încã o asemenea identitate, cãci, dupã cum se poate citi într-o scrisoare a acestuia adresatã tînãrului Franzos, „fiii Bucovinei n-au fost, cel puþin în belestristicã, într-atît de activi încît sã poatã îndrãzni sã se arate cu producþiile lor în public”, apud Johann Willibald Nagl, Jacob Zeidler, Eduard Castle (ed.), Deutsch-österreichische Literaturgeschichte, vol. 3, Viena, 1936, p. 531. 11. Cf. manuscrisului Tagebuch (vezi nota 4). 12. K.E. Franzos, Vorrede, in K.E. Franzos (ed.), Buchenblätter, Czernowitz, 1870 13. Vezi „Westermanns Illustrierte Deutsche Monatshefte”, nr. 20 (1870), pp. 627-639.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

19

acum, odatã pentru totdeauna, c㠄provincia” poate constitui pre-textul unei veritabile cariere, dar nicidecum con-textul ei, cãci legitimarea reprezintã în ultimã instanþã un apanaj al „metropolei”. În consecinþã, solicitat de „Westermann” sã stãruie asupra „interesantului domeniu tematic” în care se lansase, tînãrul va deveni curînd „expertul” recunoscut ºi rãsfãþat de marile periodice austriece ºi germane ale vremii în problematica naþionalã ºi socialã a spaþiului „de la Dunãre pînã la Don” ; spre anii petrecuþi în Bucovina va privi, de aici înainte, cu superioritatea unui obiºnuit al marilor metropole, ca la un moment trecãtor de viaþã14, iar desprinderea de Cernãuþiul cultural va fi, dupã cea de-a treia antologie Buchenblätter, apãrutã în 1871 sub îngrijirea amicului Johann Georg Obrist ºi fãrã colaborarea lui Franzos, una quasi-definitivã15. Delegarea sa de cãtre „Neue Freie Presse”, dar ºi de cãtre redacþiile lui „Augsburger Allgemeine Zeitung”, „Fremden-Blatt” ºi „Über Land und Meer”, la festivitãþile cernãuþene din toamna lui 1875 putea fi ºi ea un semn cã, pentru opinia publicã germanã ºi austriacã, evenimentul avea o importanþã ieºitã din comun. La aniversarea a 100 de ani de la alipirea Bucovinei la Austria, împãratul Franz-Josef dãruia micului land rãsãritean ºi capitalei sale nici mai mult, nici mai puþin decît o universitate de limbã germanã, fapt care, mai ales dup㠄polonizarea” Universitãþii din Lwow/Lemberg, constituia un gest fãrã echivoc al autoritãþilor vieneze cum cã, în ciuda „excluderii” Austriei din „Germania” unificatã ºi a tuturor agitaþiilor naþionale ale naþiunilor negermane din „jumãtatea” austriacã a monarhiei habsburgice, aceasta nu intenþiona cîtuºi de puþin sã-ºi renege identitatea „cultural㔠tradiþionalã ºi, în fond, opþiunea (deocamdatã) centralistã ºi supranaþionalã vizavi de integrarea administrativã, mãcar ºi prin limba „de stat”, a provinciilor Cisleithaniei. Sprijinul liberalilor din Reichsrat 14. Halb-Asien (vezi nota 5), vol. I, pp. IV ºi urm. 15. Excepþie face colaborarea sa la Poetisches Gedenkbuch. Festgeschenk zur Feier des hundertjährigen Jubiläums der Vereinigung des Herzogthums Bukowina mit dem österreichischen Kaiserstaate und der Inauguration der Universität in Czernowitz, ed. de Moritz Amster ºi Ludwig-Adolf Staufe, Czernowitz, 1875.

20

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

pentru iniþiativa, asumatã de altfel de deputatul român Constantin Tomaszczuk, dar criticatã de figuri politice ºi ºtiinþifice importante, precum Max Menger sau Franz von Miklosich, este simptomatic pentru percepþia acesteia în cheie iosefinistã, în dublul sens al investiþiei culturale (germanofone) în consolidarea statului ºi totodatã în efectul ei „civilizator” în estul Imperiului16. De altfel, recursul la o manevrã administrativã atît de complexã pentru un efect cu valoare politicã în primul rînd demonstrativã indicã el însuºi cã, aproape un deceniu dupã ce Franzos pãrãsise Cernãuþiul, constelaþia politicã internã ºi externã în care era plasatã Bucovina se modificase într-atît încît evoluþiile de aici ºi din jur nu-i mai puteau lãsa indiferenþi pe strategii vienezi. Oraºul „viselor tinereþii”, pe care Franzos îl invoca nostalgic în scrisoarea în care anunþa unui prieten, la 1 septembrie 1875, iminenta sa sosire în Bucovina17, se afla în plinã expansiune economicã ºi urbanã, favorizatã ºi de prevederile tratatului comercial dintre Austro-Ungaria ºi România18, ceea ce, la rîndul ei, determinase un sensibil spor în importanþa sa de centru administrativ ºi cultural,– pe care o atestã, de pildã, ºi numai ridicarea în 1873 a episcopiei greco-orientale la rang de mitropolie a unei dioceze ce cuprindea ºi þinuturile dalmate populate de ortodocºi. În agent al modernizãrii accelerate se erija aici, ca ºi pe tot cuprinsul monarhiei, dar cu un impact mai vizibil decît altundeva, o burghezie evreiascã asimilatã ºi dinamizatã de legislaþia pe deplin emancipatoare de dupã 1867, devotatã de aceea Vienei ºi „germanismului”, cu care se identificã în asemenea mãsurã încît, cel puþin la scara Cernãuþiului, tinde, în consens cu administraþia austriacã, a-l impune ca unic㠄regulã a jocului” comunicãrii între naþionalitãþile provinciei19. Un 16. Vezi Rudolf Wagner (ed.)., Alma Mater Francisco-Josephina, München, 1975. 17. Publicatã la 3 aprilie 1904 în „Czernowitzer Allgemeine Zeitung”. 18. Uta Bindreiter, Die diplomatischen und wirtschaftlichen Beziehungen zwischen Österreich-Ungarn und Rumänien in den Jahren 1875-1888, Wien/Köln/Graz, 1976. 19. Martin Broszat, Von der Kulturnation zur Volksgruppe. Die nationale Stellung der Juden in der Bukowina im 19.und 20.Jahrhundert, in „Historische Zeitschrift”, nr. 200 (1965), pp. 572-605 ; Andrei

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

21

cãlãtor român al acelor ani constata cã, odatã ajuns la Cernãuþi, n-a gãsit „pe nimeni, nicãieri”, cu care sã poatã vorbi româneºte20 ; faptul cã, în schimb, strãbate sate integral româneºti este simptomatic pentru coloratura naþionalã a diviziunii sociale, ºi implicit, a interesului (activ)/rezistenþei (pasive) faþã de evoluþia capitalistã a provinciei, cu toate consecinþele ei. Reacþia „autohtonilor” nu putea întîrzia, în ciuda prãpastiei tot mai adînci dintre concurenþii români ºi ruteni, într-un moment de efervescenþã naþionalistã în aproape toate landurile monarhiei ; în plus, statutul internaþional ºi soliditatea internã a statului român, ca protector „natural” al conaþionalilor din Bucovina, se întãrise considerabil dupã aproape un deceniu de domnie a prinþului Carol de Hohenzollern. Agitaþia iredentistã din România în jurul aniversãrii a aceloraºi 100 de ani, dar de la „rãpirea” Bucovinei de cãtre Austria, cu accente antihabsburgice ºi mai ales antievreieºti21 – pe fondul rumorilor interne cauzate de mai sus amintitul tratat comercial, dezavuat de opoziþia naþional-liberalã de la Bucureºti22 –, a raliat acum pentru prima datã simpatii semnificative în Bucovina, atît printre politicienii români, cît ºi, cu precãdere, în rîndurile tineretului studios, intelighenþia naþionalã româneascã în devenire 23. Pe acest fundal exploziv, ofensiva politico-culturalã, învãluitã de un halo propagandistic sugerînd suverana siguranþã de sine a puterii, a pãrut la Viena, probabil, drept unica soluþie pentru a împiedica, deocamdatã, deschiderea în Bucovina a

20. 21.

22. 23.

Corbea-Hoisie, La culture juive germanophone de Bucovine et de Czernowitz, in „Revue Germanique Internationale” nr. 1 (1994), pp. 165-182. P.S. Aurelian, Bucovina. Descriere economicã însoþitã de o hartã, Bucureºti, 1876, p. 5. Vezi, printre altele, intervenþia unui gazetar de talia lui Mihai Eminescu, în prelecþiunea sa publicã din 1 august 1876 despre Influenþa austriacã asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare”, nr.5 /1876, pp. 165-175. Bindreiter (vezi nota 18). Vezi episodul arestãrii ºi anchetãrii unor studenþi români, în 1877, pentru manifestãri iredentiste, in Erich Prokopowitsch, Die Rumänische Nationalbewegung in der Bukowina und der Dako-Romanismus, Graz/Köln, 1965, pp. 113 ºi urm.

22

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

încã unui front al confruntãrilor naþionale. Acest „mesaj” îl va sesiza ºi Franzos, cu antenele sale foarte sensibile la nuanþele politicii austriece, a cãrei „reuºit㔠în edificarea, prin civilizaþia urbanã a Cernãuþiului, a unei enclave social-culturale de tip central-european în estul înapoiat al monarhiei el înþelege, vizavi de profunda crizã identitarã a Austro-Ungariei, nu doar s-o apere, ci chiar s-o ºi recomande, ca model de „pace naþionalã ºi confesionalã”24. Sub pana foiletonistului, „raþiunea de stat” chezaro-crãiascã à la „Neue Freie Presse”, închipuind scenariul autonomiei culturale a popoarelor provinciei ca pe un Kulturfest25, spectacol al unei fericiri ordonate ºi al unei diversitãþi controlate, îºi asociazã fãrã rezerve alibiul tradiþiei generoase ºi umaniste a iluminismului ºi liberalismului ; metafora „obsedant㔠a „luminãrii” se îngemãneazã de regulã cu figura „ascensiunii” spre „înãlþimile” însorite ale „progresului”, ca în polemica explicitã a lui Franzos cu revendicãrile naþionale româneºti (dar ºi cu tendinþele de polonizare manipulate dinspre Galiþia), cînd comparã sensul „progresist” al serbãrii celor 100 de ani de prezenþã civilizatoare austriacã în Bucovina cu alura „reacþionar㔠a comemorãrii demonstrative, organizate atunci în replicã la Iaºi, a uciderii „unui oarecare onorabil dac din întunecimile vechimii” – de fapt principele moldovean Grigore Ghica, cel care, la 1775, se opusese dezmembrãrii principatului sãu în favoarea Habsburgilor – sau cînd, în raport cu ceea ce dînsul numeºte Halb-Asien, acea „jumãtate esticã slavo-evreo-românã”26 a continentului, unde ar domni înc㠄amestecul crepuscular” între o cultur㠄relativ înalt㔠ºi „incultura cea mai de jos”, exaltã tocmai „înflorirea” Bucovinei, „europenizarea” ei certã27, ºi faptul cã, la capãtul unei cãlãtorii pe calea feratã de la Viena la Cernãuþi, dupã traversarea dezolantului peisaj galiþian, „splendoarea” oraºului de pe colinã (sic !) îl cucereºte pe strãinul ce se va simþi dintr-o datã, din nou, „în vestul cultivat ºi manierat”28. Chiar ºi emanciparea evreilor se înfãþiºeazã aici 24. 25. 26. 27. 28.

Halb-Asien (vezi nota 5), vol. II, p. 182. Cf. Sommer (vezi nota 8), pp. 60 ºi urm. Halb-Asien (vezi nota 5), vol. I., p. VI. Ibid., p. V Ibid., p. 112.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

23

ca o alegere între ghetto-ul cu strãzi mizere ºi înnoroiate din vale ºi oraºul „de sus”, cu „aer curat”, unde, scãpaþi de „murdãrie ºi întuneric”, evreii „trãiesc alãturi de concetãþenii lor, prin nimic altceva deosebiþi de aceia decît prin confesiune”29. Supralicitînd, Franzos afirmã în consecinþã cã, din punct de vedere istorico-cultural, provincia ar putea fi socotitã drept „cea mai interesantã þarã din Europa”30,– un fel de „Tirol”31, ba chiar o „Elveþie”32,– de vreme ce diversele neamuri, departe de a se fi unificat într-un „torent pestriþ”, ºi-ar fi pãstrat fiecare specificul, dar, pe de altã parte, aºa neamestecate între ele, s-ar fi „îmbinat” însã pînã la a produce o anume formã ºi culoare comune întregului. Performanþã posibil㠖 pretinde el, reluînd vechi motive din discursul deutschnational, practicat în anii vacanþelor militante petrecute la Cernãuþi – doar datoritã naþiunii germane (Deutschtum), care, deºi „într-un anume sens elementul hegemon al provinciei, [...] nu asupreºte celelalte naþionalitãþi, ci le oferã terenul conciliant ºi formativ al joncþiunii”, ºi aceasta nu printr-o „germanizare” silnicã, ci prin spiritul „lucrativ” ºi constructiv pe care l-ar fi inoculat conlocuitorilor. „Deutsch sein heißt arbeiten” (sic !) este motto-ul sub care Franzos credea a fi descoperit chiar ºi o simptomatic㠄simetrie” între Francisco-Josephina, noua ctitorie habsburgicã în est, ºi cea a celui de-al II-lea Reich în vest33 – Universitatea germanã din Strasbourg, la a cãrei inaugurare în 1872 Franzos a participat tot ca trimis al lui „Neue Freie Presse”,– „simetrie” pe care de altfel Bismarck însuºi a þinut s-o marcheze, cînd a insistat ca rectorul aceleia, Gustav von Schmoller, sã participe în persoanã la ceremoniile de la Cernãuþi34. Oricum, conchide Franzos sentenþios, „doar în Bucovina s-a împlinit ceea ce a imaginat cîndva cu atîta cãldurã ºi pentru care a lucrat amarnic marele Josef : un stat bazat pe educaþia comunã, nu un stat naþional german, ci un stat cultural german”35... ªi, ca o 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35.

Ibid., Ibid., Ibid., Ibid., Ibid., Ibid., Ibid.,

p. 162. p. 136. p. 119. p. 185. pp. 190 ºi urm. p. 59. p. 186.

24

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

încununare a „minunii”36 cã, „în mijlocul deºertului cultural” semi-asiatic37, subzistã o „oazã de cultur㔠38, Franzos mai noteazã, bine informat, cã, indiferent de naþiune, „cel care, la malurile Prutului sau ale Sucevii, simte chemarea poeziei, – ºi o simt aici destul de mulþi, chemaþi ºi nechemaþi,– se exprimã în limba germanã”39.

* Asupra impactului limbii ºi culturii germane în Bucovina opiniile istoricilor sînt aproape unanime. Atunci cînd, în toamna anului 1774, trupele austriece au trecut din ordinul împãratului Josef II ºi cu consimþãmîntul Turciei, puterea suzeranã, graniþa Moldovei, ocupînd regiunea nord-vesticã a principatului,– cu intenþia de a asigura un culoar între Galiþia, obþinutã de Habsburgi în urma primei împãrþiri a Poloniei, ºi Transilvania, ce le aparþinea de mai bine de 70 de ani – urmele vechii pãturi de meºteºugari germani stabilite în oraºele moldovene în Evul Mediu erau de multã vreme ºterse. În Cernãuþi, pe atunci o micã aºezare cu nu mai mult de 359 de familii, preferatã însã de administraþia militarã austriacã, ca reºedinþã, Sucevei, vechea capitalã a Moldovei, datoritã poziþiei strategice mai favorabile, trãiau, se pare, nu mai mult de douã familii de germani românizaþi40, – aceasta pe lîngã cele 112 familii de evrei „orãºeni”, vorbitori de jargon, recenzate ºi ele de autoritãþi ca fiind „autohtone”41. Deja dupã 1775, stimulatã de interesul împãratului în popularea noii provincii pentru exploatarea ei economicã mai lesnicioasã, debuteazã imigraþia din þinuturile învecinate, 36. 37. 38. 39. 40.

Ibid., p. 113. Ibid., p. 120 Ibid., p. 159 Ibid., p. 137. Rudolf Wagner, „Zur Geschichte und Entwicklung der Stadt bis zum Ende der österreichischen Ära”, in Irma Bornemann, Paula Tiefenthaler, Rudolf Wagner (ed.), Czernowitz. Eine Stadt im Wandel der Zeit mit besonderer Berücksichtigung ihres deutschen kulturellen Lebens, Stuttgart, 1988, p. 11. 41. Hermann Sternberg, „Zur Geschichte der Juden in Czernowitz”, in Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. II, Tel Aviv, 1960.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

25

ce ia proporþii în anii urmãtori ; pe lîngã ruteni, români, maghiari, lipoveni ºi mai cu seamã evrei galiþieni – pe care însã administraþia va cãuta mai curînd sã-i împiedice a se aºeza în Bucovina, izgonindu-i periodic, cum s-a întîmplat în 1783, vor veni ºi familii germane, mai întîi din Banat, iar dupã 1787, conform unui plan foarte precis întocmit, þãrani din Suabia, Palatinat, Franconia, Hessa, mineri ºi meseriaºi din Zips, Boemia sau din Germania sud-vesticã, ale cãror colonii mai ales rurale vor constitui un factor important al modernizãrii provinciei, preconizate cu atîta zel de Josef al II-lea. Spre Cernãuþi, ca ºi în mai micã mãsurã spre celelalte oraºe, vor migra în primul rînd dinspre Austria meseriaºi ºi negustori, furnizori ai regimentelor staþionate aici, ce vor alcãtui, alãturi de militarii ºi funcþionarii în serviciul împãratului, primele nuclee ale unei burghezii locale,– cu pretenþii de exclusivitate, de vreme ce eliminã de la alegerea notabililor comunei pe „necreºtini” (evrei), proprietari la 1787 a, totuºi, 76 din cele 414 case din oraº42 ; un Josef Hampel va dirigui cu mînã de fier Cernãuþiul pînã la 181143. În sine, iradiaþia lingvisticã a acestui implant de populaþie germanã, ce nu va depãºi niciodatã pînã la 1918 mai mult de o zecime din totalul locuitorilor Bucovinei, n-ar fi trebuit sã conteze în faþa unei majoritãþi româneºti, recunoscute de altfel iniþial de administraþia militarã instalatã în 1774 prin chiar rolul important rezervat limbii „moldoveneºti” în comunicãrile oficiale. În virtutea programului iosefinist de rãspîndire a instrucþiei publice, iniþiat deja cu ajutorul unui fond special creat al bisericii ortodoxe în primii ani de la preluarea provinciei, ºcolile înfiinþate în 1784 la Cernãuþi ºi Suceava aveau ca limbã de predare germana, profesorii, saºi din Transilvania, fiind recrutaþi ºi în funcþie de cunoºtinþele lor de limba „moldoveneascã”44. Modelul bilingv a funcþionat în toate noile aºezãminte ºcolare ale statului, inclusiv în ºcolile germano-israelite, fondate în 42. Wagner (vezi nota 40), p. 12. 43. Erich Prokopowitsch, „Das Deutschtum der Bukowina in der Landund Staatspolitik”, in Franz Lang (ed.), Buchenland. 150 Jahre Deutschtum in der Bukowina, München, 1961, p. 89. 44. Erich Prokopowitsch, „Die Entwicklung des Schulwesens in der Bukowina”, in ibid., p. 273.

26

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

aceleaºi douã oraºe în 1790, ºi în ciuda opoziþiei masei evreieºti ortodoxe faþã de laicismul iluminist. Pe de altã parte, dupã 1786, anul integrãrii Bucovinei ca simplu district în „Regatul Galiþiei ºi Lodomeriei”, se va multiplica, îndeosebi prin corpul didactic „importat”, presiunea culturalã polonezã ºi catolicã, ce încetineºte pe de altã parte ritmurile ºi dimensiunile spaþiale ale procesului de aculturaþie45, concentrîndu-l în cîteva orãºele ºi mai cu seamã în Cernãuþi, în al cãrui gimnaziu, deschis în 1808, ºi unde în clasele superioare se preda chiar în latinã, condiþia admiterii consta înainte de toate în buna cunoaºtere a germanei46. Îl frecventau copii români, germani, polonezi, armeni, ruteni ; primul evreu va fi înscris aici în anul 1820. Formaþia elitelor urmeazã, în ciuda condiþiei precare a unei provincii încã relativ greu accesibile, un algoritm similar celui practicat în întreaga Europã Centralã postiosefinistã ºi care, în raport cu prioritãþi analoage ale modernizãrii, se traduce într-un „ethos” comparabil cu cel „protestant”, tipic pentru lumea anglo-saxonã ºi cea a nord-vestului european, dar concentrat nu atît pe „munca aducãtoare de cîºtig ori pe realizãrile individuale, ci mai degrabã pe acumularea de cunoºtinþe ºi pe recunoaºterea comunitarã a importanþei instruirii, înþeleasã ca mãsurã a tuturor meritelor umane ºi ca vehicul al avansãrii sociale”47. Realitãþile locale bulverseazã decalajul temporal, caracteristic lumii „protestante”, dintre constituirea burgheziei economice ºi celei „culturale” (Bildungsbürgertum), aceasta din urmã precedînd ºi stimulînd uneori apariþia celeilalte, mai cu seamã în zone unde, precum în Bucovina, structurile sociale tradiþionale, bazate pe bipolaritatea aristocraþie funciarã/þãrãnime, sînt încã dominante. Modernizarea „de sus în jos” presupune un aport mult sporit – peste cel „normal” în Occident – al ºcolii, cu al cãrei limbaj ºi, implicit, cu a cãrei limbã se confundã aici 45. Hannelore Burger, „Mehrsprachigkeit und Unterrichtswesen in der Bukowina”, in Ilona Slawinski, Joseph P. Strelka, Die Bukowina, Vergangenheit und Gegenwart, Bern, 1995, p. 97 46. Prokopowitsch (vezi nota 44), p. 281. 47. Virgil Nemoianu, „Learning over Class. The Case of the Central European Ethos”, in Ann Rigney, Douwe Fokkema (ed.), Cultural participation, Amsterdam/Philadelphia, 1993, p. 79.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

27

însuºi discursul „progresului”, promovat concomitent ºi de autoritãþile veghind la aplicarea politicii Vienei ; aderenþa ºi interesul pentru accelerarea ritmurilor de evoluþie economico-socialã a Bucovinei se mãsoarã aºadar, dincolo de grupurile etnice ºi ponderea lor, ºi prin asimilarea limbii germane, ca limb㠄de cultur㔠paralelã sau chiar principalã vizavi de limbile materne ale majoritãþii populaþiei provinciei48. Agitaþia multor burghezi cernãuþeni la 1848, cînd se aliazã cu reprezentanþii aristocraþiei româneºti în solicitarea adresatã Vienei de a consimþi la despãrþirea Bucovinei de Galiþia ºi la constituirea unui Kronland autonom, indicã o conºtiinþã deja formatã a intereselor distincte, economice ºi politice, ale unei categorii de indivizi legate mai curînd din punct de vedere social decît naþional. Oricît de rudimentarã ºi filistinã, burghezia localã, aºa cum se înfãþiºeazã ea în diverse mãrturii contemporane (memoriale de cãlãtorie, corespondenþe pentru gazete vieneze sau germane, epistolare), se diferenþiazã pas cu pas, ºi nu în ultimul rînd printr-o acceleratã aderenþã la valorile unei „culturi” ce reprezintã deopotrivã un „habitus” legitimator ºi o „formã de comunicare”49. Faptul cã în anii ’40 nu numai cã se citea la Cernãuþi „Der Humorist”, pe atunci cea mai popularã ºi mai îndrãzneaþã publicaþie vienezã, ci ºi cã redactorul sãu Moritz Gottlieb Saphir includea oraºul pe lista turneelor sale, spune deja destule despre existenþa unui public multi- ºi supranaþional, în mãsurã sã împãrtãºeascã nemijlocit gusturile ºi modele capitalei imperiale, ºi implicit despre includerea urbei bucovinene într-un circuit al „bunurilor culturale” care se întinde pe întregul spaþiu central-european, cu Viena în centru ºi cu limba germanã ca lingua franca. O consecinþã directã a acestui fenomen o reprezintã treptata modificare a atitudinii populaþiei evreieºti, în sensibilã creºtere numericã prin migraþia continuã dinspre Galiþia, Ucraina ºi Basarabia, faþã de oferta de „deschidere” a limbii ºi 48. Kurt Rein, Die Bukowina als deutsche Sprach- und Literaturlandschaft, in „Südostdeutsche Vierteljahresblätter”, 2/1993, p. 135. 49. Hermann Bausinger, „Bürgerlichkeit und Kultur”, in Jürgen Kocka (ed.), Bürger und Bürgerlichkeit im 19. Jahrhundert, Göttingen, 1987, pp. 124-142.

28

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

culturii germane, cãci, mesageri predestinaþi ai capitalismului ºi ai dinamizãrii unei societãþi încã arhaice, ei înºiºi devin „obiect” al unei „îmburgheziri” echivalente cu o modificare de statut social ºi nu mai puþin „cultural”50. Învestiþia în limba ºi cultura germanã, ca vehicule ale asimilãrii, – investiþie facilitatã de puntea idiºului – înseamnã pentru evrei un instrument al accesului nemijlocit la reuºita ºi prosperitatea economicã. Pe de altã parte, citadini prin excelenþã ºi agenþi ai citadinismului chiar ºi în mediul rural, evreii întãresc astfel în Bucovina enclavele burgheze, avanposturi ale unui implant de civilizaþie a diferenþei occidentale, receptate prin filiera culturii germane (ºi austriece). Printr-o marjã de adaptabilitate ºi mobilitate socialã superioare altor grupuri lingvistice ºi religioase din Bucovina mijlocului de secol al XIX-lea, ei constituie un material ideal pentru coagularea în timp, în spaþiul urban al Cernãuþiului ºi al celorlalte nuclee orãºeneºti ale provinciei, a unei pãturi de cetãþeni legaþi printr-o relaþie specialã, asimilatã ca una existenþialã, cu statul (vezi dinastia) ºi modelul civilizator ºi cultural pe care acesta îl întruchipeazã la un moment dat. Procesul coincide fãrã doar ºi poate cu „era liberalã”, instauratã în monarhia habsburgicã dupã 1860 ºi apoi, decisiv, dupã compromisul dualist din 1867. Iniþial destul de greu penetrabilã de cãtre evrei, oricît de bogaþi, cum rezultã, de pildã, din scrisorile cavalerului Borkowski de la 184851, „înalta” societate cernãuþeanã, în care se amestecã mai cu seamã funcþionari ºi ofiþeri trimiºi de la „centru” cu o foarte subþire pãturã localã de notabili – plasabilã socialmente între „nobilimea de rob㔠ºi o proto-burghezie economicã, deocamdatã preponderent de provenienþã germanã ºi polonezã, ºi mai puþin româneasc㠖, ea li se va deschide ºi acestora pe mãsurã ce vechile discriminãri economice ºi politice vor fi înlãturate. Acumularea de capital economic se îmbinã în cazul acesta cu cea de capital simbolic : noua Camerã de Comerþ ºi Industrie, fondatã la 1850, se evidenþiazã deja printr-un numãr considerabil de întreprinzãtori evrei, pentru ca, în 1861, doi evrei sã facã parte din primul Landtag 50. Corbea-Hoisie (vezi nota 19), p. 173. 51. Vezi în Peter Frank-Döfering, Die Donner der Revolution über Wien. Ein Student aus Czernowitz erlebt 1848, Wien, 1988.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

29

al provinciei, dintre care unul (Josef Fechner) sã devinã, trei ani mai tîrziu, chiar viceprimar al oraºului. ªcolile de limbã germanã se transformã cu atît mai mult în factor esenþial al integrãrii ºi emancipãrii ; evoluþia cifrelor, de la 10 elevi de confesiune israelitã înscriºi în anul ºcolar 1845/1846 la gimnaziul german de stat din Cernãuþi la 664 (dintr-un total de 870) în anul ºcolar 1905/1906, vorbeºte de la sine. La Universitate numãrul studenþilor evrei variazã pînã la 1918 între o pãtrime ºi o treime din totalul celor înscriºi, cu un procent maxim de 42% în anul 1904 ; nu mai puþin semnificativ este amãnuntul cã, la acea datã, ºi 14 profesori ai Universitãþii erau evrei, chiar dacã unii dintre ei îºi asiguraserã prin botez acel billet d’entrée în „societate”, de care vorbea cîndva Heinrich Heine. Figura lui Sinai Welt, fostul hassid din Sadagora, din schiþa lui Franzos Lateinische Mädchen52, personaj care a evadat din atmosfera intolerantã a superstiþiilor religioase pentru a începe la Cernãuþi o nouã viaþã, sub semnul luminilor culturii germane, ilustreazã perfect acest vis obsedant al burgheziei evreieºti, convinsã cã-ºi va putea depãºi „înapoierea” prin învãþãturã, prin „doctorate”, altfel spus printr-o adaptarea rapidã la lumea modernã, ca o cale de acces spre o poziþie socialã solidã. Opþiunea asimilatoare tot mai pronunþatã a evreilor cernãuþeni pentru o identitate „german㔠– susþinutã de ideologii liberalismului habsburgic ºi prescrisã de altfel tuturor supuºilor israeliþi de reglementãrile monarhiei cu privire la „naþionalitãþi” 53 – se va amplifica direct proporþional cu acest masiv asalt asupra ºcolii ; interferenþa dintre componenta socialã ºi „cultural㔠a unui asemenea proces de autolegitimare a burgheziei evreieºti din Bucovina se poate compara în definitiv doar cu fenomenele corespunzãtoare din metropol㠖 angajamentul ei liberal, centralist ºi habsburgic este principial similar „modelului” sãu vienez. Foiletonistica ºi chiar beletristica lui Karl Emil Franzos conþin, de fapt, in nuce, întreaga „emblematic㔠a civilizaþiei cernãuþene, 52. Karl Emil Franzos, „Lateinische Mädchen”, in Aus der grossen Ebene, vol. II, Breslau, 1888. 53. Robert A. Kann, „Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie”, vol. I-II, Graz/Köln, 1964 ; Gerald Stourzh, Galten die Juden als Nationalität Altösterreichs ?, in „Studia Judaica Austriaca”, vol. X/1984.

30

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

atît în trãsãturile ei aderente la un model socio-cultural central-european, cît ºi în diferenþa ei specificã. Relativa izolare a enclavei urbane într-un þinut care, cu atît mai fascinant pentru un occidental, se aflã încã sub dominaþia naturalului, fiind locuit de autohtoni neeliberaþi de o tradiþie patriarhalã ºi în general ostilã progresului, îl obsedeazã pe autorul înclinat sã deplîngã lentoarea procesului de „europenizare” în „Halb-Asien” ; iluminist ºi, ca austriac, iosefinist convins, aceastã cale i se pare fãrã întoarcere, ºi, pentru a o netezi, recomandã, inclusiv coreligionarilor sãi ultra-ortodocºi, ostili atingerii dinspre binefacerile civilizaþiei, tratamentul intens ºi sistematic susþinut al aculturaþiei sub semnul unificator al limbii ºi culturii germane. Aceastã dublã valenþã marcheazã destinul, în sine contradictoriu, al oraºului devenit el însuºi „metropola” unui þinut predominant rural, de aproximativ 10 500 kilometri pãtraþi : enfant prodige al liberalismului austriac, el apropie, netezeºte asperitãþile naþionale ºi lingvistice, mediazã, propunînd celor care nu se „înþeleg”, la propriu ºi la figurat, un idiom comun ce faciliteazã, concomitent, accesul spre Europa „civilizatã”, dar, nu mai puþin, stîrneºte, prin alteritate, reacþia negativã a mediului înconjurãtor de care se înstrãineazã tot mai mult. Cu puþin înainte de primul rãzboi mondial, juristul ºi sociologul Eugen Ehrlich se va alarma de altfel de creºterea prãpastiei dintre Cernãuþi, adãpost ºi multiplicator al unui transplant social ºi cultural rãmas artificial, ºi hinterland-ul sãu, tocmai pentru cã acesta din urmã ar fi fost insuficient antrenat în procesul industrializãrii ºi transformãrilor capitaliste, ce ar fi putut integra realmente Bucovina în piaþa ºi matricea central-europeanã dirijate de la Viena54. El învinovãþeºte în acest sens mai cu seamã structura sistemului educaþional în frunte cu Universitatea, sistem copiat aidoma dupã cel austriac, pentru a nu fi fãcut decît sã re-producã Bildungsbürgeri tipici, preponderent de profesiuni liberale, incapabili sã se adapteze sfidãrilor modernizãrii – de unde ºi imobilitatea socialã a provinciei, cu consecinþe directe asupra echilibrului dintre „naþionalitãþi”. Ca eficienþã, sistemul funcþioneazã ireproºabil 54. Eugen Ehrlich, Die Aufgaben der Sozialpolitik im österreichischen Osten, Czernowitz, 1909.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

31

din punctul de vedere al criteriilor secolului al XIX-lea, mai precis ale „erei liberale” mai sus amintite, cu atît mai mult cu cît presupune o complexitate foarte savant dozatã în privinþa raporturilor dintre limbile vorbite în Bucovina55. Oricum, dupã 1860, impactul germanei asupra populaþiei cernãuþene, indiferent de provenienþa socialã ºi naþionalã, are, prin prestigiul cultural, dar în primul rînd prin posibilitãþile de carierã pe care le deschide, efectele scontate cîndva, pe termen lung, de administratorii politicii iosefiniste. Celebrul incident de pe peronul gãrii din Cernãuþi, cînd baronul Mustatza, prezentat regelui Carol I al României, a refuzat sã-i rãspundã acestuia pe româneºte, pretinzînd cã educaþia sa ar fi „germanã”, a fost mereu invocat ca probã a „deznaþionalizãrii” aristocraþiei provinciei ; dimensiunile preferinþei „clasei politice” pentru limba germanã le dã preponderenþa acesteia în dezbaterile Landtag-ului, în care, teoretic, deputaþii puteau vorbi la fel de bine în românã sau ucraineanã. Þinînd seama de aceastã constelaþie de factori, unii istorici cred cã în Cernãuþiul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea condiþiile pentru geneza acelui „homo austriacus”, reprezentare sinteticã ºi esenþialã a „cetãþeanului” ideal al monarhiei habsburgice, ar fi fost de aceea mult mai propice decît în alte centre provinciale, ca Praga sau Lemberg, ºi chiar decît la Viena56. Un concept în vogã în aceastã perioadã îl reprezintã aºa-zisul „bucovinism”, prin care civilizaþia cernãuþeanã multi- ºi supranaþionalã încearcã sã se autolegitimeze vizavi de impulsurile naþionaliste, din oricare direcþie ar fi venit acestea ; se poate recunoaºte aici un reflex întîrziat al liberalismului, declanºat în Bucovina însã retroactiv ºi artificial, al acelui „patriotism provincial” (Landespatriotismus) de sorginte federalistã ºi medievalã, cultivat, de pildã, în Boemia, de partidul „bãtrînilor cehi”, spre a susþine, în spiritul prevalenþei „autonomiei teritoriale” în faþa celei „naþionale”, respectarea drepturilor „istorice” ale stãrilor tradiþionale faþã de centralismul Vienei57. „Lumea 55. Burger (vezi nota 45). 56. Rein (vezi nota 48). 57. Robert A. Kann, Geschichte des Habsburgerreiches, Wien/Köln/Weimar, 1990, p. 269.

32

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

bun㔠a Cernãuþiului, sub binecuvîntarea autoritãþilor ºi a Universitãþii, îl adoptã fãrã doar ºi poate ; îl propagã, printre alþii, o autoare „de consum”, Anna Pawlitschek, într-un roman unde, drept antidot împotriva pretenþiilor reciproce ale românilor, rutenilor sau polonezilor, sînt considerate „cãsãtoriile mixte” între tinerii ce-ºi vor spune de aici înainte doar „bucovineni”, iar faptul c㠄toþi vorbesc germana” trece drept premiza minimalã pentru întemeierea unei „naþiuni” bucovinene deasupra „naþionalitãþilor”58, în timp ce un altul, dramaturgul Conrad Pekelmann, va ajunge în acelaºi sens sã invoce conºtiinþa autonomiei provinciale ca element al unui echilibru „organic” cu metropola vienezã, promovînd chiar ºi sintagma „patria micã Bucovina”, cea „mare” fiind, desigur, Austria59. Ideea a prins ulterior ºi contur politic ; la îndemnul guvernatorului Hohenlohe (zis „prinþul roºu” pentru reformisul sãu declarat) ºi pe fundalul înteþirii conflictelor naþionale dintre români ºi ruteni, fracþiunile burgheze ale principalelor comunitãþi naþionale : români, ruteni, evrei s-au aliat într-o „ligã liberal㔠care, cîºtigînd alegerile din 1904 împotriva a pînã atunci dominantei facþiuni a aristocraþiei româneºti,– alunecate, dat fiind refuzul de a împãrþi puterea cu rutenii, spre naþionalism –, au provocat reforma sistemului electoral, punînd bazele faimosului „compromis parlamentar” din anul 1909-1910, ce a stabilit, cu acordul tuturor „naþionalitãþilor”, un algoritm precis al reprezentãrii acestora în Landtag60. Principiul, aplicat ºi în cazul compromisului similar din Moravia, din 1905-1906, consemna o foarte complicatã tentativã de adaptare a mitului antantei locale a „bucovinismului” 58. Anna Pawlitschek, Ob ich dich liebe, Wien, 1897, p. 274 59. Konrad Pekelmann, Aus der Bukowina. Versuch einer Provinzkritik, vol. 3, Czernowitz, 1905, p. 67. 60. Vezi, printre altele, Rudolf Wagner, Der Parlamentarismus und der nationale Ausgleich in der ehemals österreichischen Bukowina, München, 1984 ; John Leslie, „Der Ausgleich in der Bukowina von 1910. Zur österreichischen Nationalitätenpolitik vor dem Ersten Weltkrieg”, in Emil Brix, Thomas Fröschl, Josef Leidenfrost (ed.), Geschichte zwischen Freiheit und Ordnung. Gerald Stourzh zum 60. Geburtstag, Graz, 1991, pp. 113-144 ; Gerald Stourzh, „Der Nationale Ausgleich in der Bukowina”, in Slavinski, Strelka (vezi nota 45), pp. 35-52.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

33

la explozia revendicãrilor naþionale, în sensul „pacificãrii prin separare”61 – este ºi motivul pentru care unii contemporani au considerat atît de lãudatul „compromis” ca pe o consfinþire de fapt a dizarmoniei dintre naþiuni ºi, practic, o cauþiune pentru miºcãrile naþionaliste62. Cu o întîrziere semnificativã faþã de Viena ºi de alte centre ale valului naþionalist care a cuprins în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea Austro-Ungaria, în Bucovina au izbucnit abia dupã 1890 conflicte naþionale, de altfel de micã anvergurã. Oraºul Cernãuþi a fost atins doar tangenþial de violentul diferend dintre români ºi ruteni, cãci populaþia, vorbitoare de germanã în cea mai mare parte, era majoritar formatã din evrei, germani ºi polonezi. La cumpãna dintre secole, dezvoltarea economicã ºi creºterea bunãstãrii unei însemnate categorii a cetãþenilor pãreau a confirma soliditatea alternativei de civilizaþie pe care mica metropolã o avansa vizavi de restul provinciei. Faptul cã promotoarea ei cea mai ferventã era acum burghezia evreiascã, prezentã în poziþie dominantã în toate ramurile economice, în administraþie, magistraturã, armatã, în profesiunile liberale, în presã ori învãþãmînt a condus, practic, la identificarea lor, într-o manierã fãrã egal în monarhie ºi în întreaga Europã a vremii : pentru unii, precum publicistul elveþian Felix Lazar Pinkus, era unicul loc de pe pãmînt unde emanciparea mersese pînã într-acolo încît nu pãrea nimic mai firesc ca evreii sã se simtã aici „acasã”, de parcã vechiul vis al unui „cãmin naþional” evreiesc ar fi fost deja împlinit. În doar cîteva decenii de la foiletoanele lui Franzos despre Cernãuþi, rapiditatea emancipãrii ºi aculturaþiei a modificat în aºa fel raporturile dintre evrei ºi „colonia austriacã”, încît, practic, ponderea principalã a reprezentãrii „germanitãþii” culturale (deutsche Kulturnation) o preiau, cu deplinã responsabilitate, cei dintîi63 ; simbioza culturalã germano-evreiascã, devenitã astfel efigie a civilizaþiei cernãuþene, n-a pãrut vreodatã mai deplinã. 61. Gerald Stourzh, „Ethnic Attribution in Late Imperial Austria”, in Ritchie Robertson, Edward Timms (ed.), The Habsburg Legacy. National Identity in Historical Perspective, Edinburgh, 1994, p. 72. 62. Philipp Menczel, Trügerische Lösungen. Erlebnisse und Betrachtungen eines Österreichers, Stuttgart/Berlin, 1932 63. Broszat (vezi nota 19).

34

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

De aici ºi motivaþia puseurilor antisemite ale naþionaliºtilor români, ruteni, polonezi ori germani – aceºtia din urmã delimitîndu-se fãþiº de evrei ºi de asocierea „legal㔠cu aceºtia prin fondarea în 1897 a „Asociaþiei germanilor creºtini” – ce suspecteazã la autoritãþi favorizarea interesatã a evreilor, pe care îi considerã astfel drept adevãraþii beneficiari ai doctrinei „bucovinismului” ; în spatele acesteia, naþionalismul ultra-ºovin al noii intelighenþii româneºti, formate chiar în ºcolile germane ale Cernãuþiului ºi Vienei ºi concomitent influenþate de populismul lui Karl Lueger ºi de ideologii iredentismului românesc, descifreazã intenþia ascunsã de a „ºterge urmele trecutului ºi a înãbuºi conºtiinþa naþionalã la populaþia bãºtinaºã”, pentru a anula „deosebirea dintre strãini ºi autohtoni”64 ºi, în consecinþã, „drepturile istorice” ale românilor în provincie. În vizitã la Cernãuþi, la începutul secolului al XX-lea, unul dintre aceºti ideologi, istoricul român Nicolae Iorga, sugera ºi el cã s-ar fi simþit precum într-un „oraº evreiesc”, Universitatea însãºi fiind, dupã el, una „austriacã pentru evrei” ; „evreul parasit” ar reprezenta „semnul de unire” al „strãinilor” aduºi în Bucovina de administraþia austriacã, pentru a „smulge drepturile” asupra vechiului „pãmînt moldovenesc”65. În acel moment, puþini, (între ei mai sus amintitul Eugen Ehrlich), intuiau ameninþarea latentã ce plutea asupra micii enclave central-europene, resimþitã ca un corp „strãin”, ca o alteritate doar temporar toleratã, de cãtre un mediu înconjurãtor încã prea puternic înrãdãcinat într-o mentalitate de tip arhaic, mefientã faþã de oferta occidentalã a progresului. Iluzia armoniei ºi a duratei, pe care încã ºi-o creazã corifeii locali ai Cernãuþiului germanofon, se va vedea contestatã din chiar rîndurile masei evreieºti, receptive mai curînd la oferta sionismului ºi a social-democraþiei decît la 64. Ion Nistor, „Homo bucovinensis”, in Ion Nistor (ed.), Amintiri rãzleþe din timpul Unirii, Cernãuþi, 1938, p. 285. Tot Ion Nistor citeazã în acelaºi sens din folclorul românesc, „Cã jidanii ºi rutenii/ Pripãºiþi pe-aici/ Zic cã-s dînºii pãmîntenii/ Iar cã noi ºi moldovenii/Suntem venetici” (in Un capitol din vieaþa culturalã a românilor din Bucovina, Bucureºti, 1916, p. 29). 65. Nicolae Iorga, Neamul românesc în Bucovina, Bucureºti, 1905 (citat dupã ediþia din 1938, pp. 319, 326, 356).

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

35

lozincile vechiului liberalism, incapabil sã opunã rezistenþã naþionalismului celorlalþi. Dupã ce, în 1908, oraºul Cernãuþi va mai gãzdui ºi primul congres mondial dedicat limbii idiº, organizat de Nathan Birnbaum în prezenþa unor celebritãþi ca J.L. Peretz, Chaim Zhytlowski sau Schalom Asch66, protagoniºti de marcã ai asimilismului evreiesc, precum filozoful vienez Theodor Gomperz, vor ajunge chiar sã-ºi manifeste neliniºtea faþã de amploarea miºcãrilor naþionale evreieºti din Bucovina67, unde, bunãoarã, tinerii evrei încep sã refuze a se înmatricula la Universitatea din Cernãuþi ca „germani”, indicînd idiºul drept limbã maternã ºi pretinzînd crearea aici a unei catedre de ebraicã. Criza „civilizaþiei cernãuþene” plutea în aer ºi poate cã notaþiile din jurnalul tinerei Ninon Ausländer, fiica avocatului cernãuþean Jakob Ausländer – unul din „patricienii” oraºului – ºi viitoarea soþie a lui Hermann Hesse, surprind cu o fidelitate neobiºnuit de expresivã atmosfera de „aºteptare” neliniºtitã, apãsînd asupra unei „lumi” nepregãtite pentru ceea ce avea sã se întîmple : „În noi erau adînc cuibãrite fatalismul iudaic ºi închistarea burghezã în convenþii. Ne pierdusem însã credinþa, ce þinea de acel fatalism, ºi siguranþa de sine, ce dã forþã burghezului. Eram prizonieri, fãrã a vedea zidurile închisorii ; priveam prin sticlã, dar observam asta abia cînd ieºeam la aer curat ºi dãdeam cu capul de realitate pînã cînd îl însîngeram. Dar de cele mai multe ori nici cã voiam sã ieºim la aer, cãci preferam sã stãm închiºi între zidurile casei”68.

* Despre literatura de limba germanã scrisã ºi publicatã în Bucovina înainte ºi dupã 1918, autorii capitolelor corespunzãtoare din celebra serie Deutsch-Österreichische Literaturgeschichte îngrijitã de Nagl, Zeidler ºi Castle par a nu avea nici o îndoialã 66. Joshua A. Fishman, Attracting a Following to High-Culture Functions for a Language of Everyday Life, The Role of the Tshernovits Language Conference in the Rise of Yiddish, in „International Journal of the Sociology of Language”, vol. 24/1980, pp. 43-73 67. Apud Leslie (vezi nota 60), p. 128. 68. Apud Gisela Kleine, Ninon und Hermann Hesse. Leben als Dialog, Sigmaringen, 1985, p. 35.

36

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

cã ar fi vorba de o literatur㠄austriac㔠de „limbã germanã”69. Criteriul apartenenþei „Kronlandului” nord-moldovean la Imperiul Habsburgic pare a constitui aici criteriul infailibil, dincolo de orice dileme, ale acestui „austriacism” fondator, întãrit, dupã ei, ºi de încadrarea producþiei culturale germanofone a Cernãuþiului ºi a împrejurimilor sale într-una din cele douã categorii considerate de aceºtia ca definitorii pentru literatura „german㔠din monarhia chezaro-crãiascã : o Provinz- und Parteiliteratur, literatur㠄provincial㔠ºi „partinicã”, (cu alte cuvinte „cu tendinþã”, dacã nu chiar „tezistã”), opusã ºi concomitent complementarã literaturii moderniste, cea supusã aºadar unui canon preponderent estetic, a „metropolei” în primul rînd vieneze. Mai puþin înclinatã cãtre cazuistica istoristã, atentã, la nuanþa „habsburgicã”, contrapusã, bunãoarã, literaturii germane din Reich, viziunea lui Karl Kurt Klein din a sa Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland,– lucrare puternic influenþatã de tezele biologiste ale lui Josef Nadler70 ºi tributarã atît momentului, cît ºi locului apariþiei71 – pune accentul, ºi în cazul bucovinean, pe caracterul „german”, (nu doar în sens lingvistic, ci ºi etnic) al literaturii provinciei, ce s-ar încadra astfel, crede autorul, în tipul literaturilor „insulare” ale etnicilor germani din afara ºi dimprejurul Reichului, comparabilã bunãoarã cu cea din þãrile baltice sau din Banat. Nu-i mai puþin adevãrat cã tocmai capitolul despre Bucovina introduce în discursul lui Klein o neaºteptatã distorsiune atunci cînd, în ciuda circumstanþelor mai sus amintite, ia în consideraþie, în mod cu totul excepþional ºi pe un ton relativ binevoitor, aportul „estetic” al evreilor la literatura locului72 ; dincolo de nota discordantã în tonalitatea generalã völkisch a cãrþii, este ºi aceasta o recunoaºtere a unei specificitãþi greu reductibile, chiar ºi sub presiunea unei severe cenzuri ideologice, la acelaºi numitor al „germanitãþii”. De altfel, pe urmele opiniilor lui Klein se îndreaptã ºi primele încercãri de dupã al doilea rãzboi mondial de a face bilanþul 69. J.W. Nagl, J. Zeidler, E. Castle (vezi nota 10), vol. III, IV. 70. Josef Nadler, Literaturgeschichte der deutschen Stämme und Landschaften, Bd. 1-3, Regensburg, 1912-1918. 71. Cartea a apãrut la Leipzig, în anul 1939. 72. Ibid., p. 379.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

37

culturii „germane” din Bucovina, întreprindere asumatã multã vreme de cercetãtori proveniþi din rîndurile fostei minoritãþi germane a provinciei, „repatriat㔠în Reich în 1940. Fãrã a-l agita în mod expres, ei aplicã în continuare vechiul „model” etnicist, în sensul interpretãrii fenomenului bucovinean doar ca manifestare, una printre altele, a creativitãþii culturale a germanilor din „strãinãtate”, cãrora li s-ar fi alãturat, în chip secundar ºi marginal, autori „negermani” germanofoni73. Cã o asemenea nivelare la un „gen proxim” arbitrar desemnat nu se susþine rezultã nu mai departe de cele arãtate în paragrafele precedente : civilizaþia germanofonã cu centrul la Cernãuþi se deosebeºte calitativ, prin chiar natura ei „burghezã”, liberalã ºi cosmopolitã, susþinutã prin decisivul implant evreiesc, de culturile tradiþionale, patriarhale ºi izolaþioniste, ale insulelor minoritare volksdeutsch rãspîndite în estul ºi sud-estul Europei. Pe de altã parte, aºteptarea cã, în urma unei asemenea premize, ar putea rezulta constatarea cã Cernãuþiul de dupã 1900 ar fi comparabil cu Praga aceleiaºi perioade74, cu alte cuvinte c㠄oraºul” ar fi alimentat o culturã de tip „vienez”, deschisã cãtre modernitate, oricum absolut diferitã ºi opusã uneia provinciale ºi ruraliste a coloniºtilor germani („creºtini”), similarã cumva celei a germanilor sudeþi, va fi contrariatã de lunga listã de (astãzi) quasianonimi versificatori ºi prozatori locali, înºiratã în capitolul bucovinean al ultimului volum din istoria lui Nagl, Zeidler ºi Castle75. Din acest punct de vedere, atît oferta identitarã a apartenenþei la literatura „germanã”, în temeiul exclusiv al liantului lingvistic ºi indiferent de provenienþa etnicã a diverºilor autori76, cît ºi cea care o redefineºte ca literaturã 73. Vezi Franz Lang, „Sprache und Literatur der Deutschen in der Bukowina”, in Franz Lang (vezi nota 43), pp. 397-450 ; Rudolf Wagner, Deutsches Kulturleben in der Bukowina, Wien, 1961. 74. Vezi Jürgen Born, „Versuchte Brückenschläge. Zwei deutschsprachige Literaturen in Böhmen”, in Eckhardt Grunewald, Stefan Sienerth (ed.), Deutsche Literatur im östlichen und südöstlichen Europa, München, 1997, pp. 67-71. 75. Nagl, Zeidler, Castle, (vezi nota 10), vol. IV, pp. 1403-1415. 76. Kurt Rein, „Deutsche Sprache und Literatur in der Bukowina”, in Margareta Jumugã, Horst Fassel (ed.), Deutsche Sprache und Kultur

38

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„austriac㔠ºi ca mijlocitoare între dominantele culturale romanicã ºi slavã ale regiunii77, nu reuºesc sã explice în chip convenabil „diferenþa specific㔠a culturii germanofone bucovinene dinainte ºi dupã 1918, nici în ceea ce priveºte condiþia sa contradictorie în raport cu cele douã modele divergente, „metropolitan” ºi „provincial”, pe care, aparent, le conciliazã, nici vizavi de evoluþia sa mai curînd discontinuã decît continuã, evoluþie asupra cãreia ne vom opri ºi noi în cele ce urmeazã. În jurul anilor 1900, Cernãuþiul putea aspira deja, þinînd cont nu doar de extinderea sa „cantitativã”, ca populaþie ºi ca pondere economicã, dar mai ales de aspectele „calitative” ale vieþii cotidiene, mergînd de la progresul urbanizãrii ºi modernizãrii sau înlesnirile în comunicaþiile cu Viena ºi celelalte oraºe ale monarhiei pînã la diversificarea vieþii artistice, a presei ºi sistemului editorial local, la statutul de „metropol㔠provincialã. Fãrã îndoialã cã opiniile contemporanilor diferã în funcþie de perspectivã : vienezul Hermann Bahr, student la Cernãuþi în toamna lui 1883, dispreþuieºte oraºul ca întruchipare a filistinismului provinciei cu o intensitate ce atinge violenþa78, iar Franzos însuºi, de la distanþa reºedinþei sale berlineze – ºi vizibil dezamãgit de deriva naþionalistã din Bucovina79 – nu se sfieºte, publicîndu-ºi amintirile despre o mai veche conversaþie cu Theodor Mommsen, sã lanseze Kulturanekdoten destul de puþin mãgulitoare la adresa calitãþii in der Nordmoldau, Iaºi, 1983, pp. 14-62 ; idem, „Politische und kulturgeschichtliche Grundlagen der deutschsprachigen Literatur der Bukowina”, in Dietmar Goltschnigg, Anton Schwob (ed.), Die Bukowina. Studien zu einer versunkenen Literaturlandschaft, Tübingen, 1990, pp. 27-47. 77. Joseph P. Strelka, „Die österreichische Literatur in der Bukowina”, in Slawinski, Strelka (vezi nota 45), pp. 215-241 ; vezi ºi Joseph P. Strelka, Zwischen Wirklichkeit und Traum. Das Wesen des Österreichischen in der Literatur, Tübingen/Basel, 1994. 78. Hermann Bahr, „Erinnere dich an Czernowitz”, in Wagner (vezi nota 16), pp. 330-332 ; vezi ºi Reinhard Farkas, Hermann Bahr. Dynamik und Dilemma der Moderne, Wien/Köln/Weimar, 1989, p. 15. 79. Vezi prefaþa la ultima ediþie, revãzutã în timpul vieþii, a foiletoanelor, întitulatã Aus Halb-Asien : Land und Leute des östlichen Europas, Bd. 1, Berlin, 1901.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

39

gimnaziilor ºi universitãþii cernãuþene, între care ºi formula, devenitã faimoasã, (pe care o atribuie de altfel lui Mommsen), de k. k. akademische Strafkolonie, apropo de selecþia chipurile dubioasã a corpului profesoral al Universitãþii : „Dupã ce ai fost condamnat la cîþiva ani de Cernãuþi, poþi fi apoi graþiat la Innsbruck”80. Mai echilibratã pare judecata unuia dintre puþinii profesori care a avut parte de respectul studentului Hermann Bahr ; juristul Heinrich Singer relata despre saltul enorm parcurs de civilizaþia materialã cernãuþeanã, inclusiv în privinþa ambianþei necesare cercetãrii ºi studiului, din anii 80, cînd predase la Universitatea din Cernãuþi, (transferat fiind apoi chiar la Innsbruck !), ºi pînã în preajma rãzboiului mondial : aspectul dezolant al unui „oraº de provincie galiþian”, fãrã canalizare ºi iluminat public, ºi dotat în plus cu o climã greu suportabilã pentru un „austriac de vest”, s-ar fi metamorfozat „în mod surprinzãtor”, în aºa fel încît acesta „oferã astãzi locuitorilor sãi confortul, aºa cum este el dorit de toþi, al vieþii moderne”, iar universitarilor „bibliotecã, institute, seminarii, [...] uneori chiar mai bine dotate ºi mai bogate decît la unele mici universitãþi din vest”81. Iar dacã înainte de 1848 ºi în deceniile imediat urmãtoare îndeletnicirea cu scrisul în limba germanã constituia aici doar un hobby al unei foarte subþiri pãturi de Bildungsbürgeri locali, profesori, ofiþeri, funcþionari aflaþi temporar în misiune la Cernãuþi, ocupaþie destinatã fie unui public „vestic”, dornic sã se informeze asupra locurilor ºi locuitorilor din estul monarhiei, fie propriului cerc, mai mult sau mai puþin închis – care, din 1836, s-a numit chiar „Areopagul frumuseþii, artei ºi ºtiinþei” –, succesul operei de aculturaþie germanã în rîndurile burgheziei cernãuþene, preponderent evreieºti, i-a creat treptat un public local tot mai larg ºi, în consonanþã cu aceastã extensie a „pieþei”, un tot mai numeros corp de „scriitori”, în paralel cu un evantai relativ diversificat de „organe” prin care sã se poatã exprima ºi rãspîndi. De altfel, ancorarea limbii germane, pe filierã supranaþionalã, (dar cu 80. Karl Emil Franzos, Erinnerungen an Mommsen, in „Deutsche Dichtung”, XXXV, 1903-1904. 81. Heinrich Singer, Einige Worte über die Vergangenheit und Zukunft der Czernowitzer Universität, Warnsdorf, 1917, pp. 25-29.

40

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

contribuþia decisivã a evreilor asimilaþi în cultura germanã), mai ales în mediul urban al provinciilor sudice ºi estice din jumãtatea „austriac㔠a Imperiului conduce la constituirea unor „filiale” locale ale producþiei de bunuri culturale din metropolã, care evolueazã pînã la un grad de autonomie corespunzãtor unor (sub) cîmpuri culturale germanofone de sine stãtãtoare în raport cu „centrul”82. ªi la Cernãuþi, locul calendarelor îl iau, în anii ’80, ziare ºi periodice în care, dupã modelul vienez, „foiletonul” ocupã o poziþie de maximã importanþã ; tiparniþele cernãuþene, modernizate dupã ultimul strigãt al tehnicii dupã 1900, lucreazã ºi pentru timidele întreprinderi editoriale Eckhard, Pardini, Czopp sau Schally, combinate îndeobºte cu librãrii ce oferã prompt noutãþile editoriale vieneze sau germane. Mai mult însã decît orice altã instituþie „literarã”, de impact cultural ºi social în Cernãuþiul celei de-a doua jumãtãþi de secol XIX se bucurã teatrul de limbã germanã, favorit al burgheziei (ºi chiar al aristocraþiei) locale, ºi pentru a cãrui prosperitate însãºi municipalitatea contribuie substanþial, prin, de pildã, construirea succesivã de sãli adecvate sau prin efortul de a angaja trupe ºi regizori cu bunã reputaþie83 ; el intermediazã în chip intens gustul ºi modele metropolei, constituind totodatã un factor de „formare” eticã ºi esteticã a publicului ºi stimulînd, nu mai puþin, o producþie dramaturgicã localã ce se va impune, prin cîteva nume astãzi uitate (Leon Rosenzweig, Alexander Grawein, Conrad Pekelmann, Leo Ebermann, Michael Wurmbrand), chiar ºi pe scene vieneze. Preferinþa pentru teatru ca formã de comunicare literarã în civilizaþia cernãuþeanã nu este însã deloc întîmplãtoare. Prin chiar statutul „public” al spectacolului ºi cadrul de receptare „colectiv㔠a valorilor, el reprezintã un factor social integrator ºi nu mai puþin nivelator, în sensul cã în contactul dintre „text” ºi receptorul individual el introduce instanþa moderatoare a 82. Andrei Corbea-Hoisie, Pawlitschek, Pekelmann, Kaindl & Co. Zum Entstehen und Bestehen einer österreichischen ostprovinziellen Literatur vor 1918, in „Sprachkunst”, nr.2/1995, pp. 263-281. 83. Horst Fassel, Das Czernowitzer Deutsche Theater. Stationen seiner Entwicklung, in „Südostdeutsches Archiv”, nr. XXXVI/XXXVII (1993-1994), pp. 121-162.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

41

scenei, cu alte cuvinte un „filtru” supraindividual al ofertei ºi chiar al „interpretãrii” acesteia. În bunã mãsurã determinatã de ceea ce se „întîmpl㔠pe „cîmpul cultural” al metropolei, „viaþa teatral㔠a provinciei iniþiazã nu mai puþin un exerciþiu al delimitãrii, impune criterii „locale” dupã care funcþioneazã mecanismul de asimilare sau respingere a mesajelor culturale „exterioare” ºi contribuie implicit la conservarea unei anumite mentalitãþi parohiale, alergicã la diferenþierea individualã pe care o presupun stadiile superioare ale modernizãrii. În timp ce la Viena ºi în „centrul” Imperiului, cuprinse de febrilitatea expansiunii capitaliste, evoluþia spre diferenþiere „vertical㔠ºi raþionalizare a societãþii conduce la autonomizarea cîmpului cultural ºi literar în raport cu cîmpul puterii ºi la disocierea tipologicã a intelectualului faþã de burghezul cultivat (Bildungsbürger), provincia, subdezvoltatã economiceºte, rãmîne încã prizoniera structurilor unui tip de comunicare publicã tradiþional, altfel spus „comunitar”, penetrat de elitele dominante ºi de conivenþã cu puterea. Civilizaþia cernãuþeanã, a cãrei extracþie „vienez㔠ºi central-europeanã ar fi presupus în plan literar, într-o ordine strict mecanicistã, o evoluþie diferitã de tipicul paradigmei „provinciale”, nu i s-a putut sustrage acesteia din urmã, deoarece opþiunea liberalã pentru constituirea aici a unui nucleu urban, „diferit” de lumea ruralitãþii înconjurãtoare, încã dominatã de relaþii feudale, – opþiune susþinutã în egalã mãsurã de fervoarea emancipatoare a patricienilor evrei ºi de iosefinismul primelor generaþii de Bildungsbürgeri, eliberaþi de prejudecãþi sociale ºi religioase –, îºi asociazã chiar de la început, ca raþiune de a fi în estul extrem al monarhiei, cauza culturalã germanofonã pusã în serviciul statului, vezi al misiunii culturale habsburgice în Halb-Asien. Recursul la tema „provinciei” reprezintã pentru literatura bucovineanã de limbã germanã argumentul primordial al propriei legitimitãþi ; la frontiera dintre beletristic ºi etnografic, motivul romantic al naturii necorupte de civilizaþie va marca din start culoarea localã a textelor unor Ernst Rudolf Neubauer, Ludwig Adolf Simiginowicz-Staufe, Viktor Umlauff, Moritz Amster etc., autori pe care un critic vienez de talia lui Ferdinand Kürnberger (în prefaþa la Don Juan von Kolomea de Leopold von Sacher-Masoch) ºi-i închipuia drept niºte

42

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„oameni ai pãmîntului, rãsãriþi din munþii împãduriþi de la Nistru, ce-ºi fac cãrþile nu din alte cãrþi, ci din naturã”, ºi a cãror literaturã o gãsea inspirat㠄de pe cîmpii ºi din pãduri”84. Chiar dacã imaginea modeºtilor poeþi de la Cernãuþi, bravi burghezi, patrioþi ºi liberali, mînaþi de birocraþia imperialã ºi de propriile nevoi spre Rãsãritul monarhiei, neobosiþi în diverse iniþiative editoriale mai mult sau mai puþin sisifice ºi implicaþi, unii dintre ei, în treburile publice sau în profesii lucrative, nu coincide cîtuºi de puþin cu romantica proiecþie a bardului sorbindu-ºi inspiraþia de la izvoarele autentice ale „frumosului natural”, entuziasmul lor pentru peisajul înconjurãtor este sincer ºi impulsul lor de a-l comunica irepresibil ; generoase colecþii de poezii ºi basme populare româneºti ºi rutene, descripþii ale oamenilor ºi obiceiurilor locului, balade ºi povestiri cu subiecte autohtone, liricã închinatã naturii ºi misterelor ei, toate sînt animate de cele mai bune intenþii, dar nu suficient slujite de înzestrarea proprie, aceasta nedepãºind, în cel mai bun caz, cliºeele epigonismului romantic ºi reþetele realismului naiv. Cã distincþia dintre orizontul ficþionalitãþii ºi exactitatea referenþialã a relatãrilor cu finalitãþi monografice asupra regiunii nu s-a impus în „cîmpul cultural” local ca un criteriu sine qua non al „literaritãþii” nici mãcar dupã 1900 o dovedeºte ºi critica asprã a lui Raimund Friedrich Kaindl, profesor de istorie austriacã la Universitatea din Cernãuþi ºi el însuºi romancier, la adresa lui Karl Emil Franzos, acuzat de a fi falsificat în opera sa realitatea etnograficã a Bucovinei ºi Galiþiei85. Este ºi acesta un indiciu cã, într-o semnificativã simetrie cu cultura „provincial㔠din vestul germanofon al monarhiei, Bildungsbürgertum-ul cernãuþean ºi-a re-produs ºi conservat conºtiincios mentalitatea conformistã, principial canonicã86, 84. Apud Alfred Kittner, „Spätentdeckung einer Literaturlandschaft. Die deutsche Literatur der Bukowina”, in Wilhelm Solms (ed.), Nachruf auf die rumäniendeutsche Literatur, Marburg, 1990, p. 187. 85. Raimund Friedrich Kaindl, Karl Emil Franzos und die ethnographische Forschung, in „Die Zeit”, nr. 487 /1904. 86. Ernst Hanisch, „Provinzbürgertum und die Kunst der Moderne”, in Ernst Bruckmüller, Ulrike Döker, Hannes Stekl, Peter Urbanitsch (ed.), Bürgertum in der Habsburger-Monarchie, Wien/Köln, 1990, pp. 127-139.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

43

tradusã inclusiv în cultivarea dogmaticã a mimesis-ului ºi ostilitatea faþã de inovaþia formalã, creatoare de structuri literare imanente. De la idilicul de tip Biedermeier, în care coabiteazã admiraþia pentru peisajul „natural”, necorupt încã de „partea rea” a civilizaþiei, cu consimþãmîntul principial pentru modernizarea impusã unei societãþi retardate de însãºi autoritatea statului, ºi pînã la Heimatkunst, animatã înainte de toate de suspiciunea lumii patriarhale faþã de metropola ce corupe, ºi mergînd în formele sale extreme pînã la renegarea vechiului liberalism în favoarea unui amestec eclectic de anticapitalism, antisemitism ºi antiestetism87, trecerea are loc ºi la Cernãuþi în chipul cel mai firesc, fãrã rezistenþe ºi alternative notabile. Michael Sawka, Anna Pawlitschek, Heinrich Nadler, Anton Norst, Conrad Pekelmann, Raimund Friedrich Kaindl, Franz Porubsky, Heinrich Kipper, prozatori, poeþi, dramaturgi, corifeii literari locali ai anilor 1900 – între care nu puþini evrei – ilustreazã în chip explicit heteronomia programaticã a miºcãrii Heimatkunst (cu varianta ei austriacã, ancoratã pe de o parte în tradiþia unei Habsburgische Heimatliteratur, mergînd pînã la Anzengruber88, ºi revitalizatã în anii ’90 ca „descoperire a provinciei”89), combinaþie schematicã ºi cliºeizatã de „realism poetic” ºi încãrcãtur㠄tezistã”, convenþionalism epic ºi discursivitate moralizatoare. Înzestrarea modestã ºi gustul literar îndoielnic al respectivilor autori determinã de altfel ºi înclinaþia lor fatalmente epigonicã spre imitaþia, mai mult sau mai puþin stîngace, a unor teme ºi a unor tipare stilistice uzuale în epocã, de unde ºi persistenta impresie de artificios, uneori chiar de trivial, pe care textele celor mai mulþi dintre ei o degajã. Cît despre marea burghezie cernãuþeanã preponderent evreiascã, deºi provocatã ºi contrariatã din punct de vedere politic de naþionalismul germanic introdus în Bucovina de noile generaþii de Bildungsbürgeri, unii dintre ei formaþi „în spirit etnicist” 87. Karlheinz Rossbacher, „Provinzkunst. A countermovement to Viennes Culture”, in Erika Nielsen (ed.), Focus on Vienna 1900, München, 1982, pp. 23-31. 88. Claudio Magris, Der habsburgische Mythos in der österreichischen Literatur, Salzburg, 1966, pp. 135-166. 89. Hermann Bahr, Bildung, Leipzig, 1900, p. 184.

44

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

chiar la Universitatea din Cernãuþi90, ea va accepta compromisul cultural cu aceºtia în numele interesului comun în a menþine, prin statutul de favoare al culturii germane faþã cu aspiraþiile româneºti ºi rutene, însãºi stabilitatea afilierii central-europene a civilizaþiei cernãuþene, astfel legitimatã. În serviciul acesteia ea va dezvolta un oportunism funciar, de vreme ce, îndeplinindu-ºi cu devotament rolul de colportor al culturii de pe Ringstrasse, pe care o va ºi alimenta cu cîþiva gazetari de bunã calitate, precum psihiatrul Wilhelm Stekel, va colabora asiduu, concomitent, prin întreaga reþea „comunicativ㔠localã, la impunerea culturii oficioase ºi afirmative, nemijlocit legate ºi inspirate de sfera puterii. Chiar ºi potenþiali Asphaltliteraten prin ascendenþã ºi carierã, precum dramaturgul ºi criticul Conrad Pekelmann, liberal ºi evreu, vor exagera în lauda provinciei ºi distanþarea uºor filistinã faþã de autorii „decadenþi” ai Vienei ; acelaºi Pekelmann va fi fost însã destul de lucid atunci cînd deplîngea faptul cã, în general, atunci cînd este vorba de talente, „totul curge cãtre metropolã”91. „Hemoragia” este cu atît mai evidentã în cazul tinerilor ce se considerã în „dizidenþ㔠faþã de cultura oficialã ºi „partizanã”92, cei care, pentru a-ºi împlini o vocaþie creatoare, cred a o putea face doar alãturîndu-se fracþiunii intelectuale din „metropolã”, fie ea vienezã sau nu. Aºa se întîmplã cu un pictor de talentul lui Oskar Laske, ce expune pentru prima oarã la Viena în 190593, cu tinerii Erich Singer ºi Kamillo Lauer, a cãror tentativã de a-ºi publica poezia cu nuanþã modernistã n-are ºanse de reuºitã la Cernãuþi, ci abia la Leipzig94, cu Victor Wittner, care îºi publicã tot la la Leipzig primul volum de versuri95, cu Isaac Schreyer, Heinrich Schaffer, Uriel Birnbaum, Albert Maurüber sau Josef Kalmer, 90. Nagl, Zeidler, Castle (vezi nota 10), vol. 4, p. 1405. 91. Pekelmann (vezi nota 59), vol. 2, Czernowitz, 1904, p. 21. 92. În vol. 4 din Nagl, Zeidler, Castle (vezi nota 10), capitolului despre literatura metropolei vieneze îi urmeazã cel intitulat „Provinz- und Parteiliteratur”. 93. Ernst Schremmer, Oskar Laske. Ein Meister aus der Bukowina, München, 1990. 94. Vezi Bukowiner Musenalmanach, Leipzig, 1913. 95. Klüfte, Klagen, Klärungen, Leipzig, 1914.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

45

plecaþi de foarte devreme la Viena sau Berlin pentru a-ºi putea manifesta în voie înclinaþiile artistice ºi nonconformismul, departe de îngustimea provincialã a Cernãuþiului.

* Pentru cîmpul cultural germanofon al Cernãuþiului, aºa cum se înfãþiºa acesta la începutul primului rãzboi mondial, anul 1918 a constituit un moment de dramaticã cezurã. Ocupat de trei ori de trupele ruseºti pînã în vara lui 1917, oraºul a fost afectat nu doar economiceºte de situarea sa pe linia frontului ºi, în consecinþã, de întreruperea comunicaþiilor sale directe cu centrul monarhiei ; deja în septembrie 1914 zeci de familii au pornit într-un lung refugiu înspre landurile vestice – ºi nu este întîmplãtor faptul cã motivaþia pentru o asemenea nu în ultimul rînd costisitoare decizie a existat cu precãdere în rîndurile burgheziei germanofone, principial credincioasã Austriei. Bunul plac al administraþiei militare ruseºti, care nu s-a dat în lãturi de la arestãri ºi deportãri abuzive ale unor notabili, printre care ºi primarul Cernãuþiului, sau chiar de la excese anti-evreieºti, a avut drept pendant psihoza „trãdãrii”, instauratã de unitãþile de jandarmi ale generalului austriac Fischer în zonele rãmase neocupate ale Bucovinei, psihozã ce s-a tradus în mãsuri arbitrare ºi discriminatorii la adresa populaþiei româneºti sau ucrainiene. În aceste condiþii de continuã tensiune, de suspiciune ºi nesiguranþã a zilei de mîine, n-au putut fi evitate întreruperea cursurilor în ºcoli ºi la Universitate, încetarea apariþiei ziarelor ºi, în general, paralizia oricãror activitãþi publice, cu urmãri adînci pentru funcþionalitatea mecanismelor specifice ale pieþii locale de bunuri simbolice96, ce nu ºi-a putut reveni nici dupã temporara reinstalare a administraþiei habsburgice în 1917. Evenimentele care au declanºat în metropolã, la mijlocul anului 1918, procesul de disoluþie a monarhiei austro-ungare, au reverberat în Bucovina într-un conflict deschis între ucrainieni ºi români, culminînd cu intervenþia armatei române, ce a ocupat Cernãuþiul la 8 noiembrie, urmatã de preluarea puterii de cãtre Consiliul Naþional Român ºi de 96. Pierre Bourdieu, Les règles de l’art, Paris, 1992.

46

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

decizia Congresului general al Bucovinei, la 27 noiembrie, de alipire a provinciei la România97. Din acel moment nimeni nu s-a mai îndoit cã aceastã restabilire a „dreptului istoric” al românilor – a cãror pondere în întregul populaþiei fusese apreciatã de ultimul recensãmînt dinaintea rãzboiului la 34 %, dupã ucrainieni, cu 37 % – în fostul Kronland austriac ar putea deschide calea înfãptuirii proiectelor celor mai radicale ale naþionaliºtilor români, ºi înainte de toate a revizuirii tuturor aranjamentelor cu privire la coabitarea lingvisticã ºi naþionalã în Bucovina, inclusiv a compromisului parlamentar din 1909-1910, realizat în temeiul legislaþiei austriece. Deja abrogarea autonomiei bucovinene instituia alte raporturi numerice, mãsurate acum la scara întregii Românii, între români ºi celelalte naþionalitãþi ; statul, definit ca „naþional”, îi consacra pe aceºtia ca naþiune „dominantã”, încît relaþia cu „ceilalþi” înclina sã consfinþeascã o poziþie de forþã dintre „majoritate” ºi „minoritãþi” sau, într-o terminologie ºi mai lipsitã de menajamente, între „autohtoni” ºi „strãini”98. Îngrijorarea ucrainienilor, germanilor ºi mai cu seamã a evreilor – ai cãror coreligionari din România încã nu fuseserã recunoscuþi ca cetãþeni cu drepturi depline – cum cã vechi resentimente împotriva lor ar putea sã le afecteze statutul dobîndit sub regimul austriac, a pãrut justificatã din clipa în care s-a declanºat procesul de unificare legislativã a Bucovinei cu România, proces în care politica „centralist㔠a guvernului de la Bucureºti a favorizat vizibil mãsurile reformatoare drastice, indiferente la reacþia minoritãþilor politice sau naþionale. Astfel s-a procedat în chestiunea „românizãrii” administraþiei, cînd, în primãvara lui 1919, li s-a cerut tuturor funcþionarilor de stat sã se supunã, sub ameninþarea concedierii, unui examen de limbã românã, ca ºi a învãþãmîntului de toate gradele, al cãrui caracter „multinaþional” – cu preponderenþa ºtiutã a limbii germane – a fost revizuit în favoarea integrãrii rapide în sistemul ºcolar românesc. Exigenþa ca ºi 97. Erich Prokopowitsch, Das Ende der österreichischen Herrschaft in der Bukowina, München, 1959. 98. Andrei Corbea-Hoisie, „Rumänien vom National- zum Nationalitätenstaat”, in Harald Roth (ed.), Minderheit und Nationalstaat, Köln/ Weimar/Wien, 1995, pp. 43-58.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

47

profesorii Universitãþii, restructuratã ca discipline ºi catedre, sã-ºi þinã cursurile în limba românã a fãcut ca doar cinci profesori neromâni sã opteze pentru continuarea activitãþii lor la Cernãuþi99 ; cîþiva ani mai tîrziu, sub presiunea studenþilor români naþionaliºti, trupelor ºi actorilor germanofoni li s-a interzis pur ºi simplu accesul la sala teatrului municipal, construit cîndva în primul rînd de ºi pentru publicul acestora. Chiar dacã în sfera privatã aceastã presiune din partea noilor oficialitãþi nu s-a putut impune, germana rãmînînd privilegiatã ca limbã de comunicare între locuitorii Cernãuþiului, între care românii au constituit încã mult timp o minoritate, structura tradiþional heteronomã a cîmpului cultural germanofon local, cu reþeaua sa instituþionalã, cu publicul de Bildungsbürgeri ºi cu „producãtorii” lor consacraþi de „bunuri culturale”, a fost, prin ruptura de metropolã ºi prin rãsturnarea raporturilor de putere la nivelul provinciei, definitiv anihilatã. În evidentã pierdere de capital simbolic în favoarea naþiunii „victorioase”, burghezia cernãuþeanã germanofonã, eliminatã din posturile de comandã politice ºi administrative, ameninþatã chiar ºi în poziþiile deþinute în sfera economicã, se vedea dintr-o datã delegitimatã ºi din punct de vedere cultural, de vreme ce identificarea sa cu o Deutsche Kulturnation devenise de aici înainte caducã. Aparenta „continuitate” în raport cu „era austriacã”, pe care ar fi certificat-o paradoxala înflorire a presei100 ºi a teatrului de limbã germanã în Cernãuþiul de dupã 1918101, trãdeazã mai curînd un reflex al inerþiei, de genul celei care ºi pe scena culturalã vienezã a însoþit prãbuºirea monarhiei 99.

Emanuel Turczynski, „Kontinuität und Wandel, Die Universität Czernowitz, ihre Professoren und Studenten in der Zwischenkriegszeit”, in Slavinski, Strelka (vezi nota 45), pp. 135-154. 100. Pe lîngã principalele cotidiene „independente” de limbã germanã („Czernowitzer Allgemeine Zeitung”, „Czernowitzer Morgenblatt”, „Das Volk”, „Der Tag”), apar în limba germanã importantele ziare ale sioniºtilor („Ostjüdische Zeitung”), social-democraþilor („Vorwärts”) ºi ale naþionaliºtilor germani („Czernowitzer Deutsche Tagespost”), ca ºi numeroase sãptãmînale ºi lunare „specializate” ; vezi Erich Prokopowitsch, Die Entwicklung des Pressewesens in der Bukowina, Wien, 1962. 101. Fassel (vezi nota 82).

48

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

habsburgice ºi proclamarea republicii102. De fapt, foºtii deþinãtori locali de capital simbolic, conºtienþi de devalorizarea sa iremediabilã, nu aveau a-ºi face vreo iluzie vizavi de o eventualã reconstituire, chiar ºi cu preþul conturãrii altor raporturi de forþe, a vechiului cîmp cultural, emanat dintr-o relaþie cu o putere ce nu mai exista ; nu le rãmînea decît ºansa de a investi în întreprinderi ce puteau oferi, chiar ºi pe termen scurt, o anume garanþie de relegitimare, precum, în cazul notabililor ºi a intelighenþiei germanilor „creºtini” din Bucovina, apropierea ºi identificarea cu foarte conservatorul cîmp cultural al saºilor din Transilvania alipitã ºi ea la România, mai solid ca tradiþie ºi mai distanþat faþã de vechea metropolã, ºi de aceea mai puþin afectat de rãsturnãrile politice ale anului 1918. În ultimã instanþã, pe aceastã cale se va ºi consuma, în profunzime, ruptura „cultural㔠în rîndul germanofonilor cernãuþeni, desãvîrºind ruptura politicã, intervenitã pe ruinele liberalismului cu mai bine de douã decenii mai devreme, dintre partidele „naþionale” ale germanilor etnici ºi ale evreilor103. În cercurile burgheziei germanofone evreieºti, simpatizanþii ideii naþional-evreieºti ºi mai cu seamã sioniºtii înlãturã ultimele „rezistenþe” ale asimilismului de „modã veche”, pe care îl combãtuserã îndelung, înainte de 1918, prin chiar revendicarea de a se delimita, în legea electoralã a provinciei, o „curie”, separatã de cea germanã, pentru evrei ; recunoaºterea de cãtre statul român a naþionalitãþii evreieºti, act socotit de liderii comunitãþii ca un cîºtig faþã de legislaþia austriacã, a înlãturat pentru o bunã parte a populaþiei evreieºti a Cernãuþiului dilemele identitare. De altfel, profilul acestei populaþii la începutul anilor ’20 nu coincidea defel cu cel de la începutul rãzboiului : destui refugiaþi cernãuþeni nu s-au mai întors din vest, în schimb la Cernãuþi s-au stabilit familii evreieºti refugiate din Galiþia ºi din 102. Wendelin Schmidt-Dengler, „Wien 1918, Glanzloses Finale”, in Helmut Bachmaier (ed.), Paradigmen der Moderne, Philadelphia-Amsterdam, 1990, pp. 131-156. 103. Wilhelm Kosch, Juden und Deutsche in der Bukowina, in „Neue Jüdische Monatshefte”, nr. 6 (1916) ; Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), München, 1996.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

49

Basarabia, ceea ce a îngroºat rîndurile micii burghezii ºi ale proletariatului ºi, pe de altã parte, a slãbit ponderea vorbitorilor nativi de limbã germanã. Dezbaterile din Consiliul Naþional Evreiesc din Bucovina cu privire la limba în care sã se desfãºoare învãþãmîntul în ºcolile comunitare, deºi ele însele au loc în germanã, nu iau în considerare decît alternativa ebraicei, sprijinitã de sioniºti, ºi cea a idiºului, promovat de social-democraþi. Cu adevãrat popularã, în comparaþie cu caracterul artificios al interesului pentru ebraicã, explozia culturii idiº în Cernãuþiul care privise cu destulã indiferenþã conferinþa mondialã dedicatã acesteia în 1908, explozie ce conduce la constituirea unui cîmp cultural local corespunzãtor, bazat pe o reþea de ºcoli, publicaþii, edituri, biblioteci, ansambluri teatrale, asociaþii culturale, ºi introdus în circuitul marilor centre ale idiºului est-european (Vilna, Varºovia, Iaºi, Chiºinãu, Bucureºti etc.), a fragilizat ºi mai mult statutul limbii germane104 ºi odatã cu ea al civilizaþiei cernãuþene legate indisolubil de cultura germanã. De aceea, apariþia la Cernãuþi chiar în ianuarie 1919 a primei publicaþii bucovinene de limba germanã cu un program exclusiv literar, întitulat㠄Der Nerv” ºi editatã de un grup de literaþi foarte tineri, cuceriþi de ideile lui Kurt Hiller, Ludwig Rubiner ºi a tovarãºilor lor din aºa zisul „soviet” berlinez al „truditorilor spiritului”, poate fi interpretatã ºi ca un gest în apãrarea limbii germane, deºi þinta preferatã a polemicilor lor nu sînt, cum ar fi fost de aºteptat, mãsurile administrative ale noilor autoritãþi româneºti, criticate vehement de toate ziarele germanofone locale, ci chiar cei afectaþi direct de aceste mãsuri : lumea burgheziei evreieºti a capitalei bucovinene, sancþionatã dur (în spiritul lui Karl Kraus) pentru opacitatea ei la o culturã aflatã deasupra consumului, ºi chiar, printre altele, denunþat㠖 de cãtre autori în majoritate evrei – pentru germana coruptã (de interferenþele cu idiºul) pe care ar fi practicat-o. Fapt este cã paradoxul pe care îl implicã acþiunea celor de la „Der Nerv”, – cãrora li se alãturã la Cernãuþi, în acelaºi an, „Das Licht”, o 104. David Schaary, Jewish Culture in Multinational Bukowina between the World Wars, in „Shvut”, nr. 16 (1993), pp. 281-296.

50

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

meteoricã revistã concurentã cu program de asemenea expresionist –, acela cã ei iscã o revoltã din „interiorul” fracþiunii (sociale ºi „naþionale”) celei mai angajate în susþinerea culturii locale germanofone într-un moment de evidentã defensivã, reproºîndu-i acesteia tocmai deprecierea de fapt a respectivului angajament105, atrage atenþia asupra unui fenomen calitativ nou, provocat de o dinamicã exterioarã celei a vechiului cîmp cultural provincial, aflat în plinã disoluþie. Întorºi la Cernãuþi din refugiu sau de pe front, Albert Maurüber, Arthur Kraft, Lotar Wurzer, Ernst Maria Flinker, Karl Sebastian (Salus) Markus, Artur Oberländer sau Alfred Margul-Sperber, tineri care, aflaþi în afara establishment-ului local, nu ºi-ar fi putut manifesta înainte de 1914 condiþia autonomã, de intelectuali insurgenþi ºi inadaptabili la compromisul conservator cu sfera puterii, decît prin migraþia spre metropolã, constatã dintr-o datã cã, dacã accesul spre o metropolã, oricum dispãrutã în vechea ei accepþie, le este temporar interzis de noile graniþe politice ºi militare, în schimb bulversarea structurilor ºi reþelelor tradiþionale de impunere ºi validare a „bunurilor culturale” le oferã un neaºteptat ºi foarte promiþãtor spaþiu de afirmare ideologicã ºi literarã în fosta provincie. Refuzul „continuitãþii” este unul explicit prin chiar violenþa contestaþiei la adresa „falsei conºtiinþe” a mediului burghez cernãuþean, (din care, volens nolens, provin ei înºiºi), al cãrui imobilism ºi filistinism îl sfideazã prin chiar profesia de credinþã ce asociazã revoluþia socialã cu opþiunea pentru modernism (în cazul de faþã expresionism) în literaturã ºi artã ; implicit, oferta intelectualã de a umple golul provocat de ieºirea din scenã a Bildungsbürgerilor echivaleazã cu definirea unei strategii de generare a unui cîmp de producþie literarã ºi culturalã autonom faþã de putere ºi de „logica economic㔠a culturii burgheze ºi, în definitiv, una de conversiune a deja risipitului capital politic ºi social al burgheziei germanofone (evreieºti) din Cernãuþi în capital cultural, pentru a relegitima ºi actualiza, în noile condiþii sociale ºi politice, specificitatea civilizaþiei urbane la a cãrei edificare 105. Andrei Corbea-Hoisie, „Expressionismus in Czernowitz”, in Klaus Amann, Armin A. Wallas (ed.), Expressionismus in Österreich. Die Literatur und die Künste, Wien/Köln/Weimar, 1994, pp. 322-341.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

51

aceasta contribuise în mod decisiv. Se poate înþelege din patetismul discursului contestatar al celor de la „Der Nerv” ideea cã de criza postbelicã a Cernãuþiului este învinovãþit însuºi compromisul „istoric” al civilizaþiei cernãuþene, care a implicat limba ºi cultura germanã ca „ornament” al cauzelor puterii ; nu întîmplãtor îi opun acestuia moºtenirea iosefinismului „autentic”, fondator ºi al „mittel-europenismului” bucovinean, ca model, reluat de Kraus ºi nu mai puþin de expresioniºti, al austeritãþii ºi raþionalitãþii lingvistice106, pe care îl codificã în oferta esteticã, aflatã dincolo de precaritatea temporarã a unei afilieri politice ori naþionale. Pe termen lung, acest tip de investiþie în „capital cultural”, raportatã, prin modernismul ei exploziv, mai curînd la sancþiunea unei „internaþionale” intelectuale decît la celebritatea localã, putea contribui substanþial, altfel decît simpla mizã a „prestigiului” exterior, conferit burghezului „obiºnuit” de practicarea germanei ca limbã de conversaþie, la consolidarea unei identitãþi sociale ºi culturale pîndite de marginalizare ºi ghettoizare. Douã sînt, de aceea, consecinþele directe ale momentului „Der Nerv”, încheiat de altfel, ºi din pricina ostilitãþii pe care a generat-o revista în mediul burghez cernãuþean, nu mai departe de septembrie 1919. În primul rînd, cîmpul cultural ºi literar ce se constituie în jurul efemerei publicaþii expresioniste nu prelungeºte ºi nu „continu㔠configuraþii culturale locale, definitiv rãsturnate, cum am vãzut, de rãzboi ºi urmãrile sale107 ; prin chiar dispariþia relaþiei politico-culturale instituþionalizate în axa „metropolã-provincie” cu Viena, literatura austriacã est-provincialã, în varianta ei din Bucovina dinainte de 1914, 106. Carl Schorske, Les deux cultures autrichiennes et leur destin moderne, in „Revue d’esthétique” nr. 9 (1985), pp. 7-18. 107. Ne situãm astfel în contradicþie cu susþinãtorii „continuitãþii” unei literaturi germanofone bucovinene de la „începuturi” pînã dupã al doilea rãzboi mondial, printre care Rein (vezi nota 76) ºi Horst Fassel, „Die deutsche Literatur in der Bukowina. Entwicklungstendenzen und Forschungslücken”, in Anton Schwob (ed.), Die deutsche Literaturgeschichte Ostmittel- und Südosteuropas von der Mitte des 19. Jahrhunderts bis heute, München, 1992, pp. 86-100.

52

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

înceteazã sã mai existe. Se naºte acum ºi aici, în schimb, un tip nespecific de „literaturã regionalã”, doar parþial încadrabilã în conceptul pe care – dincolo de „universaliile” sale, valabile pentru toate culturile, inclusiv cele ultra-centraliste108 – Klaus Hermsdorf îl socotea emanat din chiar tradiþia federalismului german (inclusiv cel austriac ºi elveþian) 109, ºi cãruia Norbert Mecklenburg îi definise drept ideologem cãlãuzitor „complexul Heimat”110. Considerînd, pe urmele lui Karl Kurt Klein, cã trãsãturile fundamentale ale regionalismului literar : formele relativ închise ale vieþii literare, cu structuri de comunicare ºi distribuþie ale bunurilor culturale constituite geografic111, s-ar verifica în mod ideal în cazul aºa-ziselor „exclave” germane rezultate de pe urma destrãmãrii monarhiei austro-ungare, conectate, dupã dînsul, la o reþea comunicativã ºi educaþionalã supraregionalã, ºi unde ar fi coexistat, în consecinþã, pe lîngã o conºtiinþã provincial-regionalã, una a apartenenþei la un „stat” (habsburgic) ºi o culturã (germanã, cu centrul în Reich) comune, Hermsdorf ignorã, atunci cînd le alãturã Bucovina, inadecvarea originarã a civilizaþiei cernãuþene la un „portret robot” ce suprapune perfect elementul lingvistic peste cel etnic. Or, tocmai schisma ce a opus de foarte devreme regionalismul cultural folclorizant al germanilor etnici bucovineni, revitalizat pe linia vechii Heimatliteratur prin contactul cu celelalte literaturi regionale germane din noile graniþe ale României ºi în conso108. Vezi cazul francez, cf. Remy Ponton, Le champ littéraire en France de 1865 à 1905, thèse EHESS, Paris, 1977. 109. Klaus Hermsdorf, Regionen deutscher Literatur 1870-1945. Theoretische und typologische Fragen, in „Zeitschrift für Germanistik”, H.1 (1993), pp. 7-18 110. Norbert Mecklenburg, Erzählte Provinz. Regionalismus und Moderne im Roman, Königstein, 1982 ; idem, Die Grünen Inseln. Zur Kritik des Heimatkomplexes, München, 1986. 111. Klaus Hermsdorf, „Außendeutsche Literatur” als Regionalliteratur, in Peter Motzan, Stefan Sienerth (Hg.), Deutsche Regionalliteraturen in Rumänien 1918-1944, München, 1997, pp. 9-19 ; vezi ºi Alexander Ritter, „Germanistik ohne schlechtes Gewissen. Die deutschsprachige Literatur des Auslands und ihre wissenschaftliche Rezeption”, in Alexander Ritter (ed.), Deutschsprachige Literatur im Ausland, Göttingen, 1985, pp. 10-34.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

53

nanþã cu naþionalismul cultural românesc, citadinismului ºi cosmopolitismului originar al burgheziei evreieºti locale, la rîndul lor valorificate de climatul literar ce a succedat expresionismului programatic de la „Der Nerv”, a fost mai profundã decît s-ar fi putut bãnui la prima vedere. Cînd se întreba, deja în vara lui 1919, într-o recenzie din ziarul „Deutsche Tagespost” din Sibiu (Hermannstadt), dacã nu cumva în spatele publicaþiei cernãuþene s-ar afla „literaþi internaþionali de sînge ne-arian”, Richard Csaki, unul din criticii „de direcþie” ai literaturii sãseºti din Transilvania, dãdea un semnal pe care evoluþiile ulterioare, cel puþin cele de dupã 1930, l-au confirmat din plin112. Distincþia pe care „raporturile faptice” o impun dupã 1918 între cîmpul cultural ºi literar germanofon concentrat la Cernãuþi ºi „dizidenþa” volksdeutsch, raliatã cîmpurilor culturale ale saºilor transilvãneni ºi ºvabilor bãnãþeni113, înlãturã bunã parte din „problemele” pe care le pune pentru literatura bucovineanã, în contradicþie evidentã cu viziunea „progresului” ºi curgerii ei neîntrerupte, celebra observaþie a lui Alfred Margul-Sperber cu privire la „minunea” care ar fi fãcut ca, în anii ’20, „în Bucovina, independent ºi dincolo de orice relaþie cu þinuturile originare, ba chiar în inima unei Românii Mari practicînd din toate puterile ei asimilarea, o ramurã a limbii germane sã înceapã a deveni abia acum vie ºi creativã”114, în sensul „saltului” spre o performanþã esteticã aproape singular㠖 comparabilã doar (ºi abia de aici înainte) cu cea a literaturii pragheze – între literaturile „regionale” ale insulelor germanofone din afara spaþiului lingvistic german.

*

112. Textul este reprodus în „Der Nerv”, nr. 13 din 13 iulie 1919, p. 122. 113. Andrei Corbea, „Sprach- und Raumgrenzen als Komponenten der kulturellen Produktivität”, in Andrei Corbea, Michael Astner (ed.), Kulturlandschaft Bukowina, Iaºi, 1990, pp. 7-17 ; percepþia noastrã va fi împãrtãºitã, cu o terminologie simplificatã, de Peter Motzan, în studiul „Die Szenerien des Randes, Region, Insel, Minderheit. Die deutschen Literatur(en) in Rumänien nach 1918 – ein kompilatorisches Beschreibungsmodell”, in Eckhard Grunewald, Stefan Sienerth (ed.), Deutsche Literatur im östlichen und südöstlichen Europa, München, 1997, p. 82. 114. Alfred Sperber, Brief an einen Dichter, in „Czernowitzer Morgenblatt”, nr. 3699 din 21 decembrie 1930, ca recenzie la placheta liricã Leben in Versen de Moses Rosenkranz.

54

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„Întîi de toate, reprezentanþii ei sînt poeþi într-o epocã, în care, precum zice o glumã, un soþ îi rãspunde în felul urmãtor consoartei care, în faþa vitrinei unei modiste, îl rugase sã-i cumpere o pãlãrie, deoarece aceasta i se pãruse frumoasã ca o poezie : «Dar, iubito, cine mai cumpãrã poezii în ziua de azi !». În al doilea rînd, aceºti poeþi sînt evrei, ceea ce înseamnã cã restul lumii nici nu vrea sã audã de ei [...], iar lumea evreiascã, cînd îi oferi poeme evreieºti, îþi declarã cã are acum alte griji. În al treilea rînd, poeþii evrei din Bucovina scriu în marea lor majoritate în germanã, fapt de un dramatism special într-un moment cînd ºi în Germania li se contestã poeþilor evrei în viaþã [...] dreptul de a se exprima în limba german㠖 or, ne putem închipui cu ce sentimente ar putea fi întîmpinatã o întreagã generaþie de poeþi evrei de origine rãsãriteanã ºi de limbã germanã. A patra motivaþie, poate esenþialã, a dramatismului condiþiei poeþilor evrei din Bucovina constã în aceea cã le este dat sã trãiascã chiar în Bucovina, acolo unde poezia lor n-are nici ecou ºi nici public, nici editor ºi nici vreo posibilitate de rãspîndire prin periodice, unde nu existã reviste, ci doar cotidiene în care cronica de tribunal sau nimicurile zilnice joacã un rol atît de important, încît redactorii cu greutate s-ar lãsa mai curînd spînzuraþi decît sã publice vreo poezie a vreunui autor evreu al locului”115. Fragmentul face parte dintr-un text din 1932 al aceluiaºi Alfred Margul-Sperber, poetul care, în lunga sa carierã literarã, a întruchipat toate avatarele existenþiale prin care a trecut, dupã 1920, literatura germanofonã crescutã pe fondul civilizaþiei cernãuþene116 ; fiu al administratorului evreu al moºiilor lui Iancu Flondor – liderul recunoscut al partidei naþionaliste româneºti din Bucovina ºi ºef al primei administraþii provinciale de dupã alipirea provinciei la România 115. Apud Herbert Wiesner, Ernest Wichner (ed.), In der Sprache der Mörder. Eine Literatur aus Czernowitz, Bukowina, Berlin, 1993, p. 183. 116. Alfred Kittner, „Alfred Sperber – der Mensch und das Werk”, in Alfred Margul-Sperber, Geheimnis und Verzicht, Bukarest, 1975 ; Peter Motzan, Der Lyriker Alfred Margul-Sperber. Ein Forschungsbericht. Nebst einer kurzen Nachrede, in Schwob (vezi nota 107), pp. 119-136.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

55

în 1918 – el a revenit la Cernãuþi de pe fronturile primului rãzboi mondial, în care a luptat în uniformã austro-ungarã, a colaborat la „Der Nerv”, revistã pe care a ºi finanþat-o, la un moment dat, a pãrãsit apoi Bucovina pentru Paris ºi New York, unde a dus, în contact cu boema artisticã ºi literarã, o existenþã precarã, dupã care s-a reîntors ºi, profesînd pînã în 1940 gazetãria, dar ºi meserii cît se poate de burgheze, a devenit criticul ºi mentorul unui grup de literaþi mai mult sau mai puþin compact, pe care, cu o convingere ºi intensitate ieºite din comun, îi va sprijini sã publice ºi sã se afirme. „Cvadruplul tragism” al condiþiei acestora, aºa cum rezultã din expresiva descripþie a lui Sperber, deseneazã destul de exact contururile unui cîmp cultural de „producþie restrînsã”, în sensul definiþiei lui Pierre Bourdieu117 : teren de manifestare a intelectualilor marginalizaþi, dar cu atît mai senini vizavi de constrîngerile economice ºi sociale curente, convinºi, dacã nu de misiunea lor profeticã, atunci de autenticitatea ºi superioritatea viziunii lor asupra lumii, plasatã dincolo ºi deasupra imediatului, ignorînd în operele lor masa publicului anonim, care le ignorã la rîndul sãu ºi în raport cu care constituie doar „artã pentru artiºti”. Acea efervescenþã a angajamentului ºi devotamentului pentru o cauzã a „spiritului”, despre care îºi aminteºte Rose Ausländer cînd evocã grupurile de tineri Schwärmer ºi Anhänger din Cernãuþiul anilor ’20118 – precum acel Ethisches Seminar, din care a fãcut ºi ea parte ºi care a adunat în jurul filozofiei lui Spinoza ºi Constantin Brunner zeci de adepþi, rãspîndiþi apoi în toatã lumea119 –, capteazã ºi canalizeazã întreaga energie a unei generaþii radicalizate, pentru cã dezrãdãcinate de propriul mediu burghez ºi de propria comunitate confesionalã, resimþind acut deficitul de coeziune ºi solidaritate ca pe o dureroasã înstrãinare din punct de vedere lingvistic, etnic ºi religios ºi de aceea 117. Bourdieu (vezi nota 96), p. 178 ; vezi ºi Michael Stark, Für und wider den Expressionismus. Die Entstehung der Intellektuellendebatte in der deutschen Literaturgeschichte, Stuttgart, 1992. 118. Rose Ausländer, „Erinnerungen an eine Stadt”, in Gesammelte Gedichte, Köln, 1977. 119. Eli Rottner, Das „Ethische Seminar” in Czernowitz, Dortmund, 1973.

56

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

tinzînd a-ºi crea o (sub) culturã opusã deschis conformismului afirmativ al consumului ºi divertismentului. Similitudinile biografice ale celor pe care Alfred Sperber îi lua în consideraþie deja într-un foarte curajos Entwurf eines Grundrisses des deutschen Schrifttums in der Bukowina, apãrut în 1928 în mai multe numere succesive din „Czernovitzer Morgenblatt”120, dintre care cîþiva, inclusiv Sperber, s-au afirmat din plin prin plachetele de versuri publicate între 1930 ºi 1940, confirmã un model de socializare a cãrui coordonatã principalã o constituie provenienþa, în general, din familii evreieºti mic-burgheze, afectate de urmãrile primului rãzboi mondial nu doar economiceºte, ci ºi în raporturile lor cu noua autoritate statalã, care, deºi le acordã odatã cu cetãþenia românã toate drepturile formale decurgînd de aici, îi asimileazã de facto categoriei „strãinilor”, considerate prin tradiþie inferioar㠄autohtonilor” români, acum „naþiune dominantã”121. Procesul de alienare ce acþioneazã asupra celor cãrora rãzboiul ºi refugiul le anihilaserã orice iluzii asupra lumii de dinainte de 1914 ºi care refuzã sã se adapteze, ca „muncitori ai spiritului”, vechii ordini sociale ºi noii ordini naþionale, are aºadar dublu „tãiº” : dezamãgiþi de eºecul revistei „Der Nerv” ºi al încercãrilor ulterioare de a impune publicaþii culturale, cum au fost „Das freie Wort” a lui Benjamin Fuchs, „Die neue Heimat” a lui Helios Hecht sau „Die Gemeinschaft” a lui Albert Maurüber – „într-un oraº unde aurul zace pe stradã”, dar unde „nu-i rentabil sã predici culturã vizavi de incultura civilizaþiei democratice”122 – ºi totodatã ºicanaþi de campania agresivã de „românizare” a Bucovinei, apãsaþi de provincialismul unei geografii rupte de Mitteleuropa, dar ºi de cel al lumii „pãrinþilor”, prea lesne împãcaþi cu abandonul simbolic al acesteia, survenit odatã cu brusca mutaþie identitarã ºi culturalã de dupã 1918, mulþi tineri intelectuali cernãuþeni (Helios Hecht, Albert Maurüber, Salus Markus, Klara Blum, Rose Scherzer-Ausländer, Arthur Kraft, Siegfried Laufer, Moses Rosenkranz, Robert Flinker, 120. Nr. 2983-2993, în luna august 1928. 121. Corbea-Hoisie (vezi nota 98). 122. Salus Markus, Die Geschichte eines Grubenhundes, in „Der Nerv”, nr. 14/1919, p. 128.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

57

Norbert Feuerstein, Louis Hafner, Dagobert Runes, Josef Kruh, Zeno Einhorn, Lothar Bickel, Alfred Kittner etc.) vor porni, precum Alfred Sperber, spre metropolele occidentale – cei mai mulþi spre Viena, la studii, dar ºi spre Germania, Franþa sau Statele Unite – sau chiar spre Bucureºti, „micul Paris”. Cei care se reîntorc dupã cîþiva ani la Cernãuþi, de cele mai multe ori constrînºi de griji materiale, o fac fãrã prea multe iluzii asupra ºanselor locale ale proiectelor lor literare ; mai „înþelepþi” acum, vor evita, în general, conflictele deschise cu establishment-ul, unii optînd chiar, atunci cînd nu lucreazã prin redacþii, pentru profesii ºi ocupaþii burgheze, la adãpostul cãrora ajung sã-ºi dedubleze personalitatea pentru a se proteja de intruziunile cotidianului ºi a scrie în tihnã. Succesul nemijlocit nu pare a-i preocupa, ci, din contra, cei mai mulþi afiºeazã un fel de resemnare rãbdãtoare, publicînd doar ocazional în paginile literare ale gazetelor cernãuþene, dar ºi, pînã spre 1933, în reviste ºi antologii din Braºov, Sibiu sau Timiºoara, ori, mai rar, în publicaþii din Austria ºi Germania. Perseverenþi, cîþiva se vor decide sã-ºi adune producþia literarã în volume : cu excepþia plachetei de versuri Unterwegs a lui Johann Pitsch, apãrutã deja în 1923 ºi dedicatã lui Karl Kraus, celelalte apar, cu intermitenþe, în deceniul al patrulea : Leben in Versen de Moses Rosenkranz în 1930, Gleichnisse der Landschaft de Alfred Margul-Sperber ºi Gedichte de Georg Drozdowski în 1934, Gemalte Fensterscheiben de Moses Rosenkranz în 1936, Der Wolkenreiter de Alfred Kittner în 1938, Geheimnis und Verzicht de Alfred Margul-Sperber ºi Der Regenbogen de Rose Ausländer în 1939, Die Tafeln de Moses Rosenkranz ºi Der Brunnen de David Goldfeld în 1940. O vor face, în general, pe cheltuialã proprie, chiar ºi atunci cînd librarul cernãuþean Niedermeyer le va „împrumuta” sigla editurii Literaria, resemnaþi sã constate cã aria eventualului lor public se îngusta ºi mai tare prin ascensiunea nazismului, inclusiv în rîndurile comunitãþii germane din România. De altfel, separaþia dintre grupul de literaþi cernãuþeni, dintre care prea puþini, Georg Drozdowski de exemplu, nu sînt evrei, ºi aºa-numita Deutsche Volksgemeinschaft devine în anii de dupã 1933 – marcaþi de polemici dure între presa subordonatã acesteia ºi ziarele germanofone cernãuþene, tradi-

58

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

þional conduse de evrei – un fapt împlinit ; dacã în 1932, antologia îngrijitã de Franz Lang ºi Alfred Klug, fruntaºi ai germanilor bucovineni, ºi apãrutã (din nou !) cu titlul Buchenblätter. Jahrbuch für deutsche Literaturbestrebungen mai conþinea, pe lîngã textele aparþinînd în majoritate unor veleitari locali, apropiaþi cercurilor „naþionale” germane, ºi semnãturile lui Alfred Margul-Sperber ºi Rose Ausländer, deja în 1934 Alfred Klug îi comunica lui Sperber cã, deºi îi aprecia în mod deosebit înzestrarea poeticã, nu-i putea recenza volumul de versuri în publicaþiile „naþionale” la care colabora123 – acelaºi Klug care, în 1939, va îngriji tipãrirea la Stuttgart a unui Bukowiner Deutsches Dichterbuch completamente epurat din punct de vedere „etnic”, cu contribuþiile mai curînd diletante, emanînd un aer epigonic-folclorizant, ale unor Heinrich Kipper, Franz Lang, Arthur Bosch, Luise Philippowicz, Lydia Semaka, Hans Prelitsch, Rudolf Mikulicz, Erwin Landwehr etc. Certitudinea, afirmatã deschis în critica literarã sãseascã din Transilvania, cã producþia literarã bucovinean㠄de sînge german ºi nu doar de limbã german㔠nu s-ar fi ridicat vreodatã la nivelul „poeziei autentice”124, nu mai conteazã acum în faþa argumentelor politice ºi rasiale. Simptomaticã este în acest sens ruptura dintre Sperber ºi revista „Klingsor” din Hermannstadt (Sibiu)125, unde, graþie redactorilor ei Heinrich Zillich ºi Harald Krasser, cel dintîi, pe lîngã Rose Ausländer, Itzik Manger (în traducere germanã), Moses Rosenkranz sau Norbert Feuerstein, a publicat nu o datã ; într-un lung dialog epistolar cu Zillich, purtat ani de zile, el va asista uluit la cotitura acestuia înspre naþional-socialism, dublatã de asumarea unui antisemitism tot mai radical, în virtutea cãruia ultimul sãu rãspuns, la o invitaþie a lui Sperber de a colabora la o publicaþie de exil din Praga, va distruge orice punte de comunicare : „Contradicþia ºi lupta dintre evrei ºi germani s-a ascuþit într-atît în ultimii ani, încît nu pot cîtuºi de puþin sã particip la o apariþie comunã a unor 123. Apud Horst Schuller-Anger, „Bukowiner Autoren in siebenbürgischen Kulturperiodika”, in Goltschnigg, Schwob (vezi nota 76), p. 132. 124. Vezi prefaþa lui Harald Krasser la antologia liricã Herz der Heimat, Hermannstadt, 1935. 125. Horst Schuller Anger, Kontakt und Wirkung. Klingsor, Bucureºti, 1994.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

59

autori germani ºi evrei. Este pentru ambele pãrþi mult mai bine ca ºi în acest domeniu sã funcþioneze o foarte clarã disociere”126. Faþã cu ostilitatea tot mai afiºatã a dreptei antisemite româneºti – pe care o resimþea ºi, bunãoarã, elevul cernãuþean Paul Antschel, care, într-o scrisoare cãtre mãtuºa sa, declara c㠄despre antisemitismul din ºcoala noastrã aº putea scrie o carte de 300 de pagini”127 –, izolarea ºi senzaþia de înstrãinare pe care o trãieºte micul grup de literaþi din Cernãuþi devin tot mai apãsãtoare, la marginea suportabilului ºi a disperãrii, cea care-l împinge, de pildã, pe talentatul poet Siegfried Laufer la sinucidere. O soluþie pentru a depãºi complexul marginalizãrii ºi a sfida, cumva, vicisitudinile unei presiuni exterioare anihilante pentru însuºi procesul creator a constituit-o proiectul obsesiv, îndelung examinat, vehiculat ºi „negociat” de Sperber ºi de prietenii sãi, al unei tentative de a se „lansa” ºi impune în comun în faþa unui public avizat de limba germanã, fie ºi din afara Germaniei128. Dupã aproape ºapte ani de pertractãri, ce au contat pe bunãvoinþa editurii berlineze Rudolf Schocken, (ultima editurã evreiascã toleratã în al III-lea Reich, desfiinþatã în 1938), dar ºi pe eventuale relaþii în mediile exilului, la Praga, Viena, Zürich, ba chiar Moscova, eºecul acestei speranþe disperate de a obþine un „ecou” al propriei literaturi a adãugat o dezamãgire în plus derutei ºi deprimãrii unei generaþii „însingurate” ºi „descurajate”, constrînse de viaþã, cum îi scria lui Sperber „vienezul” Kamillo Lauer, „sã fi învãþat un singur lucru : tãcerea”129. 126. Apud George Guþu, „Im Trubel der Geschichte – Heinrich Zillichs Briefe an Alfred Margul-Sperber”, in Schwob (vezi nota 107), pp. 206-215 ; deasemenea Glass (vezi nota 103), îndeosebi pp. 561-567, Wiesner, Wichner (vezi nota 115), pp. 124-131, William Totok, „Die Finger zu rostigen Krallen gebogen”. Heinrich Zillich und die Topographie der Verdrängung, in „Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik”, nr. 1/1993, pp. 57-72. 127. Israel Chalfen, Paul Celan. Eine Biographie seiner Jugend, Frankfurt am Main, 1983, p. 51. 128. Wiesner, Wichner (vezi nota 115), pp. 179 ºi urm. ; George Guþu, „Die Buche. Zur Geschichte einer Anthologie”, in Motzan, Sienerth (vezi nota 111), pp. 149-175. 129. Apud Wiesner, Wichner, (vezi nota 115), p. 189.

60

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Inventarul controverselor ºi polemicilor în legãturã cu motivaþia, „profilul” ºi chiar titlul antologiei – care a glisat de la deutschsprachige Judendichtung la jüdische Dichtung – reprezintã el însuºi un util îndreptar asupra incertitudinii identitare ce s-a asociat literaturii germanofone cernãuþene dintre cele douã rãzboaie mondiale. Refuzul unora dintre cei solicitaþi sã colaboreze de a se socoti „evrei români”, al altora de a accepta vreo ascendenþã literar㠄bucovinean㔠sau, în sfîrºit, precum în cazul lui Victor Wittner sau chiar al lui Moses Rosenkranz, profesia de credinþ㠄germanã”, clamatã în virtutea cã limba este cea care îl „face” pe scriitor, prefaþeazã orice încercare de a defini un gen proxim tematic ºi stilistic al acelui „cor nevãzut” de poeþi, de care vorbea deja în 1928 Alfred Margul-Sperber. Pe lîngã efectul (în context) segregant al opþiunii lor persistente ºi „încãpãþînate” pentru limba germanã, paradoxal în raport cu virtualul acces deschis astfel spre o mare culturã europeanã, concentrarea asupra genului liric, care, în ierarhia „economic㔠a oricãrui cîmp literar, se situeazã pe locul cel mai de jos al „consumului” public, amplificã complexul claustrãrii ºi marginalizãrii unui mediu literar pregãtit ºi resemnat sã-ºi asume alteritatea încã din clipa exploziei expresioniste de dupã 1918. Dacã dominanta socialã a textelor din „Der Nerv” sau a poemelor începuturilor lui Sperber ºi ale Rosei Ausländer îºi construieºte discursul pe mãsura mesajului violent contestatar, combinînd viziunile apocaliptice ale unui Megalopolis terifiant cu influxul mesianic al unei metaforici a contrastelor frapante ºi provocatoare, declanºarea aproape imediatã a dramei lingvistice proiecteazã în prim plan reflecþia asupra a însuºi limbajului poetic, ceea ce se traduce printr-o foarte timpurie „schimbare la faþã”, atît a paletei imagistice, cît ºi a „tonului” liricii cernãuþene. Experienþa avangardistã se transformã spectaculos, ca ºi cum s-ar fi mistuit printr-o ardere prea intensã, în contrariul ei ; în prefaþa la primul sãu volum de versuri, Sperber declara de altfel c㠄renunþã bucuros la a fi socotit printre poeþii moderni”, mãrturisindu-ºi fãrã ezitãri preferinþa pentru o poetic㠄învechitã ºi tradiþionalã”. Aceasta se traduce în textele sale ºi ale celorlalþi într-o explicitã revenire la un algoritm liric preluat prin filierã neoromanticã, unde unei aºa-zise Erlebnislyrik, ca

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

61

reprezentare simbolicã a „temelor” realitãþii, i se adaugã semantizarea a chiar limbajului poetic, cu armoniile ºi contrastele construite din ritmul ºi sonoritãþile sale, iar reflecþia discursivã asupra unor „conþinuturi” raportabile la o experienþ㠄obiectivã”, temporal ºi spaþial delimitabilã, se îmbogãþeºte prin concentrarea asupra expresivitãþii (ºi muzicalitãþii) semnificantului. Faptul cã, în aceeaºi cheie programaticã, ce asimileazã resursele nelimitate ale „producerii” în „interiorul” limbajului cu un model al libertãþii, unde creaþia îºi transcende „obiectul”, impulsul acestei procesualitãþi neîntrerupte trimite automat la „cartea naturii”, ale cãrei alegorii ºi simboluri, odatã descifrate de puterea imaginativã a poeþilor, sînt reîncifrate de aceeaºi în dimensiunea esotericã a cuvintelor, explicã, mai plauzibil decît o face însuºi Alfred Margul-Sperber, constanta peisagisticã a liricii bucovinene ; afirmaþia sa cum cã poeþii evrei din aceastã provincie ar fi, spre deosebire de cei din altã parte, mai legaþi de mediul rural decît de cel urban ºi cã o anume simplicitate ºi „primitivitate” a relaþiei lor lingvistice cu „lucrurile” s-ar datora unei anume afinitãþi cu folclorul slav ºi românesc130 este circumstanþialã, ca argument al unui autohtonism sui generis, ºi, vizavi de chiar esenþa civilizaþiei cernãuþene, forþatã. Fãrã îndoialã cã aceastã ostentativã, pentru cã neobiºnuitã întoarcere cãtre naturã, ce traverseazã, emblematic, opera liricã a întregii generaþii, ºi care devine pentru Sperber, mai ales în Gleichnisse der Landschaft, ocazia de a propune chiar o poeticã a simbolului în descendenþã goetheanã, reprezintã, de fapt, un veºmînt, un travesti, o reacþie de apãrare, dar nu mai puþin un gest provocator, o invitaþie la de-cliºeizarea unui limbaj cotidian ce acumuleazã agresivitatea tot mai intensã a lumii înconjurãtoare, agresivitate perceputã, odatã cu ascensiunea nazismului în Germania, ca o ameninþare asupra a înseºi identitãþii „lingvistice” a civilizaþiei cernãuþene. Este ºi motivul pentru care socotim lectura Barbarei Wiedemann, 130. Alfred Margul-Sperber, Jüdische Lyrik in der Bukowina, apãrut în 1936 în almanahul „Selbstwehr” din Praga, apud Edith Silbermann, „Celan im Kontext der Bukowiner Dichtung”, in Goltschnigg, Schwob (vezi nota 76), pp. 309-331.

62

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

care, pentru a le descalifica poezia drept convenþionalã ºi epigonicã, inventariazã în poemele literaþilor cernãuþeni toate elementele ce i se par „împrumutate” prin frecventarea predecesorilor, de la Goethe ºi Heine pînã la Stefan George, Rilke, Trakl sau Else Lasker-Schüler131, ca pe una reducþionistã, cantonatã mai ales în „literalitatea” textului. În aºa-numitul poetischer Moderantismus132 al generaþiei lui Sperber armistiþiul cu „lumea” este, de fapt, unul aparent, ca ºi „îmblînzirea” mesajului, altãdatã atît de angajat „negativ”, al unei creaþii poetice care, la prima vedere, îºi schimbase radical, dupã 1930, tonalitatea ºi „înfãþiºarea”. Utopia unui teritoriu lingvistic imun la determinãrile conjuncturale ale „nebuniei ºi urii”, evocate de Sperber în prefaþa primei sale plachete de versuri, „peisajul veºnic”, desprins de o temporalitate vrãjmaºã, schiþeazã o ultimã ºi disperatã fãrîmã de rezistenþã în faþa discursului corupt de tentaþia ucigaºã, cãruia poeþii, cei care-ºi percep fragilitatea la modul cel mai acut, mai cred cã-i pot dezamorsa ºi neutraliza pe cont propriu efectele destructive. Tot aºa cum, la altã scarã, în Cernãuþiul de odinioarã, la fel ca ºi în Viena sau Berlin, hipercorectitudinea cãutatã ºi subliniatã a limbii germane, menitã a evidenþia astfel ruptura de „jargon”, devenise ea însãºi, prin nefireasca sa „literaritate” desprinsã de culoare localã, o marcã a „evreului fãrã însuºiri”133, starea de extremã alienare (Entfremdung), pe care ei o trãiesc acum ca indivizi ºi ca membri ai unei colectivitãþi, se preschimbã, prin chiar gestul de a reconstrui în limbaj, prin contrast cu cotidianul, o realitate „stranie”, care, prin chiar condiþia sa „idealã”, fractureazã ºi submineaz㠄firescul” comunicãrii ordinare în profundã crizã, într-un veritabil exerciþiu al insolitãrii textuale (Verfremdung) ; este filonul ce alimenteazã, de altfel, paradoxala continuitate a liricii bucovinene într-o „a doua” promoþie, în care mai tinerii 131. Barbara Wiedemann-Wolf, Antschel Paul-Paul Celan. Studien zum Frühwerk, Tübingen, 1985, pp. 25-50. 132. Klaus Werner, „Czernowitz. Zur deutschen Lyrik der Bukowina im 20. Jahrhundert”, in Corbea, Astner (vezi nota 113), pp. 42-66. 133. Sander Gilman, Jewish Self-Hatred. Anti-Semitism and the Hidden Language of the Jews, Baltimore/London, 1986 ; Jacques Le Rider, Modernité viennoise et crises de l’identité, Paris, 1990, pp. 316 ºi urm.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

63

Paul Celan, Immanuel Weißglas, Selma Meerbaum-Eisinger, Alfred Gong îºi însuºesc, la rîndul lor, „poetica” lui Sperber, dupã care poemul se confundã cu „tãcerea faþã de care muþenia însãºi devine asurzitoare”134. Mai mult decît dezolarea neputincioasã vizavi de spectacolul dezumanizãrii, reflexul de a-l fi contrariat ºi demascat prin chiar gestul insolit, descris admirativ de Paul Celan într-o scrisoare din anii ’60 cãtre acelaºi Sperber, de „a da rimã cuvîntului fãrã de rimã : om”135, se transformã, în preajma rãzboiului ºi a Holocaustului, în însãºi întemeierea esteticã a poeziei germanofone din Bucovina, cea care îi confirmã consistenþa ºi legitimitatea ca discurs liric modern ºi original.

* Evenimentele vor îndreptãþi, din pãcate, sumbra viziune a poeþilor : ocupat în iunie 1940 de sovietici, ce vor dezlãnþui prigoana împotriva burgheziei locale, româneºti, dar mai ales evreieºti, mergînd pînã la deportãri în masã în Siberia – în timp ce etnicii germani, printre care ºi poetul Georg Drozdowski, vor fi fost strãmutaþi, la ordinul lui Hitler, în Germania –, Cernãuþiul va fi recucerit un an mai tîrziu de armata românã, însoþitã de unitãþi SS, care, pentru a pedepsi aºa-zisa culpã de „necredinþ㔠a evreilor bucovineni faþã de statul român, vor iniþia teribila represiune, inauguratã cu arestãri, torturi ºi execuþii în masã ºi culminînd cu închiderea evreilor în ghetto ºi deportarea celor mai mulþi dintre ei în lagãre de concentrare în Transnistria. În puþinã vreme se va consuma, în decorul „strãzilor pavate cu bani evreieºti”, al caselor „proiectate de arhitecþi evrei ºi ridicate de evrei”136, ceea ce cu puþinã vreme înainte pãrea de neconceput : finalul inconturnabil al „civilizaþiei cernãuþene”. Poeþii îi vor împãrtãºi soarta, iar unul dintre ei, 134. Alfred Margul-Sperber, Das verzauberte Wort. Der poetische Nachlaß 1914-1965, hg.von Alfred Kittner, Bucureºti, 1969, p. 5. 135. „Etwas, das mir oft, wie Ihnen in der Nazi-Zeit, als das nach dem Reim rufende Reimlose erscheint – das Wort Mensch”, în scrisoarea datatã 12 septembrie 1962, in Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea româneascã, Bucureºti, 1987, p. 272. 136. Elias Weinstein, Auszug aus Czernowitz. Schlussakt der Tragödie der Czernowitzer Juden, in „Die Stimme”, mai 1946, pp. 1-3.

64

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

tînãra ºi talentata Selma Meerbaum-Eisinger, va pieri în Transnistria, în timp ce, dintre potenþialii colaboratori ai antologiei lui Sperber risipiþi de decenii în Europa, destui se vor numãra printre milioanele de victime ale maºinii de exterminare germane. Dupã ce în primãvara lui 1944 Armata Roºie va elibera oraºul, li se va fi revelat, ca ºi celor mai mulþi dintre puþinii supravieþuitori, cã firul odatã rupt nu va mai putea fi vreodatã reînnodat. Prima etapã a definitivei Diaspore – insuportabilã pentru un Robert Flinker, ce se va sinucide în primele luni ale anului 1945 – se va numi ºi pentru ei Bucureºti, de unde Rose Ausländer ºi Alfred Gong vor pleca în America, Dusza Czara în Polonia, Norbert Feuerstein, mai tîrziu Salome Mischel în Palestina/Israel, Paul Celan la Paris, iar Moses Rosenkranz, arestat de sovietici, într-un lagãr de muncã din Siberia. Pe loc vor rãmîne, printre alþii, Alfred Margul-Sperber, Alfred Kittner, Immanuel Weissglas, ce-ºi vor investi „extrateritorialitatea” într-o aºa-zisã rumäniendeutsche Literatur137, în care aparatul de propagandã al Partidului Comunist a dizolvat îndatã dupã venirea la putere, iniþial sub strict ºi centralizat control ideologic, literaturile regionale germanofone tradiþionale din Transilvania ºi Banat. Din experienþa bucovinenilor, mai cu seamã din acea mecanicã a conversiei alienãrii în distanþare textualã, se vor împãrtãºi în anii ’60 ºi ’70 un Oskar Pastior sau un Franz Hodjak, dar ºi, în anii 80, o prozatoare de anvergura Hertei Müller, cei care, inclusiv prin transferul lor simbolic, dramatic traseu al „de-teritorializãrii”, de pe „meridianul” lui Mitte des Randes în cel al lui Rand der Mitte138, se vor fi identificat pe deplin cu idealul (atins) al de-provincializãrii literaturii saºilor ºi ºvabilor din România. 137. Vezi Andrei Corbea-Hoisie, „Erneute Anmerkungen zum Begriff „Rumäniendeutsche Literatur. Versuch einer ideologiekritischen Dekonstruktion”, in Gotthart Wunberg, Dieter A. Binder (ed.), Pluralität. Eine interdisziplinäre Annäherung, Wien/Köln/Weimar, 1996, pp. 81-99. 138. Gerhard Csejka, „Der Weg zu den Rändern, der Weg der Minderheitenliteratur zu sich selbst”, in Anton Schwob, Brigitte Tontsch (ed.), Die siebenbürgisch-deutsche Literatur als Beipiel einer Regionalliteratur, Köln/Weimar/Wien, 1993, pp. 51-70.

ÎN JURUL „MERIDIANULUI”

65

Este ºi terenul pe care, la o altã scarã, s-au constituit premizele poeticii celaniene, ca acumulãri care, proliferînd în prelungita crizã identitarã a evreului germanofon oripilat ºi exclus de jargonul „oficial”, brutal ºi violent al nazismului, au profilat latent sensul central al conceptului de „meridian”, ca teritoriu al unui „dialogism” genuin, tinzînd, în cãutarea Celuilalt, spre anihilarea anchilozãrilor ideologice ale limbajului ºi ale structurilor sale „de suprafaþ㔠: „poemul nãzuieºte cãtre un Altul, are nevoie de acest Altul, are nevoie de un Interlocutor. Îl cautã, i se mãrturiseºte”139. Experienþa rãzboiului, a persecuþiilor rasiale, a morþii pãrinþilor într-un lagãr din Transnistria îi revelã eºecul „Frumosului” ca ideal axiologic al limbajului ºi produce în experienþa sa liricã, pornitã în descendenþa modelului neoromantic al „operei de art㔠atemporale, o falie ce-i interzice orice revenire la discursul liric considerat ca expresie „aleas㔠a unei realitãþi „interioare” ºi, nu mai puþin, ca tentativã de „poetizare” a lumii. Lupta cu cuvintele, cu „zãbrelele limbii” compromise prin instrumentalizare ºi cliºeizare „ucigaºã”, devine de la o plachetã la alta tot mai aprigã ºi neînduplecatã, cãci ele par poetului a-i împiedica accesul nemijlocit la „lucrurile” universului înconjurãtor ºi a-i bloca astfel impulsul irepresibil, hölderlinian, cãtre aflarea rãdãcinilor „fiinþãrii” falsificate prin alienare. „Eliberarea” pe care o evocã în dizertaþia dedicat㠄meridianului”140 coincide cu pasul decisiv peste pragul „strîmtorii” denotative a limbajului, ce ºterge limitele artificiale, instaurate de „civilizaþie”, dintre „limb㔠ºi „poezie”141 ; saltul „mortal” – prin Verfremdung / ostrannenie / „insolitare” – în 139. Paul Celan, „Der Meridian. Rede anläßlich der Verleihung des Georg-Büchner-Preises”, in Paul Celan, Gesammelte Werke in fünf Bänden, ed. de Beda Allemann, Stefan Reichert, Frankfurt am Main, 1983, vol. 3, p. 198. Vezi ºi Michael Jakob, Das „Andere” Paul Celans oder von den Paradoxien relationalen Dichtens, München, 1993, p. 51. 140. Celan (vezi nota 139), p. 202. Vezi comentariul lui Harald Weinrich în studiul Kontraktionen, din Dietlind Meinecke (ed.), Über Paul Celan, Frankfurt am Main, 1973. 141. Eugenio Coseriu, Thesen zum Thema Sprache und Dichtung, in Beiträge zur Textlinguistik, hrsg. von Wolf-Dieter Stempel, München, 1971, pp. 184-188.

66

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„imperiul libertãþii” constituie ºi gestul „suprem” de negaþie a unei teribile ºi înfricoºãtoare „cazne” la care omul ar fi fost supus de propria-i derivã în istorie. În cuvintele lui Theodor W. Adorno : „Poemele lui Celan vor sã exprime maxima oroare prin mijlocirea tãcerii. Însuºi conþinutul lor de adevãr devine, astfel, negativul sãu”142.

142. Theodor W. Adorno, „Ästhetische Theorie” in Gesammelte Schriften, Bd. 7, Frankfurt am Main, 1970, p. 325. Vezi ºi Georg-Michael Schulz, Negativität in der Dichtung Paul Celans, Tübingen, 1977.

67

„Chipul cioplit” al realitãþii imediate Evreii din Cernãuþi în sursele literare ale secolului al XIX-lea Ne propunem în rîndurile ce urmeazã sã formulãm un ºir de reflecþii pe marginea unei experienþe pe care o socotim foarte interesantã ºi care s-a consumat pe parcursul a aproape doi ani, rezultatul ei urmînd, sperãm, a se materializa în proiectata apariþie a unei antologii de texte legate de istoria evreimii cernãuþene, în seria Jüdische Städtebilder de la editura Suhrkamp din Frankfurt am Main1. Relaþia dintre aceastã experienþã de lecturã ºi alegere ºi respectiv ceea ce ne propunem acum este, dupã noi, una mai mult decît fireascã : dacã istoria urbanã a Cernãuþiului nu poate fi despãrþitã de istoria evreimii trãitoare aici, ba chiar se identificã cu aceasta, în aceeaºi mãsurã ea se leagã nemijlocit de ceea ce a însemnat pentru aceastã comunitate iluminismul (în varianta sa impusã, ca „iosefinism”, ca ºi în varianta sa „internalizatã”, ca Haskala), cu toate urmãrile sale ideologice, politice, economice, sociale, culturale. Din satul de la graniþa nordicã a principatului Moldovei, în care armatele generalului imperial Spleny gãseau, la 1775, 112 familii evreieºti, locuind pe unica stradã a aºezãrii, Judengasse, s-a ridicat într-un secol ºi mai bine o micã metropolã central-europeanã, unde – am mai arãtat-o ºi altãdatã2 – o conjuncþie de factori a creat o situaþie aproape unicã în Europa vremii prin ceea ce s-ar putea 1. Au apãrut pînã acum, începînd cu 1994, antologii consacrate Pragãi (îngrijitã de Ingeborg Fiala-Fürst), Amsterdamului (îngrijitã de Carel ter Haar), Cracoviei (îngrijitã de Maria Klanska), Vienei (îngrijitã de Martha Keil), Frankfurtului (îngrijitã de Siegbert Wolf). 2. Andrei Corbea-Hoisie, La culture juive germanophone de Bucovine et de Czernowitz, in „Revue Germanique Internationale” 1 (1994), pp. 165-181 .

68

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

numi „calitatea” implicãrii evreilor în procesul de modernizare ºi expansiune capitalist㠖 pînã într-acolo încît, fãrã vreo intenþie peiorativã, Cernãuþiul a fost deseori (mai ales pînã la 1918) considerat ca un „nou Ierusalim” („Ierusalimul de pe Prut”, „Al doilea Canaan”, „Eldorado-ul evreiesc al Austriei” etc.). Pe de altã parte, întreprinderea de a reconstitui o „istorie” pe baza izvoarelor „literare” nici cã putea fi mai potrivitã în cazul Cernãuþiului, oraºul devenit celebru mai ales prin marele poet modern Paul Celan, nãscut ºi crescut în Cernãuþiul Bucovinei, numitã de el „un þinut unde oamenii ºi cãrþile trãiau” (eine Gegend, wo Menschen und Bücher lebten) 3. De aici pornind, se impune de la sine interogaþia ce nu rareori a preocupat reflecþia teoreticã despre relevanþa demersului istoriografic : cum se poate scrie astãzi „istorie” sau, altfel spus, dacã se mai poate scrie astãzi „istorie”. Vechea îndoialã hermeneuticã, aceea dacã subiectul aflat el însuºi într-o „istorie” în desfãºurare, ar avea dreptul sã pretindã c㠄istoria” naratã de el coincide cu însãºi istoria, cã acoperã aºadar realitatea istoriei, ne-a obsedat ºi pe noi în fazele iniþiale ale operaþiei de antologare de care vorbeam mai sus. În ciuda disperãrii agnostice, la care conduc asemenea îndoieli, eºti pe de altã parte conºtient cã ceea ce se considerã a fi cunoaºterea umanã constã de fapt dintr-o modelare inevitabil reducþionistã a lumii percepute de individ ºi prelucrate de acesta pe baza însuºirilor sale fizico-psihice ; asemenea re-prezentãri sînt menite s㠄traduc㔠complexitatea mediului infinit în semne accesibile finitei (limitatei) conºtiinþe umane. Ele, semnele, de-semneaz㠄desenînd”, ele edificã în „icoanã”/„icon”/„imagine”4 constructe verbale, prin 3. Paul Celan, „Ansprache anläßlich der Entgegennahme des Literaturpreises der Freien Hansestadt Bremen”, pp. 185-186, in Gesammelte Werke, vol. 3, Frankfurt am Main, 1983. 4. Daniel-Henri Pageaux, „Image/Imaginaire”, in Hugo Dyserinck/Karl Ulrich Syndram (ed.), Europa und das nationale Selbstverständnis. Imagologische Probleme in Literatur, Kunst und Kultur des 19. und 20. Jahrhunderts, Bonn, 1988, S.367-379 ; termenul românesc de „icoan㔠îl foloseºte Mihai Eminescu ca echivalenþã pentru germanul Bild – vezi „recenzia” sa, intitulatã Sãmînþã jidoveascã din Cernãuþi, la culegerea de foiletoane a lui Karl Emil Franzos : Aus Halb-Asien.

„CHIPUL CIOPLIT” AL REALITÃÞII IMEDIATE

69

aceea cã fixeazã imaginea „exteriorului”, ca image (imago, eikon), ºi în care un Martianus Capella întrezãrea quasi-litterae, destinate sã-l re-constituie ºi sã-l re-producã. De aceea doar recursul la defetiºizarea practicatã de o hermeneuticã atentã la „distanþa” dintre interpret ºi obiectul interpretãrii sale ar fi în mãsurã sã relativizeze pretenþia absolutizantã a istoriilor concurente, paralele ori succesive – ca tãlmãciri ale Realului –, unde imaginile se încruciºeazã nu rareori cu imaginarul, defetiºizare posibilã tocmai prin evidenþierea artificiului aºa-zisei lor calitãþi „naturale”, a condiþionãrilor ºi determinãrilor lor ideologice ºi narative. Abia pe frontiera comunã a acestor „imagini” multiple ºi reciproce ale Realului, aparent „haoticul” curs al istoriei va cãpãta pentru observator un sens descifrabil. În ultimã instanþã, analiza „imagologic㔠a textelor socoteºte conceptul de „imagine” din perspectiva însuºirii ei ca „limbaj simbolic” printre alte limbaje simbolice de care dispune la un moment dat un anumit corp social. Cu atît mai mult, diferenþierea între texte „ficþionale” ºi „neficþionale” ar fi în cazul de faþã irelevant㠖 am þinut de aceea mai puþin seama în alcãtuirea antologiei de criterii de valoare esteticã ºi mai mult de înþelesul mai larg al noþiunii de „literaturã”, de la beletristicã la genurile aºa-zis „paraliterare” – memorii, jurnale, reportaje, scrieri politice, documente de epocã. Rãmîne interogaþia asupra coerenþei unei asemenea succesiuni de „imagini” : cît de complet, de exact, de „obiectiv” este produsul final ? În discuþie intrã ºi faptul cã unghiul de vedere ce construieºte „imaginea” recepteaz㠄exteriorul” fie ca pe o componentã a Sinelui propriu, fie ca alteritate, or mecanismul psihologic (individual sau de masã) transformã imaginile alteritãþii ºi în aºa-zise „imagini ale strãinului”, dacã nu cumva ale „duºmanului” (Fremdbilder, Feindbilder). A „ilustra” istoria „aºa cum a fost”, dupã idealul lui Ranke, presupune ºi luarea în consideraþie inclusiv a acestor „imagini”, chiar dacã, pentru istoria evreiascã în general ºi pentru cea cernãuþeanã în special, ele au condus la tragice ºi sîngeroase derapaje. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien, Leipzig, 1876, in „Curierul de Iaºi”, nr. 94 din 25 august 1876, p. 3, reprodusã în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Bucureºti, 1980, p. 190.

70

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Grosso modo, sursele „literare” privitoare la evreimea cernãuþeanã dupã 1775 pot fi împãrþite în douã mari categorii : surse „externe” ºi surse „interne”, înþelegînd prin acestea din urmã izvoarele ce le constituie scrierile datorate autorilor evrei. Dacã þinem seama de faptul cã o „literatur㔠evreiascã în sensul modern al conceptului reprezintã, în fond, o consecinþã ºi un „rezultat” al iluminismului, ºi cã pînã atunci producþia spiritualã intracomunitarã a evoluat, tradiþional, în spaþiul illo tempore al comentariilor talmudice, evitînd, chiar ºi în sensul religios propriu, „imaginea”, „chipul cioplit” al realitãþii imediate, se poate explica de ce pînã tîrziu, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, primeazã sursele „externe” ; cele „interne” apar iniþial sporadic, ºi tot la solicitarea „exteriorului”, unde existã un interes public constituit ºi motivat, sub formã de relatãri ºi corespondenþe din Bucovina – unele publicate de reviste erudite5, precum „Archiv für Geographie”, „Vaterländische Blätter” sau „Österreichisches Archiv” – pentru ca mult mai tîrziu ele sã se diferenþieze dupã genuri, dupã limbi de expresie ºi finalmente ca discurs, cu adresabilitate cãtre categorii anume de cititori. Informatorii iniþiali ai autoritãþilor vieneze, militari ºi birocraþi din primele administraþii ale noii provincii alipite dupã 1775 de Austria, îi privesc pe evreii cernãuþeni, „autohtoni” ºi imigraþi din Galiþia sau Ucraina cu sentimente amestecate : pe de o parte administraþia habsburgicã avea tot interesul sã repopuleze regiunea, de unde mulþi þãrani români se refugiaserã în interiorul graniþelor Moldovei, dar mai ales sã-i stimuleze economia, aceasta ºi cu ajutorul impozitelor foarte ridicate pretinse evreilor ; pe de altã parte contau mult vechile rezerve de ordin religios ale catolicismului tradiþional al Vienei, acum drapate în argumente iluministe împotriva izolaþionismului de tip medieval al comunitãþilor evreieºti, împotriva rezistenþei lor la presiunile civilizaþiei moderne sau împotriva 5. O relatare nesemnatã, apãrutã în „Vaterländische Blätter für den österreichischen Kaiserstaat” (nr. 34 din 2 septembrie 1808) sub titlul Bemerkungen über die Bukowina, deplîngea faptul c㠄rapoarte” foarte exacte asupra þinutului, (precum cel al unui Hofrat von Reichmann), sînt citite doar de autoritãþile cancelariei imperiale ºi nu au parte, prin publicare, de o audienþã mai largã.

„CHIPUL CIOPLIT” AL REALITÃÞII IMEDIATE

71

pretinsei „imoralitãþi” financiare a evreilor (precum practicarea cãmãtãriei). Cancelaria imperialã este bombardatã cu argumente pro ºi contra alungãrii evreilor recent imigraþi în Bucovina ; drept condiþie a tolerãrii lor se pune convertirea lor „profesional㔠în agricultori, ceea ce nu reuºeºte decît parþial ºi conduce la o primã ºi masivã izgonire a peste 500 de familii evreieºti între 1782 ºi 1783. De altfel, ambivalenþa atitudinii autoritãþilor faþã de evrei va continua ºi ulterior : alipirea Bucovinei la Galiþia, dar mai cu seamã patentul imperial din 7 mai 1789, în care se proclama egalitatea în drepturi ºi obligaþii a evreilor din Galiþia ºi Bucovina cu ceilalþi supuºi vor favoriza noi valuri de imigrare. Cãlãtori civili, în primul rînd geografi (ca Joseph Rohrer, Vinzenz Batthyani, Michael Stöger, Carl Otto von Arnim, Samuel Bredetzky, Karl von Merdinger, J.G. Kohl etc.), vor constata, unii rezistenþa îndîrjitã la noutate, chiar impusã cu forþa, alþii succesele în „educarea moral㔠a evreilor, ca de exemplu consimþãmîntul unor familii (112 în comunitatea cernãuþeanã la 1807) de a lucra pãmîntul. Dar pentru dinamica economicã a ieºirii din orînduirea feudalã evreii erau indispensabili. Documentele vremii atestã antipatia autoritãþilor pentru monopolul evreiesc în comerþ ºi cîrciumãrit, dar totodatã simpatia pentru meseriaºii evrei, tot mai mulþi, unii iniþiind deja în jurul anilor 1820 chiar ºi activitãþi de tip industrial (precum un Josef Reichenberger, ce pune pe picioare o „fabric㔠de sticlãrie). Afacerile profitabile atrag ºi mai mulþi coloniºti evrei din þinuturile vecine, încît la 1846 trãiau în Cernãuþi circa 15 000 de evrei, de cincisprezece ori mai mulþi decît cu 70 ani în urmã. Chiar dacã se aºazã ºi în sate, majoritatea evreilor preferã aglomerarea citadinã, în pofida faptului cã la Cernãuþi li se refuzase încã la 1786 încetãþenirea ºi chiar dreptul de proprietate, în condiþiile în care la acea datã, numai pe Lemberger Strasse, 91 de case se aflau în proprietate evreiascã. Este semnificativ faptul cã, în însemnãrile sale din cãlãtoria întreprinsã la Cernãuþi în anul 1817, însuºi împãratul Franz înregistreazã precaritatea caselor, gata sã se prãbuºeascã, din ceea ce el numeºte „Judenstadt”, dar pe de altã parte laudele pe care le aduce progreselor urbanizãrii din centrul oraºului, unde remarcã diferite clãdiri noi, ignorã în acest areal „civilizat” prezenþa certã a unor proprietari de case evrei.

72

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

În ciuda tuturor opreliºtilor, evreii îºi aduc o contribuþie hotãrîtoare la urbanizarea Cernãuþiului – ca de pildã un Karl Nadler, care la 1828 construieºte, iniþial fãrã aprobare, prima casã cu douã etaje din oraº. Aceºti evrei cernãuþeni, parte a unei anume protoburghezii economice, se transformã treptat din subiecþi ai procesului de urbanizare în obiecte ale sale, cãci volens nolens ei încep sã-ºi însuºeascã o formaþie ºi cultur㠄burgheze”, în sensul normelor de civilizaþie ºi conduitã moderne, ceea ce îi situeazã automat în contradicþie cu reglementãrile izolaþioniste ale comunitãþii religioase. În paralel, se poate spune ºi cã, din obiecte ale „presiunii” iluministe impuse de împãratul Josef al II-lea (vezi înfiinþarea destul de timpurie a unor ºcoli normale germano-evreieºti, cu predare în germanã, apoi obligativitatea germanizãrii numelor de familie, interdicþia de a se înveºmînta altfel decît ceilalþi supuºi), o parte din noii „burghezi” cernãuþeni devin subiecþi ai iluminismului, cu alte cuvinte voluntari ai miºcãrii Haskala din Bucovina, de a cãrei îndreptãþire sînt în primul rînd ei înºiºi convinºi. De la suspiciunea rabinilor ortodocºi împotriva dascãlilor evrei cu înclinaþii iluministe importaþi din Boemia ºi Galiþia, evoluþia relaþiei dintre tradiþie ºi modernizare este programatã de însãºi necesitatea noilor generaþii de a comunica ºi de a se integra vieþii moderne, mai emancipate de restricþiile religiei tocmai pentru a favoriza individualismul, trãsãtura de bazã ºi condiþia esenþialã a succesului în competiþia capitalismului incipient. Sub aceste auspicii are loc în anii ’30 ai secolului trecut prima încetãþenire oficialã a doi evrei cernãuþeni : Hermann Juster ºi Salomon Brunstein, întreprinzãtori înstãriþi ºi nu mai puþin fruntaºi ai miºcãrii Haskala. Din aceastã perioadã începînd, conflictul dintre „moderniºti” ºi tradiþionaliºti se proiecteazã în centrul istoriei evreieºti locale ; de altfel, din rîndurile maskililor se recruteazã ºi primii cronicari ai oraºului ºi evreimii sale, care scriu în limba germanã pentru periodice din Viena ori Berlin, grijulii sã consemneze fiecare pas ºi fiecare succes pe calea emancipãrii de sub tirania ortodoxiei comunitare. În „Allgemeine Zeitung des Judentums”, „Wiener Blätter” sau „Jahrbuch für Israeliten” se pot citi, printre altele, corespondenþele lui Julius Barasch, David Schwarzfeld, ale unui M.A. (Moritz Amster ?) ºi ale altora despre, printre

„CHIPUL CIOPLIT” AL REALITÃÞII IMEDIATE

73

altele, iniþiativele de a fonda ºcoli israelite în limba germanã, prima fiind tentativa din 1842, nereuºitã însã, a maskililor ºi filantropilor Isak Rubinstein ºi Joseph Nadler. Capul de afiº încep însã sã-l constituie, inclusiv în publicaþii foarte cãutate ºi citite, precum „Der Humorist” al lui Moritz Gottlieb Saphir (el însuºi cãlãtor la Cernãuþi în 1844),– pentru care scriu un Leon Leberg (Gerbel) ºi un J. Kappadox – sau „Wiener Zeitung”, aºezarea la Sadagura, localitate situatã în dreptul Cernãuþiului pe celãlalt mal al Prutului, pe moºiile baronului Mustatza, a curþii rabinului „fãcãtor de minuni” Israel Friedmann din Ryzhin, fugar din Ucraina. Este interesant faptul cã maskilii cernãuþeni au reuºit sã împiedice, prin intervenþii la autoritãþi, stabilirea tzadik-ului la Cernãuþi, cãci personajul era perceput ca o provocare continuã din partea obscurantismului religios, ostil din principiu „luminilor”, la adresa progresului ºi propãºirii prin adaptarea maselor evreieºti la reperele exterioare ale societãþii „burgheze”. Personalitate controversatã, – cãci, dincolo de înþelepciunea care-l fãcuse cunoscut în întregul spaþiu est-european locuit de evrei ºi care atrãgea mii de pelerini veniþi la Sadagura sã-i cearã sfatul ºi ajutorul, Israel Friedmann ºi ulterior fiii sãi ºi-au cultivat cu obstinaþie o imagine exterioar㠄princiarã”, arborînd luxul ºi opulenþa pe fundalul decorului mizeriei ºi luciei sãrãcii a stetl-ului, – el ºi-a atras deopotrivã criticile celor care îl acuzau de cinicã manipulare a religiei în folosul propriei lãcomii de bani ºi bunãstare, ca ºi suspiciunile multora de a-ºi fi clãdit reputaþia ºi influenþa asupra uliþei evreieºti doar pe o fãrã de scrupule „înºelãtorie”. Literatura cu tematic㠄galiþianã”, ce ar fi cristalizat dupã unii chiar ºi o specie literarã tipic㠖 aºa-numitele „Ghettogeschichten”6, prodigios ilustrate ºi de fostul gimnaziast cernãuþean Karl Emil Franzos –, nu va întîrzia sã preia ºi s㠄nemureasc㔠aceastã generoasã sursã de exotism, pe de o parte, pe de altã parte convingãtor argument al ideologilor liberali ai civilizãrii occidentaliste a „Semi-Asiei” (Halb-Asien)7 ; este simptomaticã ºi evidentã 6. Vezi, printre altele, bilanþul acestei „specii” literare alcãtuit de Jost Hermand în postfaþa la ediþia romanului lui Franzos Der Pojaz din 1979 (de la Athenäum Verlag, Kronberg), pp. 353-369. 7. Paternitatea expresiei îi aparþine lui Karl Emil Franzos în Aus Halb-Asien (vezi nota 4).

74

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

contradicþia dintre nuanþa simpateticã cu care este înfãþiºatã vizita, înconjuratã de un halo magic, a nobilei poloneze dorindu-ºi un copil ºi a femeii evreice chinuitã de foame ºi nevoi, la „palatul” rabinului din Sadagura, în nuvela Hasara Raba a lui Leopold von Sacher-Masoch, ºi militantismul asimilist al lui Karl Emil Franzos, ce-l înfãþiºa în romanul Der Pojaz pe Sender Glatteis, vlãstarul ghettoului galiþian, ridiculizînd tertipurile ieftine ale rabinului din Sadagura în a-ºi înscena puteri supranaturale pentru a ridica preþul audienþelor pelerinilor, moment urmat de revelaþia vocaþiei eroului ºi chemãrii sale spre Bildung în sala de la „Hotel de Moldavie”, cînd admira în mijlocul publicului burghez cernãuþean trupa germanofonã a evreului prusian Nadler în Shylock. Evoluþiile politice ºi instituþionale declanºate de frãmîntãrile revoluþionare de la 1848, în urma cãrora autonomia Bucovinei a fost consacratã prin desprinderea administrativã de Galiþia, au condus, ºi datoritã legilor care consfinþeau emanciparea aproape deplinã (desãvîrºitã abia dupã 1867) a supuºilor evrei ai monarhiei, la o clarã modificare a raporturilor de forþe în interiorul comunitãþilor evreieºti între adversarii ºi adepþii „deschiderii cãtre lume” în spiritul iluminismului. Cernãuþiul, ca nod geografic al modernizãrii capitaliste, joacã un rol sporit în noua constelaþie teritorialã, etnicã ºi socialã a „ducatului”, al cãrui centru devine – inclusiv prin capacitatea de iradiere a reformelor propãvãduite de Haskala asupra maselor evreieºti, separate, chiar dacã numai formal, de concentrarea tradiþionalistã din stetl-urile Galiþiei. Noul echilibru avantaja fãrã doar ºi poate opþiunea asimilistã ºi liberalã a burgheziei locale evreieºti, sprijinitã de birocraþia centralistã a Vienei, cãci contextul etnic pestriþ, lipsit de majoritãþi lingvistice ºi „naþionale” absolute, ca în alte landuri „negermane” ale monarhiei, o transforma aproape automat – în condiþiile în care coloniºtii etnici germani, lipsiþi de altfel de o pãturã cultã proprie, nu atingeau nici 10 procente din populaþia regiunii, – în depozitara prin excelenþã a valorilor „germane”, ca deutsche Kulturnation. Investiþia evreilor bucovineni ºi îndeosebi a orãºenilor cernãuþeni în limba ºi cultura germanã devine garantul „contractului” dintre aceºtia ºi puterea imperialã, ce le favorizeazã

„CHIPUL CIOPLIT” AL REALITÃÞII IMEDIATE

75

iniþiativele ºi avantajele economice ºi nu mai puþin eforturile pentru depãºirea marginalizãrii sociale ºi religioase în schimbul angajamentului lor total în favoarea „misiunii” habsburgice în Rãsãrit. Creºterea eclatantã a numãrului de elevi evrei în toate formele de învãþãmînt din Kronland, ca ºi a numãrului de studenþi evrei în cadrul nou înfiinþatei (la 1875) Universitãþi cernãuþene, cu limba de predare germanã, ilustreazã în modul cel mai fidel fenomenul galopant al aculturaþiei ºi „europenizãrii”, dacã nu chiar al „germanizãrii” evreimii „orientale”, fenomen înregistrat tot mai frecvent ºi mai exact de presa metropolelor Austriei, ºi chiar celebrat de literaþi precum Karl Emil Franzos, el însuºi reprezentant, prin chiar propria-i carierã, al asimilismului evreiesc de „cultur㔠germanã. Franzos este de altfel cel care a consacrat, în cîteva faimoase foiletoane, „imaginea” Bucovinei ºi Cernãuþiului ca „oazã de culturã german㔠în estul Europei ºi pentru masele evreieºti un teren prin excelenþ㠄civilizator” ; e suficient sã-l evocãm aici pe personajul sãu Sinai Welt din schiþa Lateinische Mädchen (amintit episodic ºi în Der Pojaz), crescut printre hasizii din Sadagura, din a cãror lume plinã de superstiþii ºi prejudecãþi a evadat pentru a se împãrtãºi din binefacerile culturii germane, ºi, nereuºind aºa cum ºi-ar fi dorit-o, îºi proiecteazã idealul asupra celor trei fiice ale sale – alegere simbolicã pentru acel vis obsesiv al evreilor de a dãrîma porþile ghettoului ºi a se face acceptaþi în societate prin acumularea de cunoºtinþe „laice” : „ªi atunci fiicele mele vor purta titlul de doctor, vor avea parte de o situaþie strãlucitã, ºi vor fi cunoscute ºi respectate pentru ºtiinþa lor. De fiicele mele se va vorbi ºi scrie, iar despre mine se va spune : A fost un negustoraº evreu sãrman ºi neºtiutor, dar ºi-a fãcut datoria !”. Vizavi de acest aparent triumf al ideilor mendelssohniene ºi ale miºcãrii Haskala se cuvine reamintitã observaþia istoricului american Herbert A. Strauss, observaþie care, dincolo de valabilitatea ei generalã incontestabilã, acoperã foarte corect realitatea localã din Bucovina celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XIX-lea, inclusiv în modul în care este ea înfãþiºatã de surse „literare” : în cazul aculturaþiei evreilor, susþine el, nu se poate vorbi cîtuºi de puþin de vreun interval precis, de douã-trei

76

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

generaþii, de desfãºurare a procesului, ºi nici de vreun punct final, la care aceasta se va fi desãvîrºit. „Societãþile evreieºti din perioada emancipãrii se caracterizeazã prin co-existenþa unor subculturi evreieºti parþial premoderne, parþial tradiþionale, izolate în enclave rurale, ºi factorii de origine de cele mai multe ori, dar nu exclusiv, urbanã sau metropolitanã, care au sprijinit sau au realizat schimbarea culturalã”8. Se adaugã aici ºi acþiunea valurilor succesive de migraþie a evreimii est-europene cãtre vest – detectabilã ºi în statisticile consemnînd, pe lîngã avansul demografic spectaculos al populaþiei evreieºti în Cernãuþi, permanenta ei reînnoire cu imigranþi din Galiþia, Basarabia ºi Ucraina (inclusiv dupã primul rãzboi mondial) –, care au multiplicat „straturile” ºi opþiunile culturale în funcþie ºi de raporturile sociale întreþinute de fiecare cu manifestãrile exterioare ale „progresului” material. Peisajul oferit de evreimea cernãuþeanã ºi bucovineanã în general se „fragmenteaz㔠semnificativ în jurul mai vechiului conflict, central pentru viaþa comunitarã a oraºului de pe Prut, dintre adepþii ºi adversarii „occidentalizãrii”, inclusiv a preceptelor ºi ritualurilor religioase, conflict care a culminat cu sciziunea comunitãþii în 1872. Efectul de iradiere al instrucþiei ºcolare ºi al facilitãþilor economice oferite de aceasta produce însã o schimbare semnificativã inclusiv pe „uliþa evreiascã”, unde adepþii ortodoxiei pierd deasemenea teren în favoarea unei Haskala de un alt tip decît cea cultivatã de marea burghezie germanofonã : iluminismul este adoptat aici într-o variantã popularã, pe înþelesul ºi pe gustul maselor, dar nu mai puþin criticã la adresa misticismului ºi intoleranþei rabinilor tradiþionaliºti. Pe mãsurã ce aceastã masã, stimulatã de iniþiative de genul celei a baronului Hirsch de a fonda chiar la Sadagura o ºcoalã de meserii pentru evreii sãraci, îºi asumã rosturi specifice, ca micã burghezie semiproletarã, în dinamica procesului de modernizare a societãþii bucovinene, ea îºi modeleazã o conºtiinþã laicã cu valori ºi repere autonome, rãspîndite 8. Herbert A. Strauss, Akkulturation als Schicksal. Einleitende Bemerkungen zum Verhältnis von Juden und Umwelt in Herbert A. Strauss, Christian Hoffmann (ed.), Juden und Judentum in der Literatur, München, 1985, pp. 9-26.

„CHIPUL CIOPLIT” AL REALITÃÞII IMEDIATE

77

de „purtãtori de cuvînt” recrutaþi din propriile rînduri ; maskili cu mai mult sau mai puþin talent literar, precum Abraham Eisner, Moses Ornstein, Welwel Zbarzher, Matitiachu Rabener, Abraham Goldfaden, scriu, „joac㔠ºi recitã în ebraicã ºi în idiº, angajaþi într-o polemicã neîmpãcatã cu miturile ºi tabu-urile hasidismului, a cãror inconsistenþã se strãduie s-o demaºte fãrã încetare – ca în cazul dezerþiunii „de la datorie” a rabinului Berish Friedmann, unul din fiii tsadik-ului Israel Friedmann din Sadagura, pe care un Welwel Zbarzher ºi alþii ca dînsul o transformã în „materie” literarã pentru balade, poeme sau chiar piese de teatru în limba idiº, cu o circulaþie intensã în tot spaþiul est-european. Aceastã înflorire a unei culturi populare ºi laice a maselor evreieºti din provinciile orientale ale monarhiei se suprapune peste o cotiturã istoricã decisivã pentru destinul ideologiei liberale, a cãrei defensivã în politica austriacã a deceniilor opt ºi nouã coincide cu primele agitaþii naþionaliste ºi antisemite, acute la Viena ºi în vestul monarhiei, dar care reverbereazã (cu o anumitã întîrziere totuºi) pînã ºi într-un land ca Bucovina, cu un echilibru naþional aparent stabil pînã în anii ’90. Dacã în faþa acceselor resentimentare nu doar ale intelighenþiei româneºti sau rutene la adresa „dominaþiei” economice a evreilor ºi a relaþiei lor privilegiate cu puterea habsburgicã, ci ºi a germanilor „creºtini”, ce refuzã sã mai accepte doar limba drept criteriu al „germanitãþii – vezi ºi frecvenþa sporitã a apariþiei unor texte, unele cu pretenþii „ficþionale”, unde accentele antisemite sînt mai mult decît evidente9 –, patriciatul evreiesc cernãuþean, crescut în optimismul iluminist al asimilãrii ºi al identificãrii cu cultura germanã, este nepregãtit sã reacþioneze, abia „calicimea”, vorbitoare mai curînd de idiº, este cea care are resursele interioare de a le opune un discurs identitar pe potrivã : nu 9. Vezi comentariul nostru pe marginea romanului Annei Pawlitschek Ob ich dich liebe, a cãrui acþiune se desfãºoarã în Bucovina finalului de secol al XIX-lea, roman publicat iniþial în foileton în diverse gazete ºi apoi în volum la Viena în anul 1896, în studiul Pawlitschek, Pekelmann, Kaindl & Co. Zum Entstehen und Bestehen einer österreichischen ostprovinziellen Literatur vor 1918, in „Sprachkunst”, nr. 2 (1995), pp. 263-281.

78

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

este întîmplãtor succesul repurtat aici de o politic㠄naþional㔠evreiascã, inclusiv în varianta sa sionistã. Prãpastia culturalã dintre „oraºul de sus”, locuit de marea burghezie, ºi cel „de jos” – ce rezultã, de pildã, din aroganþa afiºatã a unor personaje „asimilate” la adresa altora „neasimilate” din schiþele, de altfel foarte inconsistente din punct de vedere literar, ale unui Heinrich Nadler sau, mai curînd, din documente literare încã nu îndeajuns cunoscute, precum memoriile (nepublicate) ale lui Ninon Hesse, fiica avocatului cernãuþean Jakob Ausländer10, sau cele abia apãrute ale lui Wilhelm Reich –, se transformã tot mai limpede într-una politicã. Eºecul emancipãrii prin asimilare, ce marcheazã în fond limitele utopiei construite de iniþiatorii occidentali ai miºcãrii Haskala, se compenseazã prin consecvenþa cu care maskilii „populari” au promovat proiectul „naþional” al desacralizãrii limbii ebraice, pe de o parte, ºi dublarea sa cu consacrarea virtuþilor literare ºi culturale ale „jargonului” idiº. În Cernãuþiul începutului de secol XX se împletesc în mod simptomatic acþiunea politicã a unui Benno Straucher, cel care a reuºit sã impunã recunoaºterea de facto a unei „naþionalitãþi” evreieºti în negocierile care au condus în 1910 la încheierea faimosului „compromis” asupra reprezentãrii naþionalitãþilor în Landtag-ul provinciei11, ºi acþiunea culturalã a lui Nathan Birnbaum, fostul colaborator al lui Theodor Herzl, partizanul idiºului ca limb㠄naþional㔠a evreilor ºi organizatorul în capitala bucovineanã a primei conferinþe mondiale asupra idiºului din anul 1908. O amintire a lui Martin Buber dintr-o cãlãtorie la Cernãuþi în acei ani confirmã aceastã volutã finalã a Haskala-lei, ce constituie în fond, mutatis mutandis, un reflex al acelei „dialec10. În fondul Hermann Hesse de la Deutsches Literaturarchiv din Marbach se aflã depus un manuscris al lui Ninon Hesse, a treia soþie a scritorului, manuscris întitulat Kindheit und erste Ehe, din care a publicat cîteva fragmente Gisela Kleine în volumul Ninon und Hermann Hesse. Leben als Dialog, Sigmaringen, 1982. 11. John Leslie, „Der Ausgleich in der Bukowina von 1910. Zur österreichischen Nationalitätenpolitik vor dem Ersten Weltkrieg”, in Emil Brix/Thomas Fröschl/Josef Leidenfrost (ed.), Geschichte zwischen Freiheit und Ordnung. Gerald Stourzh zum 6o. Geburtstag, Graz, 1991, pp. 113-144.

„CHIPUL CIOPLIT” AL REALITÃÞII IMEDIATE

79

tici a iluminismului” (Dialektik der Aufklärung), descrisã mai tîrziu de Horkheimer ºi Adorno12 : într-o cafenea din centrul micii metropole estice a monarhiei, într-un decor prin excelenþ㠄central-european”, un evreu, perfect asimilat dupã înfãþiºarea exterioarã, dupã veºminte ºi dupã limbã, i se adreseazã plin de speranþã pe atunci tînãrului filozof al „identitãþii” iudaice, consultîndu-l, ca pe un tsadik, asupra viitorului. Înþelesul „anecdotei” buberiene e, credem, unul singur : nutritã din Haskala, dar pe ruinele ei, utopia putea lua de aici încolo, iarãºi, un chip nou.

12. Max Horkheimer, Theodor W. Adorno, Dialektik der Aufklärung, Frankfurt am Main, 1969.

80

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Karl Emil Franzos ºi Mihai Eminescu Lecþia unei polemici „la distanþ㔠În „Curierul de Iaºi”, ziarul pe care, dupã cum se ºtie, l-a redactat aproape singur, Mihai Eminescu publica la 25 august 1876 o scurtã notã, întitulatã Sãmînþã jidoveascã din Cernãuþi1, unde poetul, foarte bine informat asupra noutãþilor literare germane ºi austriece, semnala cititorilor apariþia volumului de foiletoane al lui Karl Emil Franzos, întitulat Aus Halb-Asien. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien2. Eminescu nu-ºi propusese sã scrie o recenzie a cãrþii, ºi cu atît mai puþin criterii estetice sau culturale au concurat la aprecierea asupra acesteia ; textul se încadreazã, de altfel, în canonul deja faimos al publicisticii politice pe care poetul l-a practicat cu o pasiune ieºitã din comun3. Dupã toate aparenþele, la data redactãrii comentariului nici n-avusese încã în mînã volumul, ci reacþionase deocamdatã la informaþia preluatã din ziarul românesc de la Sibiu, „Telegraful român”, ce, la rîndul sãu, se pronunþa asupra unui lung articol împãnat cu citate despre noua publicaþie a lui Franzos, din gazeta sibian㠄Siebenbürgisch-Deutsches Tagblatt”4. Gazetarii români de 1. Vezi „Curierul de Iaºi”, nr. 94 din 25 august 1876, p. 3. Textul este reluat în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, îngrijit de Petru Creþia, Bucureºti, 1980, p. 190. 2. Cartea a apãrut la editura Duncker & Humblot, Leipzig. Despre apariþia ei vezi ºi amintirile lui Franzos în „Mein Erstlingswerk, «Die Juden von Barnow»”, în volumul îngrijit de el însuºi sub titlul Die Geschichte des Erstlingswerks, Leipzig, 1894, pp. 213-240. 3. Vezi Mihai Eminescu, Opera politicã, vol. I-II, ed. I. Creþu, Bucureºti, 1941. 4. Recenzia apare în trei numere, 806 (din 22 august 1876), 811 (din 29 august 1876), 812 (din 30 august 1876).

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

81

acolo interpretaserã interesul ieºit din comun al colegilor saºi pentru o carte în care, dupã pãrerea lor, imaginea despre poporul român era una neprietenoasã, din unghiul tensiunilor naþionale din Transilvania, unde politica de maghiarizare a guvernelor budapestane începuse sã ameninþe ºi tradiþionala autonomie sãseascã ; alternativa unei alianþe cu Partidul Naþional Român, pe care anumite cercuri ale saºilor o luau tot mai mult în consideraþie, punea sub semnul întrebãrii vechea opþiune favorabilã Ungariei a fracþiunii conducãtoare sãseºti, al cãrei organ era tocmai ziarul de la Sibiu5. Eminescu, el însuºi foarte sensibil la nedreptatea pe care compromisul austro-ungar de la 1867 ar fi fãcut-o românilor ardeleni, credea la rîndul sãu cã o lecturã corespunzãtoare a cãrþii lui Franzos nu putea fi întreprinsã decît din perspectiva politicii habsburgice în Europa rãsãriteanã ºi a suspiciunii cronice a Austriei la adresa României ºi românilor6, aceasta cu atît mai mult cu cît în capitolele citate de recenzentul sas recunoaºte fragmente întregi din foiletoanele publicate de Franzos dupã 1874 în „Neue Freie Presse”, organul burgheziei liberale vieneze, apropiat de guvernul chezaro-crãiesc7, ziar pe care, la Iaºi, poetul îl citea dealtfel cu regularitate. Însuºindu-ºi opinia celor de la „Telegraful român”, Eminescu nu ºovãie cîtuºi de puþin sã numeascã textele lui Franzos drept „calomnii în contra românilor”, pe care publicul sãsesc al lui „Siebenbürgisch-Deutsches Tagblatt” ar fi fost, chipurile, dispus sã le „consume” zilnic ºi cu mult entuziasm. Renunþã la o analizã a motivaþiilor politice ale unei asemenea presupuse atitudini ; în schimb, se mulþumeºte cu observaþia ironicã dupã 5. Harald Roth, Kleine Geschichte Siebenbürgens, Köln/Wien/Weimar, 1996, p 110, 114. 6. Vezi Uta Bindreiter, Die diplomatischen und wirtschaftlichen Beziehungen zwischen Österreich-Ungarn und Rumänien in den Jahren 1875-1888, Wien/Köln/Graz, 1976 ; Eminescu însuºi se pronunþã asupra chestiunii în prelecþiunea sa publicã din 1 august 1876 despre Influenþa austriacã asupra românilor din Principate, publicatã în „Convorbiri literare”, nr. 5 /1876, pp. 165-175, reluatã în Opere, vol. IX (nota 1), pp. 163-173. 7. Doris Unwirt, Das Feuilleton der „Neuen Freien Presse”, Diss Wien, 1959, p. 93.

82

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

care aceºti cititori ar fi „îndrãgostiþi” de stilul lui Franzos, ceea ce, în ultimã instanþã, constituia o aluzie cu adresã politicã directã. Þinta era, desigur, originea evreiascã a lui Franzos, cu toate concluziile pe care mefienþa eminescianã la adresa acesteia le putea trage : faptul cã tocmai saºii, atît de mîndri de vechea lor viþã germanicã, îl acceptau pe evreul Franzos, pãrea a-i confirma convingerea cã, sub masca misiunii civilizatoare germane în Rãsãrit, puterea imperialã austriacã s-ar fi aliat cu „evreimea”, pentru a-ºi proteja interesele egoiste, îndreptate împotriva popoarelor „autohtone” din regiune8. Schema argumentativã nu putea fi decît una rudimentarã ºi consonantã cu cea utilizatã în Austria anilor ’70 de propaganda anti-liberalã ºi naþionalistã a forþelor conservatoare ºi federaliste9, pentru care poetul nu ºi-a ascuns niciodatã simpatia. Simpla constatare cã Franzos era evreu conducea automat cãtre afirmaþia cã, în consecinþã, acestuia nu-i putea reuºi altceva, dat fiind idiomul decãzut „franco-iudaic”10 pe care-l utiliza, decît o prozã superficialã, ºi cã, tot aºa cum stãpînirea limbii germane în toate subtilitãþile ei i-ar fi fost imposibilã, ar fi fost funciarmente incapabil sã înþeleagã esenþa specificului naþional al neamurilor est-europene. La toate acestea s-ar mai fi adãugat la Franzos, („ca toþi jidanii, cari în literatura germanã se deosebesc prin stilul franþuzit ºi prin espresii mîrºave ºi obraznice”), tentaþia de a emite, în ciuda presupusei sale ignoranþe, judecãþi mai curînd negative asupra popoarelor unde evreii nu se bucurau de prea mare simpatie. În timp ce, din acest punct de vedere, germanii, (inclusiv saºii ardeleni), se lãsaser㠄corupþi”, cãci pãreau 8.

Vezi textul lui Eminescu [La anul 1774], apãrut în „Curierul de Iaºi”, nr. 106 din 30 septembrie 1877, p. 3, reprodus în Opere, vol. IX (nota 1), pp. 429-431. 9. Vezi, printre altele, cartea fundamentalã a lui Robert A. Kann, Die Geschichte des Habsburgerreiches 1526-1918, Wien/Köln, 1990, pp. 314-323, 395-406. 10. Eminescu face aluzie la chiar numele „francez” al lui Franzos. De altfel, argumentul „franþuzismului” în spirit ºi limbã a apãrut de foarte timpuriu în atacurile la adresa unor autori germani de origine evreiascã, precum, de pildã, Ludwig Börne ºi Heinrich Heine, acuzaþi în acest sens de un Wolfgang Menzel în a sa Die deutsche Literatur, Stuttgart, 1828.

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

83

a nu opune rezistenþ㠄destructivei” influenþe evreieºti, românii constituiserã, dupã Eminescu, o victimã predilectã a campaniei calomnioase a lui Franzos, ºi aceasta tocmai din cauza vitezei lor împotriviri vizavi de o asemenea influenþã. Deºi vehemenþa anti-evreiascã a textului referitor la Halb-Asien a lui Franzos nu este neobiºnuitã pentru prestaþia jurnalisticã eminescianã, ce speculeazã printr-o foarte dibace retoricã întregul spectru imagistic, curent în asemenea polemici, al imprecaþiilor la adresa evreimii rãsãritene, precum motivul „murdãriei” evreieºti în aglomerãrile umane nesãnãtoase ºi de aceea periculoase din stetl-urile galiþiene ºi moldoveneºti („Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei ºi alte asemenea locuri în care se prãseºte jidovimea”), semnale diverse, ca de exemplu aluzia aparent întîmplãtoare la vîrsta ºi înfãþiºarea exterioarã a aceluia („...acest tînãr ºi gros colaborator de la „N.Fr. Presse...”), ba chiar un aer de familiaritate agravantã în tratamentul stilistic al personajului, indicã faptul cã prozatorul austriac nu constituia pentru poetul român o fiinþã abstractã. E suficientã o comparaþie atentã a biografiilor lor pentru a constata cã cel puþin un eveniment, important, se pare, pentru ambii, i-a adus pe cei doi autori foarte aproape : s-au întîlnit, poate doar la modul „simbolic”, în 1866, cînd s-au aflat alãturi, printre cei ºapte elevi ai Gimnaziului din Cernãuþi, care, miºcaþi de moartea profesorului lor Aron Pumnul, au þinut sã-ºi exprime sentimentele în versuri – apãrute într-un volum colectiv, cu titlul Lãcrimioarele înveþãceilor gimnãsiaºti din Cernãuþi la mormîntul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul, în editura lui Rudolf Eckhardt din Cernãuþi11. Asemãnarea dintre gîndurile versificate ale pe atunci elevului particular „M. Eminoviciu” ºi ale colegului sãu, mai mare cu un an, Karl Emil Franzos, nu trebuie sã surprindã, în ciuda biografiilor atît de diferite ale tînãrului român, bãiat de boiernaº moldovean, care, dupã multe aventuri, se gãsea în acel moment din nou la Cernãuþi cu ferma intenþie de a-ºi trece la gimnaziul chezaro-crãiesc examenele îndelung neglijate, ºi ale fiului rãposatului medic din orãºelul galiþian 11. Apãrut la Cernãuþi în 1866 ; textele au fost reluate în Ion G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieþii ºi însemnãtãþii lui, Cernãuþi, 1889.

84

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Czortkow, evreu, ajuns în capitala Bucovinei cu convingerea cã trebuie sã devinã ºi sã rãmînã premiantul clasei12. Pentru Eminescu, care locuia în gazdã chiar la Pumnul ºi îngrijea de biblioteca acestuia13, profesorul de românã, exilat din Transilvania dominatã de maghiari ºi cunoscut la gimnaziul cernãuþean ca protector ºi mentor al tineretului românesc14, s-a identificat nemijlocit cu ideea naþionalã româneascã, fapt pe care versurile încã stîngace ºi pline de cliºee ale poemului La moartea lui Aron Pumnul îl lasã de altfel sã se întrevadã ; în cazul zelului liric al lui Franzos, care i-a dedicat lui Pumnul un poem scris în germanã, a contat nu doar datoria premiantului deja cunoscut pentru înclinaþiile sale poetice15 faþã de amintirea unui dascãl iubit de toþi elevii, ci ºi faptul cã destinul celui alungat la Cernãuþi semãna cumva cu cel al prietenului sãu mai mare de la Czortkow, Heinrich Wild, studentul deportat la graniþa monarhiei din cauza participãrii sale la revoluþia vienezã de la 184816. Trecutul furtunos al savantului în slujba naþiunii sale l-a impresionat pe tînãrul Franzos, fascinat de þelurile nobile ale revoluþiei, care va ºi utiliza cu folos, peste ani, cele învãþate de la Pumnul despre istoria ºi literatura româneascã17 ; moartea lui îi va oferi junelui pãtruns de atmosfera liberalã ºi tolerantã din punct de vedere naþional a Cernãuþiului18 ocazia de a-ºi exprima deschis simpatia pentru cauza româneascã în monarhia habsburgicã : „Trug er doch hoch stets dieses Volkes Fahnen/ Als es betreten edle, hohe Bahnen/ In Kampf und Krieg ;/ Wirkt’ er doch redlich mit dem 12. 13. 14. 15.

Mein Erstlingwerk (nota 2), p. 229. G. Cãlinescu, Viaþa lui Mihai Eminescu, Bucureºti, 1964 (ed. a IV-a). Vezi Sbiera (nota 11). Jong Dae Lim, Das Leben und Werk Karl Emil Franzos, Diss Wien, 1981, pp. 41-42. 16. Mein Erstlingswerk (nota 2), p. 224. Personajul este reluat în romanul Der Pojaz, Stuttgart, 1905. 17. Friedrich Tabak, Rumänien und die Rumänen im Werk von Karl Emil Franzos, in „Neue Literatur”, nr. 9/1978, pp. 21-28. Franzos îl invocã de altfel copios pe Pumnul în foiletonul Rumänische Poeten, apãrut pentru prima oarã în „Die Gegenwart”, nr. 27-29/1877 ºi reluat în culegerea Von Don zur Donau, vol. I-II, Leipzig, 1878. 18. Mein Erstlingswerk (nota 2) p. 229.

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

85

Gefechte/ Um sein Besteh’n, um seine Menschenrechte/ Zum schönen Sieg”. O diferenþã semnificativã între cei doi foºti elevi ai lui Pumnul se va releva însã din chiar aceste versuri : Franzos, angajat, fireºte, în slujba ideii naþionale germane19, îºi construieºte vizavi de amintirea lui Pumnul ipostaza stilisticã a observatorului „din afar㔠prin chiar punerea în scenã a discursului liric ca dialog distanþat între poet ºi „suita” conaþionalilor profesorului, tratatã la persoana a doua plural : „Und solche Liebe wird nicht untergehen !/ Bis eines neuen Tages Lüfte wehen,/ Der Nebel reißt,/ Wird Euch voran als Flammensäule tragen,/ Wird fördernd hin an’s schöne Ziel Euch tragen/ Sein hoher Geist !”. Eminescu,în schimb, se exprimã la persoana întîia plural : „Metalica vibrîndã a clopotelor jale/ Vuieºte în cadenþã ºi sunã întristat ;/ Cãci, ah ! geniul mare al deºteptãrii tale/ Pãºi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale/ ªi-n urmã-i ne-a lãsat !” 20. Aceastã deosebire, pe atunci nu foarte perceptibilã, a marcat, credem, de la început, relaþia virtualã dintre cei doi liceeni cernãuþeni, celebri mai tîrziu. Nici Eminescu ºi nici Franzos n-au lãsat sã se înþeleagã cã s-ar fi „cunoscut” vreodatã, deºi se poate presupune cã au ºtiut, cel puþin, unul de celãlalt : cel dintîi era oricum renumit prin performanþele sale ºcolare în întregul gimnaziu, cel de-al doilea, cel puþin în primii sãi ani de ºcoalã, trecea drept foarte dotat la materia istorie, fiind lãudat ºi ajutat de profesorul sãu Ernst Rudolf Neubauer21, de care ºi Franzos era apropiat 22. Pe de altã parte, efectele barierelor lingvistice ºi confesionale se fãceau simþite destul 19. Ibid. 20. Mihai Eminescu, Poezii, ediþie de D. Irimia, Editura Universitãþii „Al.I. Cuza”, Iaºi, 1997, p. 241. 21. Alfred Klug, Ernst Rudolf Neubauer, Cernãuþi, 1931. 22. Franzos s-a aflat în relaþii apropiate cu Neubauer ºi dupã absolvirea gimnaziului, fapt atestat ºi de scrisorile lui Neubauer pãstrate în arhiva Franzos de la Wiener Stadt- und Landesbibliothek. I s-a reproºat ulterior lui Franzos cã în texte tîrzii (mai ales în Erinnerungen an Mommsen, publicat în „Neue Freie Presse”, nr. 14095 din 22 noiembrie 1903) s-a pronunþat dispreþuitor la adresa lui Neubauer, vezi Klug (nota 21).

86

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

de acut între elevi, chiar dacã nu la modul dramatic ; biografii lui Eminescu îi amintesc ºi pe camarazii ne-români ai tînãrului23, în timp ce în amintirile lui Franzos, fiii de localnici, destinaþi de pãrinþi profesiei de preoþi, apar mereu în ipostaza marginalilor neîndemînatici, înceþi la minte, cu mare dificultate toleraþi de profesori24. Tabloul gimnaziului cernãuþean, ca instituþie situatã deasupra conflictelor naþionale, a fost îndelung cultivat de Franzos, ca argument în a descrie atmosfera paºnicã din „oaza de cultur㔠ridicatã de civilizaþia germanã în Bucovina, în contrast cu Galiþia dominatã de aristocraþia polonezã25, dar tot el, în schiþa Martin der Rubel26, va reveni cu afirmaþia cum cã, în înfruntarea dintre „luminã ºi întuneric, lumina culturii germane ºi întunericul meschinei îngîmfãri a micilor naþionalitãþi,... lupta pentru instituþie” s-ar fi dezlãnþuit deja dupã 1860, fapt care ar fi mutat „gîlceava naþional㔠în fiecare salã de clasã : „rutenii ºi românii s-au plasat, duºmãnoºi, unii împotriva celorlalþi, iar nemþii, uluiþi de ce vedeau, s-au constituit, finalmente, într-o a treia partidã”. Nu întîmplãtor s-a înregistrat într-o asemenea atmosferã un prim incident, în urma cãruia a fost iniþiatã urmãrirea penalã împotriva unui român pe motive politice27, caz al cãrui erou a fost nimeni altul decît elevul Vasile Burlã, viitor amic al lui Eminescu ºi junimist, care a 23. G. Cãlinescu (nota 13). 24. Vezi, de pildã, Der lateinische Kanonier, apãrut pentru prima oarã în „Die Presse”, nr. 243 din 3 septembrie 1873, sau Friedele. Moralische Geschichten, apãrut pentru prima oarã în „Deutsche Dichtung”, nr. XXXII/1902, pp. 156-159, 181-184 25. Mein Erstlingswerk (nota 2) ; vezi ºi cele trei foiletoane dedicate aniversãrii alipirii Bucovinei de cãtre Austria, Zwischen Dniestr und Bistrizza, apãrut pentru prima oarã în „Neue Freie Presse”, nr. 3843 din 8 mai 1875, Von Wien nach Czernowitz, apãrut pentru prima oarã în „Neue Freie Presse”, nr. 3989 din 2 octombrie 1875, ºi Ein Kulturfest, publicat sub alt titlu în „Fremden-Blatt”, nr. 276, 277 din 5 ºi 6 octombrie 1875, texte reluate în Halb-Asien. 26. Apãrut pentru prima oarã în „Neue Freie Presse”, nr. 4722, 4723, 4728, 4730 din 18, 19, 24, 26 octombrie 1877, reluat în Von Don zur Donau (nota 17). 27. Erich Prokopowitsch, Die Rumänische Nationalbewegung in der Bukowina und der Dako-Romanismus, Graz/Köln, 1965, p. 112

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

87

chemat populaþia sã boicoteze pe candidaþii neromâni la alegerile pentru prima Dietã a Bucovinei autonome, care, dupã el, i-ar fi reprezentat doar pe „ucigaºii, hoþii ºi escrocii” alogeni28. Se poate presupune, desigur, cã în Bucovina la început de „erã constituþionalã”29 nu atît rutenii, cît polonezii, care nu prea voiau sã recunoascã desprinderea provinciei de Galiþia, eventual armenii catolici, asimilaþi îndeobºte acestora din urmã, deþinãtori de poziþii economice importante în comerþ ºi agriculturã30, dar mai curînd ºi chiar în primul rînd „germanofonii”, ca autentici reprezentanþi ai Puterii strãine ºi, prin evreii cãmãtari ºi cîrciumari, ca exploatatori ai þãranului român, se potriveau cu precãdere cliºeului pus în circulaþie destul de devreme de intelighenþia naþionalistã româneascã. Evoluþia ulterioarã a biografiilor lui Eminescu ºi Franzos va documenta din plin aceastã despãrþire timpurie, oricum greu evitabilã, dintre ei : în timp ce primul îºi va defini identitatea româneascã în chip defensiv ºi concomitent ofensiv în opoziþia faþã de „asuprirea” conaþionalilor sãi de cãtre „strãini” în afara ºi în interiorul statului român, atitudine în care un rol important l-a jucat frustrarea vizavi de politica externã ºi internã a Austro-Ungariei, în general nefavorabilã românilor31, cel de-al doilea ºi-a dezvoltat o conºtiinþ㠄german㔠nu mai puþin în atitudinea confrontativã faþã de autoritãþile austriece, cãrora le reproºa, în spiritul nemulþumirii cercurilor pangermane, crescute pe terenul vechiului liberalism naþional32, tocmai renunþarea la idealurile naþionale germane ºi concesiile politice ºi culturale fãcute maghiarilor ºi slavilor monarhiei dupã înfrîngerea în rãzboiul cu Prusia ºi excluderea din Federaþia Germanã, – încununate cu consfinþirea constituþionalã a „multi28. Ibid. 29. Vezi Emanuel Turczynski, Geschichte der Bukowina in der Neuzeit, Wiesbaden, 1993. 30. Vezi observaþia lui Franzos în schiþa „Thodika”, din Von Don zur Donau (nota 26), p. 193, „Armenii sînt foarte urîþi în Moldova, aproape la fel de urîþi ca ºi evreii” 31. D. Vatamaniuc, Eminescu ºi Bucovina, in „Analele Bucovinei”, nr. 1/1995, pp. 23-37. 32. Mein Erstlingswerk (nota 2) ; vezi ºi Jong Dae Lim (nota 15).

88

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

naþionalismului” Imperiului Habsburgic, unde elementul german nu mai avea a pretinde o poziþie predominantã. Nu doar la Viena ºi Graz, unde Franzos s-a înscris în asociaþia studenþeasc㠄Teutonia”, transformatã un deceniu mai tîrziu într-un pol al agitaþiei antievreieºti, ci ºi în Bucovina, unde a revenit iniþial în fiecare vacanþã, el s-a alãturat acþiunilor ºi iniþiativelor cu coloraturã naþional-germanã33, cãrora li se poate subsuma nu în ultimul rînd efortul de a edita o antologie literarã bucovineanã de limbã germanã, publicatã cu titlul Buchenblätter34, menitã a dovedi c㠄Germania” este tot atît de mare „pe cît se întinde în lume sonul limbii germane”35. Evreul „luminat” care era Franzos credea cu tãrie cã înlãturarea, dupã 1867, a tuturor piedicilor legislative în calea emancipãrii coreligionarilor sãi ar fi fost în mãsurã, dincolo de prejudecãþile confesionale de ambele pãrþi36, sã consacre definitiv simbioza germano-evreiascã, pentru a sãdi ulterior spiritul liberal al 33. Participã, de exemplu, la serbarea de la Cernãuþi, într-o întrunire cu coloraturã pangermanã, a jubileului lui Alexander von Humboldt, în 1869, dupã ce cu doi ani mai devreme se strãduise sã organizeze el însuºi o alta, dedicatã poetului Ferdinand Freiligrath ; devine ºi membru al unei „Gesellschaft zur Förderung wissenschaftlicher Bildung in der Bukowina”, animatã de scopuri de aceeaºi naturã (vezi Jong Dae Lim, nota 15, pp. 55-56). Comentatori ai operei lui Franzos au privit cu distanþã criticã angajamentul sãu „naþional-german”, coroborat cu ostilitatea arãtatã constant tradiþiilor religioase ºi comunitare ale iudaismului oriental ; vezi Egon Schwarz, Russel Berman, „Karl Emil Franzos – Der Pojaz”, in Horst Denkler (ed.), Romane und Erzählungen des bürgerlichen Realismus, Stuttgart, 1980 ; Mark H. Gelber, Ethnic Pluralism and Germanization in the Works of Karl Emil Franzos, in „The German Quaterly”, nr. 3/1983, pp. 376-385 ; Fred Sommer, German Nationalism and the Eastern European Works of Karl Emil Franzos, Stuttgart, 1984 ; Carl Steiner, Karl Emil Franzos 1848-1904. Emancipator ans Assimilationist, Bern, 1990 ; 34. Apãrutã la Cernãuþi, în 1870, editatã ºi tipãritã de Buchowiecki & Comp. Era a doua antologie cu acest titlu, dupã cea îngrijitã de Wilhelm Capilleri, Cernãuþi, 1864. 35. Ibid. 36. El însuºi, deºi conºtient cã o convertire i-ar fi folosit în carierã, a ales sã rãmînã evreu ; de altfel, de aceastã decizie se leagã ºi

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

89

epocii ºi în deocamdatã necivilizatul Orient al Europei. Totul pledeazã pentru a susþine cã faimoasã tezã a lui Franzos, conform cãreia doar Bucovina, faþã de provinciile ºi statele înconjurãtoare, ar fi depãºit pãcatele „semi-asiatice”37 datoritã modului în care limba germanã ºi poziþia privilegiatã a germanilor (inclusiv a evreilor asimilaþi) în raport cu „naþionalitãþile” locale au concurat la a-ºi fructifica influenþa culturalã, s-a coagulat tocmai în aceastã perioadã : „Aici limba germanã a fost asociatã cu educaþia ºi umanismul, ºi nu cu asuprirea”38. E cert cã Eminescu l-ar fi contrazis ; ca student la Viena ºi membru al unor organizaþii naþionaliste româneºti din capitala monarhiei, el a susþinut mereu unificarea teritoriiilor locuite de români în Austro-Ungaria ºi o atitudine mai curajoasã faþã de guvernele de la Viena ºi Budapesta39, contînd ºi pe sprijinul statului român, motiv pentru care sugera ca principele Carol sã fie proclamat membru fondator al Societãþii studenþeºti „România Jun㔠din Viena. Accentele sale agresive la adresa dominaþiei strãine în teritoriile locuite de români se potriveau perfect în cadrele discursului ideologic antiliberal, federalist ºi conservator, cel care se înverºuna încã a pune sub semnul întrebãrii bazele compromisului constituþional din 1867, cu tot cu paºii pe care îi prefigura acesta în direcþia progresului economic ºi social (dar ºi a riscurilor de genul marelui crah financiar din 1873), aranjament contestat în numele legitimitãþii privilegiilor naþionale în provincii, în contrapondere la cosmopolitismul metropolitan-centralist ºi partizanii sãi principali faimoasa sa crizã sentimentalã, provocatã de refuzul iubitei de a se cãsãtori cu dînsul din aceastã pricinã, fapt care îi va furniza tema primei sale schiþe literare, David der Bocher, apãrutã în „Buchenblätter”, pp. 25-40, ºi reluatã sub titlul Das Christusbild în „Westermanns Monatshefte”, nr. 28/1870, pp. 627-639 ; vezi ºi Mein Erstlingswerk (nota 2), p. 225. 37. Vezi, printre altele, celebrul toast al lui Franzos la amintitul jubileu Humboldt, cf. Jong Dae Lim (nota 15), pp. 609 ºi urm. 38. Vezi articolul lui Franzos Deutsches Lied im Osten din „Der Mährische Correspondent”, nr. 102 din 5 mai 1869. 39. G. Cãlinescu (nota 13), p. 164 ; punctul culminant al acestor activitãþi ale lui Eminescu l-a constituit Serbarea de la mormîntul lui ªtefan cel Mare de la Mãnãstirea Putna, din 1871.

90

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

(marea burghezie liberalã, cu precãdere evreiascã) 40 ; la turnura anti-evreiascã pe care o va lua respectiva campanie politicã îºi vor da concursul atît noile generaþii de naþionaliºti din provincii, cît ºi foºtii amici naþionaliºti ai lui Franzos din tabãra germanã, ambele fracþiuni acuzînd capitalul evreiesc ca fiind un factor deznaþionalizant41. Conflictele din rîndurile grupurilor de studenþi români din Viena, în care ºi Eminescu a fost amestecat, au luat naºtere tocmai din incompatibilitatea radicalismului naþional al ardelenilor, înrudit cu xenofobia liberalilor „fracþioniºti” ieºeni42, cu curentul mai moderat al celor apropiaþi de criticismul „cosmopolit” al Junimii43 ; viitorul gazetar Eminescu va prelua idei ºi motive din ambele surse. Deocamdatã însã, o revedere a celor doi colegi de odinioarã de la gimnaziul din Cernãuþi ar fi fost o datã mai mult posibilã în peisajul pestriþ al micilor localuri vieneze, loc obiºnuit de întîlnire a tinerilor naþionaliºti din toate provinciile monarhiei44. Franzos istoriseºte în deja amintita schiþã Martin der Rubel despre asemenea întruniri ale Societãþii Academice de Lecturã, unde studenþii români, deºi grupaþi în douã cercuri deosebite în loialitatea faþã de monarhie, apãreau regulat, pentru a putea discuta ºi polemiza45. Mirarea sa retrospectivã, cum cã în ciuda acestei agitaþii pasionate, de care s-a lãsat el însuºi sedus, cei din generaþia sa au mai gãsit timp pentru seminarii ºi examene46, devine în altã parte judecatã dispreþuitoare la adresa studenþilor români din strãinãtate : „tineretul român, trimis sã studieze în Germania sau Franþa, poate fi întîlnit peste tot, 40. Ernst Bruckmüller, Sozialgeschichte Österreichs, Wien/München, 1985. 41. P.G.J. Pulzer, Die Entstehung des politischen Antisemitismus in Deutschland und Österreich 1867-1914, Gütersloh, 1966 ; Steven Beller, Wien und die Juden, Wien/Köln/Weimar, 1993. 42. William Oldson, A providential Anti-Semitism. Nationalism and Polity in Nineteenth-Century Romania, Philadelphia, 1991. 43. Cf. G. Cãlinescu (nota 13), pp. 172 ºi urm. 44. Ibid., p. 173. 45. Vezi Martin der Rubel (nota 26), în volumul I din Von Don zur Donau la pp. 58-65 ºi G. Cãlinescu (nota 13), p. 172 ; Eminescu se încadra mai curînd în grupul bucovinenilor, trataþi de cãtre ardeleni de cosmopoliþi, pentru cã treceau drept amici ai Junimii ieºene. 46. Martin der Rubel (nota 26), p. 65.

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

91

numai nu în sãlile de curs”47. Promiþãtoarea carierã a lui Franzos, devenit colaborator al unor importante publicaþii ºi, astfel, participant la „formarea” opiniei publice în Austria, ºansã de care Eminescu, cu nãzuinþele sale academice ratate, a luat cunoºtinþã cu siguranþã, a adîncit ºi în plan psihologic prãpastia dintre primul, aflat în centrul Puterii, sfãtuitor o vreme a însuºi arhiducelui Rudolf, moºtenitorul tronului, ºi celãlalt, nevoit sã se reîntoarcã în provincia „semi-asiaticã”, ºi, în virtutea obligaþiilor sale profesionale ca ziarist, sã urmãreascã de la distanþ㠄gloria” fostului coleg cernãuþean . Se poate de aceea presupune, chiar ºi în lipsa unor probe indubitabile, cã Eminescu, foarte dur în notiþa mai sus amintitã la adresa foiletoanelor lui Franzos din „Neue Freie Presse”, i-a citit textele ºi ca pe elemente dintr-o polemicã vizîndu-l direct. Imaginea nimicitoare a bietului licean cernãuþean Aristide Lewczuk, zis ºi „leneºoiul”, fiu al judelui satului românesc Mamorniþa, care þinea sã-l facã preot în ciuda neputinþei sale de a învãþa, imagine pe care a nemurit-o schiþa Der lateinische Kanonier din 187348, îl va fi afectat, probabil, personal pe Eminescu, marcat de amintirea nereuºitelor sale ºcolare ; lectura altor texte ale lui Franzos cu referire la români ºi România, unele retipãrite apoi în Halb-Asien, (Gouvernanten und Gespielen49, Iancu der Richter50, Dorfleben in Rumänien51 ºi cele trei corespondenþe entuziaste pentru „Neue Freie Presse” de la sãrbãtorirea la Cernãuþi, în 1875, a veacului de stãpînire austriacã în Bucovina52) au putut conta nu mai puþin ca o provocare a sentimentelor sale „naþionale”, cãci critica necruþãtoare la adresa imoralitãþii claselor stãpînitoare sau a primitivismului þãranilor, 47. Karl Emil Franzos, Rumänische Sprichwörter, apãrut pentru prima oarã în „Neue Freie Presse”, nr. 4576, 4581, 4592 din 24, 29 mai ºi 9 iunie 1877, reluat în Von Don zur Donau (nota 26), vol. II, aici p. 298. 48. Vezi nota 24. 49. Apãrut pentru prima oarã în „Neues Wiener Tagblatt”, nr. 296, 297, 298 din 28, 29, 30 octombrie 1874. 50. Apãrut pentru prima oarã în „Fremden-Blatt”, în nr. 76 din 17 martie 1875. 51. Apãrut în „Fremden-Blatt”, nr. 147 ºi 150, la 29 mai ºi 1 iunie 1875, nereluat în Halb-Asien. 52. Vezi nota 25.

92

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

însoþitã de laudele neprecupeþite la adresa meritelor Austriei ºi a culturii germane în „civilizarea” Bucovinei „rãpite” Moldovei nu sunau patriotului român Eminescu decît ca o umilire intenþionatã a þãrii sale de cãtre aroganta opinie publicã vienezã, în serviciul unei mari puteri, în esenþa ei „duºman㔠românilor53. Nu este deloc întîmplãtor faptul cã, în 1877, cînd la Cernãuþi se desfãºura ancheta în cazul studenþilor români amestecaþi în propaganda naþionalistã a societãþii „Arboroasa”54, Eminescu face o sofisticatã legãturã între stãruinþa „elementului evreiesc” din Bucovina de a serba o sutã de ani de la anexarea ei de cãtre Austria, presiunile Austro-Ungariei asupra României în timpul tratativelor pentru încheierea Convenþiei comerciale ºi interesul, la care s-ar fi asociat Franzos, numit direct, „de a ne arãta lumii ca semibarbari”55. Se ºtie cã, pe de altã parte, Eminescu nu s-a amestecat decît sporadic în dezbaterea provocatã în România de condiþiile controversate ale Convenþiei comerciale, pe care guvernul conservator al lui Lascãr Catargiu a încheiat-o cu Austro-Ungaria la 10 iunie 1875, în speranþa unei apropieri politice de monarhia habsburgicã56, deºi convingerile sale dãdeau mai curînd dreptate avertismentelor opoziþiei naþional-liberale, cum cã înlãturarea taxelor vamale în faþa mãrfurilor austriece constituia o loviturã mortalã datã industriei autohtone, decît prietenilor sãi junimiºti, dintre care Maiorescu va ocupa ºi un post ministerial în respectiva echipã, sprijinitori ai acordului ºi în general ai bunelor relaþii cu Austro-Ungaria. I-ar fi plãcut, poate, sã participe ºi la contra-manifestarea organizatã în octombrie 1875 la Iaºi, 53. Bindreiter (nota 6). 54. Vezi Prokopowitsch (nota 27), pp. 113 ºi urm. 55. Arboroasa, în „Timpul”, nr. 255 din 11 noiembrie 1877, text reluat în Opere, vol. X, coord. de Dimitrie Vatamaniuc, Bucureºti, 1989, pp. 3-5. 56. Într-un articol din „Curierul de Iaºi”, nr. 81 din 23 iulie 1876, reluat în Opere, vol. IX (nota 1), pp. 158 ºi urm., Eminescu avea aprecieri mai curînd pozitive la adresa Convenþiei comerciale cu Austro-Ungaria, socotind cã ea echilibreazã principiile protecþionismului ºi a liberului schimb, bunãvoinþã contrazisã de tonul prelecþiunii despre „influenþa austriac㔠(nota 6).

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

93

spre a comemora „raptul” Bucovinei57 – faþã de al cãrei „mizerabil venin” ºi a „revãrsãrii de murdãrie”, cu care „domnii români” ºi-ar fi dorit s㠄pãteze” serbãrile de la Cernãuþi58, Franzos a reacþionat vehement, mustrîndu-i totodatã ºi pe naþionaliºtii români din Bucovina ce le-au boicotat la rîndul lor59 –, dar ºi de data aceasta l-a împiedicat confiscarea manifestãrii de cãtre adversarii sãi politici ºi chiar personali60,– manifestare unde, pornindu-se de la exemplul Bucovinei, provincie aºa-zis supusã unui proces de deznaþionalizare instrumentat de evrei sub protecþie austriacã, s-a continuat campania împotriva Convenþiei ºi a privilegiilor acordate prin ea supuºilor austrieci, în majoritate evrei61. Eminescu ºi-a însuºit însã pe deplin argumentaþia anti-evreiascã a unui politician liberal precum Mihail Kogãlniceanu, atunci cînd, în cunoscuta sa „prelecþiune” publicã din 16 martie 1876, (la care a participat ºi consulul austriac la Iaºi), denunþa „alianþa” dintre Austria ºi evreimea „cosmopolit㔠ºi „egoistã”, prin care monarhia chezaro-crãiascã ar fi þinut sã-ºi exercite influenþa, economiceºte paralizantã, asupra românilor62. Purtatã pe acest teren, discuþia putea în fine scãpa de sub controlul politic al amicilor sãi moderaþi ; în mai multe luãri de poziþie publicistice din anul 57. 58. 59. 60.

Turczynski (nota 29), p. 165, Cãlinescu (nota 13), p. 206. „Ein Kulturfest” in Halb-Asien (nota 2), vol. II, p. 188. „Zwischen Dniestr” in ibid., pp. 119 ºi urm. În centrul întrunirii s-a aflat recent emigratul din Bucovina D. Petrino, care, în urma intrigilor locale, l-a înlocuit pe Eminescu de la direcþia Bibliotecii Centrale, apud Cãlinescu (nota 13), pp. 206 ºi urm. Un an mai tîrziu, va participa ºi comenta în „Curierul de Iaºi”, nr. 108 din 3 octombrie 1876, – reluat în Opere vol. IX (nota 1), pp. 217 ºi urm. – solemnitatea la care s-a dezvelit bustul principelui moldovean Grigore Ghica, cel care s-a opus anexãrii Bucovinei de cãtre Austria. 61. Vezi intervenþiile deputaþilor liberali Manolache Epureanu, I.C. Brãtianu ºi mai cu seamã Mihail Kogãlniceanu în dezbaterea din Camera deputaþilor în iulie 1875 asupra Convenþiei comerciale cu Austro-Ungaria ; cel din urmã susþine chiar cã, sub pretextul libertãþii comerþului, s-ar favoriza „colonizarea” României cu evrei galiþieni, dupã modelul Bucovinei (apud Bindreiter, nota 6). 62. Vezi nota 6.

94

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

1876 dã frîu liber resentimentelor acumulate împotriva aºazisei „simbioze” între interesele habsburgice ºi cele evreieºti : de la atacuri repetate la adresa Universitãþii germane din Cernãuþi63 pînã la patetice izbucniri de mînie („ªi ce au fãcut [austriecii] în þarã ? Mlaºtina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunãturã a celor ce nu mai puteau trãi într-alte pãrþi, Vavilonul babilonicei împãrãþii... ªi asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeºte a duce civilizaþia în Orient. Oameni a cãror unicã ºtiinþã stã în vînzarea cu cumpãnã strîmbã ºi înºelãciune au fost chemaþi sã civilizeze cea mai frumoasã parte a Moldovei”)64, viziunile edulcorat-optimiste ale lui Franzos sînt demontate ºi contrazise una dupã alta. Demascarea aceluia ca evreu oriental, vorbitor de jargon, ce s-ar da drept german („D. Carl Emil Franzos, recte Franzois”)65, afirmaþie menitã prin excelenþã sã-l necãjeascã pe un adversar al ghettoului ca Franzos, þine de acelaºi scenariu retoric. La întrebarea justificatã dacã Franzos a înregistrat vreodatã aceste ieºiri pline de resentiment ale lui Eminescu, ca ºi ale altora, la adresa sa, un eventual rãspuns îl dã comentariul sãu din introducerea la volumul Halb-Asien în legãturã cu criticile deja apãrute în presa româneascã pe marginea „icoanelor de culturã”, publicate ca foiletoane în ziarele austriece : „Deoarece multe mi s-au înfãþiºat în România ca stînd sub semnul Semi-Asiei, presa acestei þãri a salutat apariþia schiþelor mele cu un adevãrat urlet de indignare”66 ; aceeaºi idee apare ºi într-un foileton din 1878, întitulat Rumänische Sprichwörter67 : „Acestea sînt fapte, pe care nici fanaticele urlete de indignare ale gazetelor româneºti, nici halucinaþiile lirice ale poeþilor patrioþi nu 63. Vezi nota întitulatã Numiri la Universitatea din Cernãuþi, in „Curierul de Iaºi”, nr. 81, din 23 iulie 1876 – reluatã în Opere, vol. IX (nota 1), p. 160, din a cãrei ironie la adresa calitãþii primilor profesori universitari cernãuþeni pare a se fi inspirat chiar Franzos, în deja amintitul articol de senectute Erinnerungen an Mommsen (nota 22). 64. [La anul 1774] (nota 8), p. 430. 65. Sãmînþã... (nota 1), p. 190. 66. „Einleitung” in Halb-Asien (nota 2), p. XXII ; desigur cã aceste observaþii anticipeazã ºi reacþia lui Eminescu, ulterioarã lor. 67. Vezi nota 47, p. 208.

KARL EMIL FRANZOS ªI MIHAI EMINESCU

95

le pot acoperi”. Atacul împotriva evreitãþii sale într-un moment în care ºi la Viena se conturau primele semne ale unei noi campanii politice antievreieºti pare a-l ignora aici cu calm, cãci, departe de a fi o surprizã, el nu fãcea decît sã-i confirme convingerea cã antiiudaismul era bine înrãdãcinat în mentalul colectiv al românilor – vezi ºi notiþa din jurnalul sãu din 1868, unde se poate citi sintagma „rumänische Judentodtschlagenkunst” (arta româneascã de a-i snopi în bãtaie pe evrei) 68. Pe de altã parte, va schimba scrisori politicoase cu Titu Maiorescu, pe care se pare cã l-a cunoscut personal la Bucureºti, pe vremea ministeriatului acestuia în guvernul Lascãr Catargiu ; l-a amintit ºi chiar citat în cîteva texte ale volumului Halb-Asien, în pasaje nu prea favorabile românilor69, fapt care nu-l împiedica însã pe Maiorescu sã-i declare cã, deºi „s-ar mai putea spune una-alta despre ale dumneavoastrã Culturbilder aus Rumänien, eu le gãsesc corecte în partea lor esenþialã”70. Prietenul ºi protectorul lui Eminescu pãrea mulþumit sã constate cã Franzos i-a utilizat copios judecãþile din Critice (minus cele despre Eminescu, „pedepsit” astfel prin deplinã ocultare !), în articolul sãu despre Rumänische Poeten71, unde, într-un bilanþ nu lipsit de sagacitate asupra liricii româneºti, acesta l-a prezentat publicului german drept autoritatea supremã a criticii literare româneºti. 68. Citãm din manuscrisul întitulat Tagebuch, aflat în arhiva Franzos de la Wiener Stadt- und Landesbibliothek, însemnarea din 5 septembrie 1868, continuatã cu ciorna articolului Bukowiner Poeten. Franzos se referã cu siguranþã la ecourile, foarte negative în Austro-Ungaria, ale unor excese antievreieºti din localitãþi din România, excese instrumentate de guvernele liberale din acea vreme. 69. În foiletonul „Rumänische Frauen” din volumul al II-lea din Halb-Asien, prelucrare a unui text mai vechi, apãrut în „Tagespost” din Graz, din 10, 15 ºi 16 ianuarie 1869, cu titlul Rumänische Frau, Franzos aminteºte de o discuþie cu Maiorescu pe marginea ºcolarizãrii þãranilor români, pp. 201 ºi urm. 70. Titu Maiorescu, Jurnal, ed. de Georgeta Rãdulescu-Dulgheru, Bucureºti, 1989, vol. IX, p. 285 ; scrisoarea cãtre Franzos dateazã din 6 octombrie 1877. 71. Vezi nota 17 ; un motiv în plus de iritare pentru Eminescu va fi fost menþionarea aici a „poetului” D. Petrino ( !), p. 292.

96

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

De aceea ºi-a ºi fãcut curaj în a-l ruga pe Franzos sã recenzeze volumaºul Rumänischen Skizzen de Mite Kremnitz, nu înainte de a-i da însã a înþelege cã el ºi prietenii sãi politici resping „în chip absolut, deºi cu fireascã o prudenþã”, o alianþã între România ºi Rusia, aspru criticatã de „Neue Freie Presse”, deci dezagreabilã Austro-Ungariei72. Despre Eminescu, cel ignorat cu desãvîrºire de Franzos, nici dînsul nu pomeneºte vreun cuvînt !

72. Maiorescu (nota 70), p. 287, în scrisoarea din 12 ianuarie 1878.

97

Contact ºi conflict Nicolae Iorga, cãlãtor prin Bucovina anilor 1900 Despre contact ºi conflict în spaþiul celei mai rãsãritene provincii a monarhiei austro-ungare se pot formula de la început douã ipoteze, ce deschid, totodatã, ºi posibilitatea unei necesare clarificãri terminologice : 1. O viziune adecvatã caracterului procesual al constituirii spaþiului social în Bucovina chezaro-crãiascã va considera ca factor decisiv, aflat în spatele tuturor evoluþiilor social-politice de pe scena localã, ºi care a modelat particularitãþile universului local bucovinean în era habsburgicã ºi post-habsburgicã, clivajul dintre societatea tradiþional ruralã a provinciei ºi noua orînduire capitalist-urbanã de facturã central-europeanã a capitalei Cernãuþi. Cînd, în 1848, Bucovina a fost proclamatã Kronland autonom1, pe teritoriul desprins de Galiþia – teritoriu care, oricum, proba în conglomeratul polono-rutean cu capitala la Lemberg o existenþã istoricã, etnicã ºi lingvisticã de sine stãtãtoare – a apãrut un echilibru economic, social, cultural cu totul nou, fenomen ce avea sã aibã urmãri de lungã duratã pentru „progres”, altfel spus pentru penetrarea capitalistã într-un univers arhaic, în care Cernãuþiul a devenit brusc, dintr-o aºezare de importanþã secundarã, centrul dominant al unei regiuni rurale2, evoluînd, pînã la începerea primului rãzboi mondial, cãtre condiþia unei adevãrate metropole burgheze în estul monarhiei habsburgice. A fost astfel iniþiatã o dinamicã 1. Raimund Friedrich Kaindl, Die Bukowina in den Jahren 1848 und 1849, Wien, 1900. 2. Andrei Corbea-Hoisie, La culture juive germanophone de Bucovine et de Czernowitz, in „Revue Germanique Internationale”, 1/1994, 165-181.

98

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

omologã, în esenþã, modelului de „colonizare” conceput de Norbert Elias, dupã care „Occidentul, [...] sub presiunea luptelor concurenþiale interne, a provocat ºi impus în þinuturi îndepãrtate ale planetei o modificare a raporturilor ºi funcþiunilor umane conform propriului sãu standard”3. „Procesul civilizator” a condus la coabitarea dintre o pãturã superioarã colonizatoare, (atît în înþeles social, cît ºi naþional), ºi una inferioarã, ce trebuia colonizatã, – o coabitare tradusã concomitent în coliziune ºi „miºcare de întrepãtrundere ºi amestec”, constituind treptat o „vastã reþea de interdependenþe”. 2. Modelul lui Elias permite specialiºtilor fie în istoria politicã, fie în cea culturalã, sã se dispenseze ºi în cazul Bucovinei de constrîngerile mecanicist-dogmatice ale vechilor categorii de clasã ºi naþiune în analiza evoluþiilor ºi evenimentelor istorice. Fapt ce nu înseamnã, desigur, ºi cã particularitãþile sociale sau naþionale ale diferitelor grupuri (implicate în proces) vor fi ignorate în procedura de examinare, ci doar cã nu existã o predeterminare globalã a comportamentului social în afara reacþiei primordiale a indivizilor ºi colectivitãþilor în cadrul ºi în confruntarea cu „procesul civilizator”. Adeseori socialul ºi naþionalul se suprapun, precum în cazul orientãrii protocapitaliste a evreilor, privaþi iniþial de dreptul de proprietate funciarã 4, orientare transformatã ulterior într-o premizã specificã pentru constituirea unei burghezii „economice” locale, interesate în progresul tehnico-industrial ºi în racordarea Bucovinei la spaþiul central-european. Mai des însã, facþiunile sociale ºi naþionale se scindeazã ºi se încontreazã tocmai pentru cã nu se supun unor norme abstracte, ci sînt parte integrantã a dinamicii concrete a contactului ºi conflictului, iar forþa motrice a procesului evolutiv constã, dupã Elias, chiar în ceea ce el numeºte „starea de tensiune”5 dintre ele. 3. Norbert Elias, Über den Prozeß der Zivilisation, Frankfurt am Main, 1980, Bd. 2, p. 347. 4. Salomon Kassner, Die Juden in der Bukowina, Wien, 1917 ; Chaim Tennenhaus, Der Anteil der Juden an dem Aufbau der Bukowina, Diss. Wien, 1926. 5. Elias, op.cit., 349.

CONTACT ªI CONFLICT

99

Mitologia, însoþitã de parfum restaurativ, a compromisului parlamentar bucovinean din 1909-19106, capodoperã a aritmeticii parlamentare, dar care nu a apucat niciodatã sã facã dovada efectului sãu conciliator, nu indicã decît un soi de debusolare nostalgicã, atunci cînd explicã cursul istoriei bucovinene de dupã 1918, cu toate catastrofele binecunoscute, ca pe o „deviere”, pusã în sarcina forþelor „exterioare”, de la logica internã a unei „armonii” bucovinene naþionale, ba chiar ºi sociale. Orice încercare de a reconstitui „starea de tensiune” naþionalã ºi socialã într-o regiune precum Bucovina din perioada „armoniosului” compromis va recurge, fireºte, în primul rînd la imagologie7, de vreme ce „imaginile” concurente, fixate lingvistic, ale Celuilalt ºi ale Celorlalþi, redau poate cel mai fidel, la un anumit moment al procesului civilizator, – ca structuri mentale iraþionale –, dimensiunile contactului ºi conflictului dintre grupurile ºi comunitãþile de interese aflate în opoziþie, definite în algoritm social ºi naþional. Am ales, în acest scop –, nu întîmplãtor, ci în oglinda a ceea ce s-a întîmplat cu Bucovina ºi populaþia bucovineanã în cel de-al doilea rãzboi mondial, – un text al istoricului ºi omului politic Nicolae Iorga: este vorba de un volum de dimensiuni reduse, publicat în anul 1905, în Bucureºti, întitulat Neamul românesc în Bucovina8, în care autorul nareazã, în spiritul ºi în serviciul convingerilor sale naþionaliste, o cãlãtorie prin provincia chezaro-crãiascã. Scrierea, deºi prea puþin luatã în seamã în ansamblul monumentalei opere a lui Nicolae Iorga, este, credem, simptomaticã pentru zestrea ideologicã ºi programul aºa-numitului „daco6. Rudolf Wagner (ed.), Der Parlamentarismus und nationale Ausgleich in der ehemals österreichischen Bukowina, München, 1984; John Leslie, „Der Ausgleich in der Bukowina von 1910. Zur österreichischen Nationalitätenpolitik vor dem Ersten Weltkrieg”, in Emil Brix, Thomas Fröschl ºi Josef Leidenfrost (ed.), Geschichte zwischen Freiheit und Ordnung. Gerald Stourzh zum 60. Geburtstag, Graz, 1991, pp. 113-144 7. Manfred S. Fischer, Nationale Images als Gegenstand vergleichender Literaturgeschichte, Bonn, 1981, pp. 24 ºi 27. 8. Nicolae Iorga, Neamul românesc în Bucovina, Edit. Institutului de Arte Grafice Minerva, Bucureºti, 1905.

100

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

-romanism” bucovinean9 ; ea focalizeazã o paletã foarte pestriþã de idei, teme, motive, stereotipuri, locuri comune, prezente în conºtiinþa publicã a vremii, le ordoneazã într-un sistem ºi, prin intermediul impresionantei înzestrãri retorice a autorului, le relanseazã ca „imagini” – cliºeu: oferte mai mult sau mai puþin facile de empatie, cãrora autoritatea simbolicã a istoricului le conferã credibilitate ºi legitimitate. Autorul se afla pe atunci abia la începutul carierei sale ca jurnalist ºi om politic10, pe care a inaugurat-o, se ºtie, în calitate de purtãtor de cuvînt al recent înfiinþatei „Ligi pentru unitatea culturalã a tuturor românilor”, cu un ºir de campanii în favoarea românilor transilvãneni. Propaganda naþionalã în Bucovina aparþinînd, spre deosebire de teritoriile ardelene încorporate Ungariei, coroanei Austriei, constituia însã pentru Iorga, originar din Moldova, o prioritate „sentimentalã”, în virtutea cãreia, în pofida statutului sãu de cetãþean român, el se va implica direct, inclusiv prin prezenþa sa constantã la manifestãrile ºi în publicistica de o parte ºi de cealaltã a graniþei, în iþele politicii interne a provinciei pînã la alipirea acesteia la România, în 1918.11 Participarea sa tot mai pasionatã la dezbaterile asupra Bucovinei la început de secol XX nu era deloc întîmplãtoare, cãci burghezia româneascã localã îºi formulase în aceeaºi perioadã un program politic tinzînd mai curînd cãtre o reformã instituþionalã ºi un compromis între naþionalitãþi în interiorul monarhiei austriece, decît spre un iredentism activ. Partidul Democrat al lui Aurel Onciul mergea atît de departe cu toleranþa ºi disponibilitatea la compromisuri încît a constituit împreunã cu grupãrile politice ale rutenilor ºi evreilor un 9.

Erich Prokopowitsch, Die rumänische Nationalbewegung in der Bukowina und der Dako-Romanismus, Graz/Köln, 1965. 10. William O. Oldson, The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga, New York, Boulder, 1973. 11. Vezi Prokopowitsch, op.cit., pp. 118, 165. Douã momente au dat naºtere la o polemicã virulentã: disputa publicã cu contele Bellegarde, deputatul de Cîmpulung în Parlamentul imperial, în legãturã cu proiectata apariþie a lui Iorga la o manifestare a românilor în Cîmpulung, în 1908, ºi expulzarea istoricului din Bucovina pentru incitare la antisemitism în 1909.

CONTACT ªI CONFLICT

101

aºa-numit Freisinniger Verband, care a obþinut la alegerile pentru Dieta localã, în 1904, o mare majoritate, în dauna oligarhiei conservatoare a latifundiarilor (mai ales) români.12 Pentru naþionalismul românesc inspirat de „Liga culturalã”, obiectivul primordial consta de aceea în a-ºi cîºtiga în Bucovina o aderenþã politicã mai sigurã, faþã de al cãrei profil social retorica argumentaþiei naþionale trebuia, de asemenea, adaptatã. În afara cîtorva mari proprietari, nemulþumiþi din cauza pierderii puterii politice, în clientela curentã a Ligii Culturale intrau cu deosebire mic-burghezi la prima generaþie, proveniþi din clasa þãrãneascã, necompetitivi economic ºi, de aceea, depozitari ai unei profunde frustrãri vizavi de expansiunea neîngrãditã a capitalismului. Printre ei se gãseau numeroºi învãþãtori ºi preoþi ortodocºi, respectiv studenþi la filozofie ºi teologie, ce-ºi apreciau condiþia economicã marginalã ca pe o urmare directã a concurenþei „strãinilor”, în special a evreilor, concurenþã încurajatã, dupã ei, sub patronajul Habsburgilor; în consecinþã, se socoteau îndreptãþiþi sã pretindã pentru românii din Bucovina, în numele legitimitãþii istorice, ºi în ciuda compromisului parlamentar din 1909-191013, o poziþie privilegiatã faþã de ruteni din punct de vedere politic ºi faþã de evrei din 12. Aurel Onciul a încercat sã explice aceastã nouã orientare unui public românesc extrem de suspicios faþã de ruteni ºi evrei în broºura Politische Bekenntnisse/Confesiuni politice, Cernãuþi, 1905, cu argumentul cã doar în acest fel a putut fi introdus principiul naþionalitãþilor în politica bucovinean㠖 fapt considerat retrospectiv de cãtre Philipp Menczel, la acea vreme unul dintre cei mai influenþi politicieni ºi lideri de opinie cernãuþeni, ca fatal pentru evoluþiile ulterioare din provincie. (Vezi Philipp Menczel, Trügerische Lösungen. Erlebnisse und Betrachtungen eines Österreichers, Stuttgart/Berlin, 1932.) El ºi colegii sãi de partid se strãduie, în ciuda polemicilor, sã foloseascã un limbaj binevoitor faþã de evrei, combãtînd chiar de mai multe ori antisemitismul oponenþilor sãi. (Vezi Die Affaire Dr. Ianku von Flondor vor dem landtäglichen Mißbilligungsausschuße, Czernowitz, 1903.) 13. Cf. Adam Wandruszka, Peter Urbanitsch (ed.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Wien, 1980, Bd. 3, 1187-1198, ºi Emanuel Turczynski, Geschichte der Bukowina in der Neuzeit, Wiesbaden, 1993, pp. 186-208.

102

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

punct de vedere economic14. În treacãt fie spus, asemenea atitudini erau în dezacord absolut cu politica faþã de Bucovina a guvernului de la Viena. Tocmai la sensibilitatea acestei categorii a publicului românesc din Bucovina – la momentul respectiv puþin reprezentativã din punct de vedere numeric – a ºtiut sã apeleze Nicolae Iorga, prin aceea cã a recurs în discursul sãu la o mãiastrã combinaþie între, pe de o parte, motivele anti-habsburgice ºi antisemite, receptate în Bucovina ca ecou al conflictelor naþionale ºi sociale din ce în ce mai virulente din Capitala ºi din celelalte regiuni ale monarhiei, ºi, pe de altã parte, argumentele noului naþionalism militant, inaugurat de el însuºi împreunã cu A.C. Cuza, pe scena politicii interne româneºti. Sursele ideologice ale lui Iorga pot fi, desigur, destul de lesne reperate în peisajul de idei contemporan, dominat de reacþiile antiliberale din Austria, Germania sau Franþa afacerii Dreyfuss. În acelaºi timp însã, existã o foarte clarã continuitate între noul naþionalism politic din România ºi ideologia aºa-numitei „ºcoli critice” din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, mai cu seamã gîndirea politicã a lui Mihai Eminescu15, ºi anume prin faptul cã soluþia problemei sociale a pauperizãrii þãrãnimii este privitã ca indisolubil legatã de revendicarea de a îngrãdi politiceºte ºi economiceºte pe evrei, percepuþi, în calitatea lor de agenþi ai unui capitalism dãunãtor pentru structura patriarhal-tradiþionalã a corpului naþional16, drept neasimilabili. Nu mai puþin, spre „exterior”, utopia regresivã a unui Ev Mediu cu alurã romanticã culmineazã într-un complex de resentimente faþã de naþiunile occidentale ºi în special faþã de 14. Iorga a atacat în repetate rînduri politica Partidului Democrat ºi a oferit sprijin adversarilor radicali ai acestuia; vezi polemica lui cu Florea Lupu in Florea Lupu, Conflictul meu cu dl. Nicolae Iorga, Cernãuþi, 1910. Dupã 1910 conflictele naþionale din ce în ce mai virulente cu rutenii duc la consolidarea aripii iredentiste a burgheziei româneºti cultivate; vezi I.E. Toroutiu, Românii ºi clasa intelectualã din Bucovina, Cernãuþi, 1911, Ebd., Românii ºi clasa de mijloc din Bucovina, Cernãuþi, 1912 ºi Ion Nistor, Un capitol din viaþa culturalã a românilor din Bucovina, Bucureºti, 1916. 15. Cf. D. Murarasu, Naþionalismul lui Eminescu, Bucureºti, 1932. 16. William O. Oldson, A Providential Anti-semitism. Nationalism and Polity in Nineteenth-Century Romania, Philadelphia, 1991.

CONTACT ªI CONFLICT

103

Austria habsburgicã, despre care se pretinde cã nu ar fi fost vrednicã sã rãsplãteascã vitejia românilor, foºtii apãrãtori ai creºtinãtãþii în faþa pericolului turcesc, decît prin imperialismul ei anexionist, fãþiº ostil idealurilor lor naþionale17.

*** Scenariul povestirii despre cãlãtoria prin provincia chezaro-crãiascã Bucovina, voiaj pe care autorul îl întreprinde primãvara, la vremea Paºtelui ortodox, este conceput, cu intenþie, ca foarte simplu : în agenda cãlãtorului nu figureazã nici o întreprindere concretã, politicã, ºtiinþificã sau mondenã; totul se petrece în gratuitatea absolutã a unei excursii fãrã traseu ºi termene precise, ce pare sã-l elibereze cu desãvîrºire de uzuala presiune temporalã. Aceastã esenþialã absenþã a „scopului” îl plaseazã pe narator într-un spaþiu estetizat, chiar dacã foarte concret geografic, spaþiu implicit asociat domeniului Adevãrului ºi al Binelui. Totul începe chiar de la împãrþirea pe capitole a cãrþii dupã succesiunea vãilor pe care rîurile bucovinene le strãbat în drumul lor spre vãrsare, în Moldova româneascã : nu oraºul, ca produs al civilizaþiei, ci doar opera sublimã a naturii oferã puncte de reper într-un peisaj patriarhal, victimã a arbitrariului unei graniþe trasate prin uneltirea, socotitã nefireascã ºi mincinoasã, a unei forþe strãine ºi malefice. De altfel, drumeþul preferã singurãtatea ºi viziteazã doar arareori pe cineva; se înfãþiºeazã ca un pelerin, dornic sã se reculeagã netulburat la lãcaºurile sacre ale poporului sãu (pp. 129-130) : pe lîngã natura edenicã, ce-i sugereazã puritatea neprihãnitã, în care satele strãvechi ale românilor par integrate organic, trece în revistã monumentele trecutului eroic ale Evului Mediu moldav, ruinele cetãþilor ºi mai ales vechile mînãstiri ºi biserici, mãrturii ale unei credinþe creºtin-ortodoxe de nezdruncinat, pe care le descrie totodatã, cu minuþiozitate profesionalã, ºi ca opere de artã. Frumosul natural ºi cel artistic se întregesc reciproc în armonia plinã de pace a unei religii populare ºi sub semnul unei istorii emanînd legitimitate, istorie a cãrei prezenþã pare sã fie pentru 17. Vezi Mihai Eminescu, „Influenþa austriacã asupra românilor din Principate”, în Opere, vol. IX, Bucureºti, 1980, p. 163.

104

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

autor mai concretã ºi mai vie decît agitaþia cotidianã, perceputã doar ca factor perturbator al ordinii divine. Oricum, se iluzioneazã a recunoaºte în toate cele vizibile ºi invizibile atotputernicia unui Dumnezeu, ale cãrui hotãrîri, oricît de dure pentru ai sãi (p. 164), nu cuteazã a le contesta, deoarece ele întruchipeazã pentru dînsul însãºi dreptatea; priveºte însã spre El ca la un Dumnezeu al speranþei, cel care, în fiecare primãvarã, face natura sã se trezeascã la viaþã. Aura acestei speranþe, în cãutarea cãreia are loc, în ultimã instanþã, însãºi cãlãtoria prin Bucovina, aflãm a i se fi arãtat într-o splendidã noapte de Paºte la Mînãstirea Putna, cînd i se pare cã voievodul ªtefan cel Mare s-ar fi ridicat din mormînt (p. 260) pentru a vesti învierea simbolicã a neamului sãu ºi sfîrºitul martiriului acestuia. Apoteotica înscenare romanticã a acestui Isus-ªtefan cu arma în mînã sugereazã, în ciuda înfãþiºãrii paºnice a naturii, mai curînd un avertisment ameninþãtor decît un mesaj de conciliere : sub privirile lui Iorga, predicatorul îl roagã pe Dumnezeu sã-i spulbere pe vrãjmaºi „ca fumul în vînt ºi ca ceara în foc” (p. 261). Scenariul mai conþine, pe lîngã personajul cãlãtorului, confundat adesea de cãtre cei din jurul sãu din pricina bãrbii sale impunãtoare cu un preot, – eroare pe care, în parte ironic, în parte serios, el nu face vreun efort sã o corijeze –, o serie de figuri secundare, dintre care doar puþine, îndeosebi cei cîþiva prelaþi ºi intelectuali români întîlniþi, sînt individualizate. În desfãºurarea programului un rol important îl are însã birjarul, întotdeauna altul, împreunã cu care naratorul trebuie sã-ºi petreacã aproape toatã vremea. Aceastã tovãrãºie impusã de necesitãþi îi este extrem de neplãcutã, ºi aceasta nu numai pentru cã, vizibil, îi tulburã liniºtea interioarã, ci ºi pentru cã aceastã figurã miticã a Charonului însoþitor îi produce, (cu o singurã excepþie), o contrariere aproape organicã faþã cu alteritatea opusã armoniei originare. Constatarea cã, dintre harabagii, cei mai mulþi nu sînt români, are valoare simbolicã: drumurile þãrii, arterele ei de circulaþie se revelã a fi sub stãpînirea strãinilor, cei ce impun o anumitã dinamicã destructivã ritmurilor de viaþã autohtone, trasate de istoria însãºi. Aceeaºi reacþie i-o trezeºte ºi calea feratã, pe care se vede

CONTACT ªI CONFLICT

105

nevoit la un moment dat sã cãlãtoreascã ºi care i se aratã drept o apariþie monstruoasã, ce „ºuierã, fluierã, mugeºte, cîntã cîntece de muncã ºi de beþie”, în contrast cu eroul basmului popular, „adormit” în umbra trecutului ºi a naturii (p. 243). O realitate nouã, strãinã ºi respingãtoare se insinueazã în peisajul ancestral, unde cîndva domneau, dupã el, Frumosul, Adevãrul ºi Binele, pentru a-l corupe ºi distruge încetul cu încetul: ca pe o hartã în miºcare, autorul priveºte traficul neîntrerupt, „vãlmãºagul strãinãtãþii” de pe drumurile (p. 124) pe care sosesc neîncetat, de aiurea, mase de oameni inundînd aceastã lume paradisiacã. Nu este lãsatã deoparte nici o figurã de stil pentru a zugrãvi cît mai dramatic ºi impresionant tabloul acestei nãvãliri, tratatã ca vicleanã ºi duºmãnoasã, în care, dintre toþi aceia identificaþi ironic ca „oaspeþi aduºi de mîna Austriei” (p. 210), evreii, etichetaþi drept „grozãvie asiatic㔠(p. 309), sînt socotiþi drept cei mai primejdioºi dintr-o asemenea „exposiþie” a neamurilor Monarhiei (p. 149). Aceºtia, polul opus al societãþii creºtine, patriarhale, legate de pãmînt, s-ar fi „încuibat” abil (p. 302), transformîndu-se în „stãpînii de astãzi” ai þinutului18 (p. 128), pe care, spune autorul, l-ar „spurca” pur ºi simplu. Relaþii ierarhizante constituie în „reþeaua” limbajului structura binarã a contrastului permanent dintre cele dou㠄tabere”, zugrãvite de Iorga ca învrãjbite de moarte: înfãþiºarea exterioarã, felul de a privi, de a pãºi, de a vorbi, de a se îmbrãca, de a locui, de a crede în Dumnezeu, toate acestea sugereazã incompatibilitatea ºi antagonismul absolut dintre „fiinþa” româneascã ºi evrei. În timp ce toþi românii pe care-i întîlneºte cãlãtorul sînt „nalþi, frumoºi, supþi la faþ㔠(p. 124), „zdraveni, înceþi, tãcuþi” (p. 145), cu „pãrul lung cãzînd drept sau în cîrlionþi 18. Vezi referitor la stabilirea ºi istoria evreilor în Bucovina, în afara lucrãrilor citate mai sus ale lui Kassner ºi Tennenhaus, Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, Bd. 1, 2, Tel Aviv, 1958-1960; dintre numeroasele articole consacrate acestei teme vezi Martin Broszat, Von der Kulturnation zur Volksgruppe. Die nationale Stellung in der Bukowina im 19. und 20. Jahrhundert, „Historische Zeitschrift”, 200/1965, 572-604; David Schaary, Jewish Culture in Multinational Bukowina between the World Wars, „Shvut”, 16/1993, 281-296 ºi Andrei Corbea-Hoisie, op.cit.

106

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

unºi pe umerii largi” (p. 125) ºi chipuri „oacheºe”, cu pasul „domol”, dar „sigur”, evreii apar ca „mari, graºi, rumeni” (p. 124), cu „nasurile coroiate sau borchinoase” (p. 126) ºi „veºnic mers de socoteal㔠(p. 124), plin de „ifos”, cu privirea „vicleanã”; pînã ºi copiii marcheazã opoziþia: în timp ce unii sînt „sfioºi” ºi cuminþi, ceilalþi i se aratã urîþi ºi murdari. Românii sînt descriºi mai direct, cel mai adesea prin calificative fizice, aºadar cu precãdere „naturale”; în ce-i priveºte pe evrei, predominã în portret, în special, componenta caracterialã, ce þine mai curînd de trãsãturi dobîndite în cursul procesului civilizator ºi presupune o anumitã alienare de la „firea” adevãratã, fapt ce-l îndeamnã pe autor sã evidenþieze la aceºtia artificiul ºi, dupã el implicit, o anume „dezumanizare”. În scenele compuse de Iorga, evreii se comportã fie ca semi-roboþi programaþi pentru cîºtig, ce nu sînt în stare de „iubire ºi de cruþare” (p. 165), fie ca fãpturi dedate instinctelor, demne doar pentru comparaþii cu lumea animalã: ei „roiesc dupã miere” (p. 148), „scheaunã”, „se zvîrcolesc”, „se tolãnesc”, nu sînt în ultimã instanþã decît niºte „lighioane” (p. 296), pe care, în veºmintele lor de culoare neagrã ºi cu cãciulile de blanã de vulpe, le asimileazã fie animalelor de pradã, fie corbilor (p. 145). De aceea, nu întîmplãtor, istorioara unui birjar neamþ despre cum a snopit în bãtaie evrei are chiar darul sã-l însenineze pe narator (p. 192) ; de vreme ce în „harhãtul germano-semitic” (p. 128) nu recunoaºte nici o fãrîmã de grai omenesc, se simte îndreptãþit sã îndemne doi evrei sã înveþe româneºte (p. 219), dar nu cu prea mare tragere de inimã, cãci, de fapt, se declar㠄ruºinat” ºi „îngrozit” de aceast㠄pãcãtoasã calicime leneºã”19 (p. 309), rezistentã la 19. Fenomenul sãrãciei ºi problemele de integrare socialã a maselor sãrace ale evreilor rãsãriteni din Bucovina au generat o întreagã serie de reflecþii contemporane, dintre care considerãm ca exemplare cele din broºura lui Charles N. Reichenberger, Wie kann das Elend eines Teiles der Juden in Galizien und der Bukowina durch die Baron Hirsch’sche 12 Millionen-Stiftung gemildert werden?, Wien, 1891, sau conferinþa sociologului cernãuþean Eugen Ehrlich, Die Aufgaben der Sozialpolitik im österreichischen Osten, Cernãuþi, 1909. Menþionãm pentru interesul actual faþã de aceastã problemã cartea lui Yehuda Don ºi Victor Karady (ed.), A Social and Economic History

CONTACT ªI CONFLICT

107

asimilare, a „iesuiþilor banului” (p. 306), care s-ar îmbogãþi prin prãdarea ºi parazitarea þãrii. Imaginea invaziei este repetat asociatã cu metafora unei ierni geologice (p. 145), care, „prin biruinþa deplinã a neamului lui Israel” (p. 129), ar pustii þinuturile ºi i-ar afecta pe oamenii locului în forþa lor vitalã (p. 232). Unul dintre harabagii pare cu totul incapabil (sau deloc dispus) sã perceapã încãlzirea primãvãraticã, simptomatic prietenoasã, a naturii; cocoþat pe caprã, „se strîmbã de frig în aceastã zîmbitoare zi de April” (p. 125) – de altfel, toþi birjarii evrei din relatarea lui Iorga, indivizi care-ºi chinuie cu cruzime caii, au ceva demonic pe chip ºi în manifestãri. Negrul caftanelor evreieºti (p. 183) îi aminteºte de un Dumnezeu „întunecat” (p. 321) ; el copleºeºte natura plinã de culoare, în timp ce lãcomia acestor „mîrºavi” dezrãdãcinaþi, ale cãror figuri emblematice sînt cîrciumarul ºi cãmãtarul (p. 304)20, pune stãpînire pe sol ºi suflete, iar murdãria ºi duhoarea tîrgului galiþiano-evreiesc invadeazã cu încetul satele curate ale românilor, pline de case împodobite cu flori, ba chiar bisericile ºi sãrbãtorile ortodoxe se aflã în primejdia de a fi profanate (p. 216) de „vrãjmaºii creºtinilor” (p. 306), ajunºi colaboratori privilegiaþi ai Fondului Religionar ortodox (p. 145). Cuvintelor „cheie” frumos ºi urît, în jurul cãrora se constituie cîmpurile semantice concurente, cu conotaþiile lor moral-religioase, dar ºi rasial-biologice, le corespund adjectivele curat ºi murdar; epitete precum „prãfuit”, „soios”, „îngãlat”, „scîrbavnic” º. a. abundã cînd vine vorba de uliþa evreiascã, de of Central European Jewry, New Brunswick – London, 1990 ºi studiul de sintezã al lui Gottfried Schramm, „Die Juden im europäischen Osten um das Jahr, 1900 : Zwischenbilanz eines Minderheitenproblems” în Gotthold Rohde (ed.), Juden in Ostmitteleuropa. Von der Emanzipation zum Zweiten Weltkrieg, Marburg an der Lahn, 1989, pp. 3-19. 20. Descrieri cu nuanþã antisemitã a poziþiei socio-economice a evreilor „galiþieni” în Bucovina au produs din perspectiva cercurilor universitare austro-germane din Cernãuþi Julius Platter, Der Wucherer in der Bukowina, Jena, 1878 ºi Marie Mischler, Soziale und wirtschaftliche Skizzen aus der Bukowina, Wien-Leipzig, 1893. Pentru aceeaºi atitudine vezi ºi romanul de consum al scriitoarei Anna Pawlitschek din Rãdãuþi, Ob ich dich liebe, Wien, 1897.

108

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

prãvãliile evreieºti, de pieþe, hanuri, cafenele ale evreilor, de birjãrie sau de oameni. Ele inoculeazã cititorului sugestia pregnantã a alteritãþii profanatoare a civilizaþiei pe care ar fi importat-o ºi impus-o evreii, o civilizaþie asociatã cu decadenþa din „vîrsta de aur” a naturalului, „vreme de egoism ºi fãrã nici-un avînt, fãrã nici-o amintire ºi fãrã nici-o nãdejde” (p. 133), în care doar banul ar mai conta21. Satul ca loc de conservare al vechilor virtuþi populare se lasã marginalizat sub presiunea tîrgurilor, locuite îndeosebi de evrei ºi devenite centre economice ºi administrative; asemenea „tîrguri ovreieºti”, cu case urîte ºi prost construite, unde primarii, notarii, dascãlii, jandarmii ºi funcþionarii sînt aºijderea „strãini”, dacã nu chiar evrei, ar fi Cernãuþi, Rãdãuþi, Siret, Vatra Dornei. Acest mediu ar favoriza tocmai mentalitãþile „strãine” ale unei civilizaþii bolnave (p. 194), imorale (p. 316) ºi indezirabile pentru omul sãnãtos din popor: „spirit de clasã, fetiºism faþã de Stat, iubirea bunurilor materiale ale vieþii” (p. 234), de care s-ar fi molipsit ºi mulþi intelectuali români – Aurel Onciul este menþionat nominal de mai multe ori – printre care ºi clerici, „trãdãtori” ai poporului din care se trag (p. 171). Diferenþa dintre stirpea þãrãneascã a moldovenilor, „popor curat ºi mîndru, cu inima deschisã ºi bunã, popor evlavios ºi harnic, popor de muncã ºi de cuvînt, mlãdiþã puternicã a vechilor ostaºi” (p. 280), ce se simte neajutorat ºi înfricoºat sub noua ocîrmuire (p. 164), este în ultimã instanþã marcatã ºi fizionomic faþã de orãºean, „domnul de azi”, cu ochelari ºi plin de aroganþã (p. 146), pe care nimeni nu-l mai poate ghici dacã este austriac (german) sau evreu (p. 231). Aici este atins punctul culminant al discursului, ce desãvîrºeºte tabloul elaborat pas cu pas în spiritul unui foarte precis program ideologic: biruinþa consideratã ca „provizorie” (p. 304) a strãinilor asupra românilor n-ar fi fost posibilã, dupã Iorga, fãrã alianþa pãgînã dintre împãratul „strãin” ºi evrei (p. 126), cei care ar fi fost aduºi în þinut sub domnia lui, tocmai pentru 21. Iorga rezumã în doar cîteva fraze o întreagã teorie a lui Werner Sombart, cu privire la un anume raport, definit religios ºi psihic, între iudaism ºi civilizaþia capitalistã; vezi Freddy Raphael, Judaisme et capitalisme, Paris, 1978.

CONTACT ªI CONFLICT

109

a-i subjuga mai eficient pe autohtoni ºi a-i deznaþionaliza apoi prin importul de instituþii politice, economice ºi educaþionale22. Autorul denunþã o asemenea complicitate pînã la nivelul cel mai de jos al administraþiei, unde funcþionari corupþi, ei înºiºi deznaþionalizaþi, ar acþiona exclusiv în interesul evreilor, în timp ce aceºtia îºi plãtesc „recunoºtinþa” ca agenþi ai germanizãrii, considerîndu-se însãºi „naþiunea de stat” a provinciei rezultate în urma desprinderii samavolnice din trupul Moldovei (p. 165): „(poporul) vîndut Evreului ºi cãlcat în picioare de Cîrmuirea care-l despreþuieºte” (p. 206). „Vinovata” combinaþie este evidenþiatã în repetate rînduri de Iorga ºi accentuatã adesea prin recursul la calificativul „austro-iudaic”, ce conoteazã un anumit fel de „dualism”, (calchiat dupã formula uzual㠄austro-ungar”), ca de pildã cu privire la de profesorii Universitãþii cernãuþene „Franz-Josef” (p. 325), instituþie care n-ar fi fost, dupã Iorga, decît „o Universitate austriacã pentru Evrei”23 ºi nu una naþional-germanã, neconvenabilã, chipurile, guvernului de la Viena, din pricina defavorizãrii aliaþilor lor „semiþi”. Caricatura ironicã ar trebui sã sublinieze, aici ºi în alte locuri, artificiul ce probeazã ilegitimitatea ; ea evolueazã cãtre o dimensiune apocalipticã în obsesia autorului de a descoperi în toate ungherele Rãul aflat, dupã el, în ofensivã: aluzia la tema originarã a confruntãrii personajelor mitic-fabuloase cu balaurul cu multe capete evocã, nu întîmplãtor, diversitatea chipurilor prin care ar „pîndi” o primejdie de moarte. Alianþa cu evreii îl metamorfozeazã pe „împãratul creºtin” din Viena în 22. Între descrierile contemporane româneºti ale raporturilor interne din Bucovina, în care se insistã pe deznaþionalizarea crescîndã a românilor ºi dominaþia evreiascã în economia provinciei (P.S. Aurelian, Bucovina. Descriere economicã însoþitã de o hartã, Bucureºti, 1876, sau George Sion, Notiþie despre Bucovina, Bucureºti, 1882) Mihai Eminescu (op.cit., pp. 163, 173, 190, 253, 430) va fi acela care va vedea în aceasta urmarea asocierii intenþionate a evreilor cu interesele politicii austriece. Nicolae Iorga ºi Ion Nistor, (op.cit., ºi Lupta naþionalã în Bucovina, Bucureºti, 1918) vor relua ºi dezvolta argumentele lui Eminescu, pînã cînd ele vor deveni locuri comune în fondul ideatic al naþionalismului românesc. 23. Eminescu susþine acelaºi lucru încã de la înfiinþarea Universitãþii Francisco-Josephine în 1875, op.cit., p. 160.

110

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Anti-Christ, avid în a-ºi împlini dorinþa de dominaþie a lumii, în care s-ar fi servit, succesiv, de catolicism, de birocratul „supranaþional”, ºi, în cele din urmã, de Evreu24. Crezul supranaþional întruchipat de Habsburgi ar fi devenit duºmanul de cãpãtîi al rezistenþei naþional-româneºti din Bucovina, eroism de Feþi-Frumoºi în luptã cu dragonul împotriva cãrora, crede Iorga, Viena ar fi ajuns sã mobilizeze toate celelalte neamuri ale Monarhiei austriece, ºi mai cu seamã pe ruteni ºi evrei25. Sarcina naþionalismului românesc, dupã el cu necesitate izolaþionist ºi antisemit, ar fi constat – în viziunea grandioasã a autorului Bizanþului dupã Bizanþ – tocmai în a combate, în numele unei ortodoxii generatoare de identitate, „hidra” internaþionalistã 24. Sursa lui Iorga se pare cã este din nou Eminescu, op.cit., p. 171. Aproape toate motivele antisemite ale lui N. Iorga ºi chiar o abundenþã de „imagini” ale sale se regãsesc în publicistica lui Eminescu, ca de pildã în citatul de mai jos : „ºi ce au fãcut în þarã ? Mlaºtina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunãturã a celor ce nu mai puteau trãi într-alte pãrþi, Vavilonul babilonicei împãrãþii. Deºi dupã dreptul vechi judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatrã sã aibã, astãzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra þãrii ei s-au zvîrlit ca un pîlc negru de corbi, expropriind palmã cu palmã pe þãranul încãrcat de dãri, sãrãcit prin împrumuturi spre a-ºi plãti dãrile, nimicit prin dobînzile de Iudã ce trebuie sã le plãteascã negrei jidovimi. ªi asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeºte a duce civilizaþia în Orient. Oameni a cãrãr unicã ºtiinþã stã în vînzarea cu cumpãnã strîmbã ºi înºelãciune au fost chemaþi sã civilizeze cea mai frumoasã parte a Moldovei. (...) raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject” (ibid., p. 430). Pot fi recunoscute cu uºurinþã, de asemenea, numeroase urme ale atacurilor naþional-germane ºi social-creºtine la adresa Vienei liberale „iudaizate”, (cu al cãror limbaj Iorga, admirator al ideologului populist Karl Lueger, ajuns primar al Vienei, pãrea sã fie familiarizat), ºi, desigur, vechi resentimente anti-austriece ale politicii naþional-româneºti. 25. Este interesant cã, dincolo de rezerva sa de principiu faþã de „amestecul etnic” în Bucovina, care contravine concepþiei lui despre omogenitatea teritorial-naþionalã, antipatia lui Iorga se îndrepta cu precãdere contra evreilor ºi slavilor (ruteni ºi lipoveni), dar nu ºi contra etnicilor germani sau ungurilor aºezaþi în provincie. El laudã de mai multe ori influenþa lor „pozitiv㔠asupra românilor ºi dã de înþeles cã ei nu s-ar identifica deloc cu „stãpînirea brutalã ºi dispreþuitoare” a împãratului „neamþ” de la Viena.

CONTACT ªI CONFLICT

111

ºi modernistã occidentalã, în apãrarea universului sãu nefalsificat împotriva duºmanului strãin ce-i dã tîrcoale. Renaºterea acestui naþionalism o invocã Iorga descriind noaptea de Paºti petrecutã în mînãstirea bucovineanã, ocazie de a celebra victoria definitivã a lui Christos asupra „ucigaºilor” ºi „trãdãtorilor” sãi printr-o retoricã pateticã, de sorginte apostolicã, pe fundal de imagini hieratic-macabre, cu moaºte sfinþite, unse cu mir, coºciuge ºi procesiuni nocturne cu icoane ºi fãclii, lesne asociabile viitoarelor ritualuri mistice legionare din anii ’20 ºi ’30 (p. 126). O ultimã plimbare prin Cernãuþi, înainte de a porni mai departe, peste graniþã, în Basarabia de sub stãpînire ruseascã, îl conduce în mod simbolic la cafeneaua Habsburg, „unde se adunã Evreii” (p. 357) ca sã discute despre politicã ºi afaceri. Trage la Hotelul „Der schwarze Adler”, unde, 36 de ani mai tîrziu, se vor petrece primele asasinate, comise de cãtre unitãþile SS intrate în Cernãuþi odatã cu armata românã, împotriva evreilor din fosta capitalã a provinciei chezaro-crãieºti.

*** Chiar ºi în lipsa unui studiu filologic, precum cel „clasic”, întreprins de Viktor Klemperer26, studiu care sã fi investigat sistematic limbajul naþionalismului românesc cu tot arsenalul sãu retoric, nimeni nu se îndoieºte cã influenþa ideologicã a discursului lui Nicolae Iorga asupra extremei drepte româneºti din perioada interbelicã a fost covîrºitoare27. Istoricul însuºi îºi va aroga pînã tîrziu, în anii ’30, paternitatea xenofobiei ºi antisemitismului ei; republicînd cãrþulia din 1905, fãrã nici o modificare, în 193828, – cînd divorþul politic dintre respectatul savant ºi „Garda de Fier”, condusã de foºti discipoli, era definitiv, iar realitatea bucovineanã nu mai semãna defel cu cea de la începutul secolului –, el þinea s-o mai confirme o datã. Doi ani mai tîrziu, Nicolae Iorga era asasinat de un comando al „Gãrzii de Fier”, iar pentru Bucovina începea perioada cea mai nenorocitã din istoria ei. 26. Viktor Klemperer, Lingua Tertii Imperii, Halle (Saale), 1957. 27. Leon Volovici, Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s, Oxford, 1991. 28. Nicolae Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Publicaþiile Mitropoliei Bucovinei, Bucureºti, 1938.

112

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Expresionism la Cernãuþi Interogaþia mereu provocatoare la adresa relevanþei actuale a istoriografiei literare se referã adesea la faptul cã funcþia ei tradiþional „arheologic㔠este – mai ales în ceea ce priveºte ultimii 150 de ani – aproape epuizatã, volumul de informaþii acumulat nemaiînregistrând, spre disperarea pozitiviºtilor, aproape nici o lacunã. Pe de altã parte însã, „viaþa” aratã cã insistenþa istoricului literar în a reveni obsesiv asupra binecunoscutului secol XX mai poate furniza, totuºi, surprize, chiar dacã în vederile sale intrã mai puþin descoperiri absolute, cît o necesarã ºi utilã disputã cu canoanele ºi modelele culturale deja fixate. Din perspectivã temporalã ºi spaþialã, o temã precum „expresionismul cernãuþean” poate oferi un bun exemplu pentru modul în care, în spatele unui decor obiºnuit, construit pe certitudinile stabile ale cercetãrii, se pot ascunde încã multe „spaþii vide” de informaþie ºi interpretare. Vom cãuta în continuare sã le identificãm ºi sã le „evaluãm”. Chiar ºi numai bilanþul izvoarelor pe care, de o bunã bucatã de vreme, se bazeazã studiul expresionismului din spaþiul lingvistic german1, conduce la concluzia cã interesul curent al cercetãtorilor depãºeºte prea rar graniþele geografice ale acestuia. 1. Vezi, printre alþii, Paul Raabe, Die Zeitschriften und Sammlungen des literarischen Expressionismus, Stuttgart, 1964 ; Giselher Sorge, Die literarischen Zeitschriften des Expressionismus in Wien. Diss., Viena, 1967 ; Paul Raabe (ed.), Index Expressionismus. Bibliographie der Beiträge in den Zeitschriften und Jahrbüchern des literarischen Expressionismus 1910-1925. Bd.1-18, Nendeln/Liechtenstein, 1972 ; Paul Raabe ºi Ingrid Hannich-Bode, „Die Autoren und Bücher des literarischen Expressionismus”, Stuttgart, 1985 ; precum ºi studiile lui Richard Brinkmann in Richard Brinkmann, Friedrich Sengle, Hugo Kuhn (ed.), Forschungsprobleme 1952-1960, Stuttgart, 1961 ; ºi Expressionismus. Internationale Forschungen zu einem internationalen Phänomen, Stuttgart, 1980.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

113

În pofida circulaþiei intense, temeinic documentate deja, a textelor ºi autorilor între reviste, edituri sau cercuri moderniste, – inclusiv expresioniste, în primele decenii ale secolului nostru,– lumea modernismului de limbã germanã din provinciile României Mari a intrat prea puþin în atenþia experþilor din Germania sau Austria ; acele Ostdeutsche Briefe ale unui Oskar Walter Cisek publicate în revista Das literarische Echo2, de exemplu, în care abundã informaþia despre iniþiativele „novatoare” de la Braºov sau Cernãuþi, nu au avut nici un efect palpabil pentru descrierea istoriograficã a acestei perioade. Nu este deci de mirare cã o sintezã precum Geschichte der deutschen Literatur in Österreich-Ungarn im Zeitalter Franz Josephs I 3, îngrijitã de Eduard Castle – care a inclus în sumar ºi un capitol despre literatura de limbã germanã din Bucovina, chiar ºi dupã 1918 – se fereºte sã perceapã vreun moment expresionist în producþia literarã localã, deºi lucrarea comenteazã cu grijã, în ansamblul lor, curentele moderniste, inclusiv expresionismul, din Austria, Boemia ºi Ungaria ; autorii paginilor despre Bucovina, Raimund Fr. Kaindl ºi Alfred Klug, preferã, fãrã a fi pe deplin neutri, sã se pãstreze în cadrul strict al „faptelor” ºi, în consecinþã, în cel al „cantitativului”, încît enumerarea mai curînd necriticã de nume ºi titluri face ca literatura „regionalist㔠(Heimatdichtung) sã parã, poate chiar ºi pe bunã dreptate, dominantã în peisajul literar al fostei provincii chezaro-crãieºti. Într-a sa Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland4, lucrare alcãtuitã dupã criterii stricte de „rasã”, Karl Kurt Klein transmite la rîndul sãu, în afara unei menþionãri binevoitoare a evreului Alfred Sperber, o imagine aproape nediferenþiatã esteticeºte a creaþiei literare germane bucovinene. Asemenea premise istoriografice, dar mai ales o evoluþie istoricã deosebit de nefavorabilã literaturii în general ºi celei de limbã germanã în special, au înlãturat complet din conºtiinþa istorico-culturalã a spaþiului de 2. În Das literarische Echo. Halbmonatsschrift für Literaturfreunde 23 (1919-1920), nr. 22, p. 1393 ºi nr. 23, p. 1449. 3. Eduard Castle (ed.), Geschichte der deutschen Literatur in Österreich-Ungarn im Zeitalter Franz Josephs I., Bd. II. Viena, 1937, pp. 1403-1415. 4. Karl Kurt Klein, Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland, Leipzig, 1939.

114

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

limbã germanã5 amintirea despre o culturã germanofonã, inclusiv modernistã, în Moldova de nord. O discuþie serioasã despre tumultuoºii ani ’20 ai aºa-numitei Rumäniendeutsche Literatur a fost stimulatã în România abia dupã 1964, sub semnul tendinþelor de liberalizare în politica culturalã din acea vreme. Se ascundea aici, desigur, ºi intenþia de a sugera, prin legitimarea unei „a patra” literaturi germane cu profil ºi istorie proprii, argumente pentru a separa ºi izola „simbolic” populaþia germanã din România de influenþele germanilor „occidentali”. Dincolo de asemenea tentative de manipulare, aceastã deschidere spre propriul trecut cultural a stimulat cercetarea mai intensã ca niciodatã a izvoarelor, fapt care a permis reconsiderarea calitativã a literaturii germanofone de dupã 1918, prin valorificarea – pentru prima oarã corect㠖 a punþilor ei de legãturã cu modernismul european6. Un rol important l-au jucat în acest sens ºi cercetãrile asupra modernismului românesc, în special asupra expresionismului, investigaþii care, în cãutarea mediatorilor dintre izvoarele lor europene ºi cultura românã, s-au ciocnit inevitabil de reviste, grupuri ºi autori de limbã germanã7. În cazul Bucovinei, reþi5. Michael Klein, „Zur Präsenz der Literatur der Bukowina im westlichen deutschsprachigen Literaturbetrieb”, in Dietmar Goltschnigg, Anton Schwob (ed.), Die Bukowina. Studien zu einer versunkenen Literaturlandschaft, Tübingen, 1990, pp. 429-442. 6. Vezi, printre alþii, Heinrich Stiehler, Paul Celan, Oskar Walter Cisek und die deustchsprachige Gegenwartsliteratur Rumäniens. Frankfurt/ M.-Bern, 1977 ; Peter Motzan, Die rumäniendeutsche Lyrik nach 1944. Cluj-Napoca, 1980 ; Stefan Sienerth, Auf der Suche nach Alternativen. Modernistische Ansätze in der rumäniendeutschen Literatur der Zwischenkriegszeit, in „Neue Literatur” 42 (1981), nr. 8, pp. 82-89. 7. Vezi, printre alþii, Al. Dima, Dan Grigorescu, „Rumanian Expressionism”, in Ulrich Weisstein (ed.), Expressionismus as an International Phenomenon, Paris-Budapesta, 1973, pp. 262-286 ; Ov.S. Crohmãlniceanu, Literatura românã ºi expresionismul. Bucureºti, 1978 ; Adrian Marino, „Expressionismus und rumänische Avantgarde”, in Zoran Konstantinovic (ed.), Expressionismus im europäischen Zwischenfeld, Innsbruck, 1979, pp. 7-15 ; Horst Fassel, Expresionismul german ºi literatura românã. Aspecte privind receptarea unui curent literar, in „Anuar de lingvisticã ºi istorie literarã”, nr. 2 (1981-1982), pp. 21-36.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

115

nerea iniþialã, explicabilã prin riscurile de ordin politic, a fost urmatã de preocuparea crescîndã, în România, pe urmele celei din Germania, pentru „rãdãcinile” unor Paul Celan sau Rosa Ausländer. Personalitatea ºi opera lui Alfred Margul-Sperber 8, de a cãrui energie debordantã carierele poetice ale celor doi, ca ºi a majoritãþii autorilor bucovineni de limbã germanã (Moses Rosenkranz, Georg Drozdowski, Immanuel Weissglas, Alfred Kittner etc.), au profitat din plin, a trimis inevitabil la anii turbulenþi de dupã primul rãzboi mondial, cînd în Cernãuþi s-a manifestat o miºcare „expresionist㔠de scurtã duratã, precedînd „minunea” anunþatã de acelaºi Sperber, cînd declara c㠄în Bucovina, independent ºi dincolo de orice relaþie cu þinuturile originare, ba chiar în inima unei Românii Mari practicînd din toate puterile ei asimilarea, – o ramurã a limbii germane sã înceapã a deveni abia acum vie ºi creativã.”9

*** Subscriem opiniei lui Stefan Sienerth, cum c㠄dintre toate formulele care sînt luate în consideraþie pentru fixarea conceptualã a orientãrilor moderniste locale [...], cuvîntul expresionism s-a utilizat nu o datã [...] ca denumire genericã pentru toate aceste tendinþe ale creaþiei literare germane din România anilor ’20” ; aceasta deoarece, pe de o parte, „se pot face analogii numeroase cu împrejurãrile din aceeaºi perioadã din Germania ºi Austria, astfel încît noþiunea de expresionism nu va constitui un atribut exterior produselor literare locale”, dar ºi pentru cã, pe de altã parte, autorii înºiºi s-au alãturat expresionismului în virtutea „programului estetic cel mai puþin rigid [...] dintre toate curentele artistice moderne”. „Chiar dacã este vorba mai degrabã de un buchet de curente ºi tendinþe, ale cãror reflexe se pot cu greu deosebi în fiecare operã ºi în dezbaterile nu o datã contradictorii”10, conºtiinþa expresionistã 8.

Peter Motzan, „Der Lyriker Alfred Margul-Sperber”, in Andrei Corbea, Michael Astner (ed.), Kulturlandschaft Bukovina. Studien zur deutschsprachigen Literatur des Buchenlandes nach 1918, Iaºi, 1990, pp. 88-101. 9. Alfred Sperber, Der unsichtbare Chor, in „Czernowitzer Morgenblatt” (1930), nr. 3699. 10. Sienerth (nota 6), pp. 86 ºi urm.

116

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

ar urma sã reprezinte pentru istoriografia literarã criteriul fundamental al procedurii de identificare. De aici pornind, dispar complet dificultãþile curente în operaþiunea de definire conceptualã în cazul mult citatei, dar aproape intruvabilei reviste „Der Nerv”, – care a apãrut la Cernãuþi între ianuarie ºi septembrie 1919 în 14 numere sub conducerea lui Albert Maurüber, publicaþie perceputã ºi receptatã de publicul contemporan11 nici mai mult nici mai puþin decît ca organ al „activismului expresionist”. De la conþinutul ºi tonul manifestului programatic ºi pînã la legãturile privilegiate cu revista braºoveanã, înruditã ideologic, „Das Ziel” 12, profesiunea de credinþã expresionistã apare ca de la sine înþeleasã ºi nu lasã nici un dubiu asupra dorinþei colaboratorilor „de a fi expresioniºti”13. Radicalismul cultural, cu care dupã unii cercetãtori, se confundã însuºi „sensul” expresionismului14, respirã din toate paginile „Nerv”-ului, de la obstinaþia atacurilor antiburgheze ale revistei ºi pînã la publicarea programului „Sovietului” berlinez al „truditorilor spiritului” (Rat geistiger Arbeiter) al lui Kurt Hiller15. „Activismul raþionalist”, care, dupã tînãrul cernãuþean Artur Kraft, i-ar fi putut salva pe literaþii cei sceptici16 din 11. Heinz Stãnescu, „Habent sua fata libelli. Zum Schicksal und zur Bedeutung der Czernowitzer «Halbmonatsschrift für Kultur» Der Nerv”, in Corbea/Astner (nota 8), pp. 211-213. Vezi, de asemenea, Heinz Stãnescu, „Als beispielhaft dargestellt, doch kaum gekannt, die aktivistische Czernowitzer Zeitschrift Der Nerv”, în Anton Schwob (ed.), Die deutsche Literatur Ostmittel- und Südosteuropa, München, 1992, pp. 101-118 ; Andrei Corbea-Hoisie, 1919, „Czernowitz, Bukowina. Der Nerv im Kon-Text”, in Ernest Wichner, Herbert Wiesner (ed.), Der Nerv. Eine expressionistische Zeitschrift aus Czernowitz, Berlin, 1998, pp. 251-276. 12. Horst Schuller Anger, „Bukowiner Autoren in siebenbürgischen Kulturperiodika”, in Goltschnigg/Schwob (nota 5), pp. 129-136. 13. Armin Arnold, Die Literatur des Expressionismus. Sprachliche und thematische Quellen, Stuttgart-Berlin-Köln-Mainz, 1966, p. 15 14. Bernd Hüppauf, „Zwischen revolutionärer Epoche und sozialem Prozeß. Bemerkungen über den Ort des Expressionismus in der Literaturgeschichte”, in Bernd Hüppauf (ed.), Expressionismus und Kulturkrise. Heidelberg, 1983, p. 80. 15. În „Der Nerv” (1919) nr. 7 (în continuare sigla N). 16. Artur Kraft, Für und über den Aktivismus., in N 9-10.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

117

„dilema unei existenþe lipsite de sens”, însemna pentru Maurüber, ca ºi pentru mentorii sãi berlinezi – cel mai des citaþi fiind Kurt Hiller ºi Ludwig Rubiner –, o a treia cale între social-democraþie ºi bolºevism, o cale ce trebuia sã ducã prin „logolatrie” la „logocraþie”, adicã prin „iluminare” ºi „starea de trezie a voinþei” la „o orînduire nouã ºi doldora de sens pe acest pãmînt”17. Aproape toate temele „truditorilor spiritului” de la Berlin au fost reluate ºi în „Der Nerv”, în numeroase articole, eseuri, ba chiar ºi în note cu privire la actualitatea localã : arta ca sol al revoluþiei, pacifismul militant ºi antimilitarismul, antinaþionalismul18, libertatea trupeascã ºi a amorului, nivelul dezolant al educaþiei ºcolare, ºi mai cu seamã adversitatea declaratã ºi deschisã la adresa burgheziei, proclamatã prin nesfîrºitele polemici, unele de principiu, dar cele mai multe „la obiect”, cu „burghezii” cernãuþeni din presã, din teatru, din Universitate19. Concomitent, sînt republicate sistematic texte teoretice ºi literare ale expresioniºtilor de marcã (Georg Heym, Heinrich Mann, Franz Werfel, Frank Thiess, Albert Ehrenstein ºi, desigur, Ludwig Rubiner ºi Kurt Hiller). Aceast㠄europenizare”, care þine de trasãturile tipice ale modernismului literar, va angaja într-un „schimb” reciproc ºi autori cernãuþeni : în timp ce „Der Nerv” publicã poeme ale vienezului Bernhard Förster sau traduceri ale textelor lui Ivo Andric de la Zagreb, revista ˆ

17. Albert Maurüber, Die Dichterpolitik, in N 5, ºi acelaºi Der Bolschewismus, die Sozialdemokratie und die Geistigen, in, N 7. pentru activismul „logocratic” vezi, printre alþii, Wolfgang Paulsen, Expressionismus und Aktivismus. Diss., Berna, 1934 ; Eva Kolinsky, Engagierter Expressionismus. Stuttgart, 1970 ; Christoph Eykmann, Denk- und Stilformen des Expressionismus. München, 1974 ; Gerhard Knapp, Die Literatur des deutschen Expressionismus. München, 1979 ; Juliana Habereder, Kurt Hiller und der literarische Aktivismus. Frankfurt/Main-Berna, 1981. 18. Vezi argumetaþie temeinicã a lui Lothar Wurzer, viitorul secretar general al Partidului Social Democrat Român, (cunoscut ca Lothar Rãdãceanu), în articolul Über das Verhältnis der sozialistischen Überzeugung zum nationalen Bewußtsein, in N 1-2. 19. Friedrich Flinker, Richard Wahle, in N 6. vezi ºi polemica dintre Friedrich Flinker ºi Viktor Glondys, in N 7 ºi 9-10. 20. Anger (nota 12).

118

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

braºovean㠄Ziel”20, cea vienez㠄Aufschwung”21 ºi „Zenit” din Zagreb preiau texte de Alfred Sperber, Lothar Wurzer, Erich Singer, Erich Maria Flinker sau Salus Markus. Deopotrivã cu contribuþiile „teoretice”, – care, în pofida unor accente originale, reprezintã numai variaþiuni la ideile „maeºtrilor” – ºi produsele pur „beletristice” din „Der Nerv” se pliazã pe modelul expresionist recunoscut. Un laudatio semnat de Ernst Maria Flinker la adresa lui Albert Maurüber subliniazã înrudirea textelor acestuia cu cele ale lui Gottfried Benn, Franz Jung ºi Franz Werfel22, cel care, la rândul sãu, este caracterizat într-un alt numãr al revistei ca fiind „reprezentantul clasic” al unei „subiectivitãþi puternice (dar nefericite)”, în care s-ar întîlni „activismul” ºi expresionismul („unul trimite mai degrabã cãtre inimi ºi spirit, decît cãtre scop ºi mijloace, celãlalt se trage, nemijlocit, din inimi ºi spirit”)23. Cercetarea criticã a „beletristicii” aparþinînd lui Albert Maurüber, Ernst Maria Flinker, Artur Kraft, Robert Hart (Lothar Wurzer), Salus Markus, Erich Singer sau Alfred Sperber atestã la fiecare, pe de o parte, experienþa lecturii ample ºi cuprinzãtoare a contemporanilor, dar, pe de altã parte, semnaleazã diferenþa dintre talentele autentice ºi simplul artizanat „la modã”. O înzestrare excepþionalã anunþã Alfred Sperber, despre a cãrui liricã timpurie – apãrutã doar parþial în „Der Nerv”, în timp ce ciclul Die Großen Psalmen a fost publicat mult mai tîrziu –, Alfred Kittner remarca plin de încîntare cã ea ar fi compatibilã, în tematica ºi estetica ei, cu poemele unor Richard Dehmel, Ludwig Rubiner, Ivan Goll, Karl Otten sau Hermann Hesse24. Peter Motzan îl numeºte chiar „figura proeminentã a expresionismului de limbã germanã din România” 25 ; dintre colaboratorii de la 21. Un important rol de intermediar a jucat bucovineanul Josef Kalmer, foarte activ în mediul expresionismului vienez, care a publicat ºi în revista „Aktion” din Berlin (vezi Raabe, Die Zeitschriften [nota 1], p. 37). 22. Ernst Maria Flinker, Über Albert Maurüber und die Sprache, in N 6. 23. W., Über Franz Werfel. Die Versuchung, in N 7. 24. Alfred Kittner, „Alfred Sperber – Der Mensch und das Werk”, in Alfred Margul-Sperber, Geheimnis und Verzicht, Bucureºti, 1975, p. 605. 25. Motzan (nota 6), p. 62.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

119

„Der Nerv” a fost cel care a ºtiut cel mai bine sã transpunã liniile directoare ale programului expresionist într-un registru lingvistic deja maturizat sau – ca în nuvela Tscherigowna – într-o þesãturã narativã complexã. Sînt demne de amintit ºi versurile lui Artur Kraft ºi Leo Herrmann, precum ºi un anumit dar al observaþiei în proza lui Maurüber. În ultimã instanþã, un verdict limitat la canoanele purismului estetic poate deveni simplificator în cazul unei producþii literare grevate de angajamentul „activist” al autorilor ºi hrãnitã din combinaþii infinite de cliºee extatic-emfatice. În raport cu un expresionism „ideal”, de „înalt nivel” artistic, „recolta” literarã de la „Der Nerv”, (în pofida excepþiilor amintite mai sus), nu reprezintã un cîºtig considerabil. În afarã de prezenþa „Nerv”-ului, peisajul cultural-literar al Cernãuþiului germanofon nu oferã argumente convingãtoare pentru a vorbi despre o adevãrat㠄miºcare”, cu un profil propriu, (în comparaþie, de exemplu, cu Praga26), în valul expresionist. Este, desigur, foarte posibil ca înainte de primul rãzboi mondial sã fi existat acolo o anumitã categorie de „consumatori” ai literaturii expresioniste, cititori la curent cu producþia întregii pieþe literare de limbã germanã, mai ales a metropolelor sale ; pentru un asemenea public avertizat, relativ solitar, indiferenþa corifeilor literaturii locale faþã de experimentele expresioniste, explicabilã ºi prin structura socialã subdezvoltatã a provinciei bucovinene, n-a constituit cîtuºi de puþin o mare pierdere. Destinul oraºului în timpul primul rãzboi mondial ºi participarea a numeroºi intelectuali bucovineni la rãzboi au creat, ulterior, o dispoziþie de percepþie cu totul diferitã faþã de ideologia ºi literatura protestatarã a expresionismului. Mãrturii relevante constituie în acest sens chiar apariþia revistelor „Der Nerv” sau „Das Licht”27, spectacolele de pe scenele cernãuþene 26. Kurt Krolop, „Zur Geschichte und Vorgeschichte der Prager deutschen Literatur des «expressionistischen Jahrzehnts»”, in Eduard Goldstücker (ed.), Weltfreunde. Konferenz über die Prager deutsche Literatur. Praga-Berlin-Neuwied, 1967, pp. 47-96. 27. Singurul numãr apãrut din „Das Licht” s-a pierdut. Revista braºovean㠄Das Ziel” îi reproduce articolul programatic „Unser Ziel” în nr. 7.

120

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

cu piesele lui Georg Kaiser, Carl Sternheim sau Frank Wedekind sau interesul recenzenþilor presei locale pentru autori expresioniºti28. Cu toate acestea, propagandiºtii „activismului” expresionist nu au reuºit sã consolideze ºi sã stabilizeze aici un „curent literar” în sensul consacrat al termenului. Episodul expresionist s-a epuizat rapid în noul oraº de provincie al României Mari, chiar dacã trãsãturile „activiste” se transformã la unii poeþi (Albert Maurüber, Kuby Wohl, Silvius Herrmann, Klara Blum) într-un angajat patos social. Majoritatea autorilor bucovineni de limbã german㠖 ºi în primul rînd Alfred Margul-Sperber – se vor desprinde treptat de acest expresionism iniþial pentru a se angaja pe un cu totul alt drum în literaturã29. Pentru un comparatism fixat exclusiv pe aºa-zisele rapports des faits, efemerul „expresionism cernãuþean” rãmîne doar o apariþie temporal-spaþialã marginalã, de apreciat doar ca un creuzet al influenþelor exercitate de modelele consacrate.

*** Considerãm cã revizuirea unei asemenea concepþii despre istoria literarã ca muzeu imaginar al „marilor” opere, concepþie întîrziatã într-o anumitã tradiþie paradigmaticã, devine cu atît mai urgentã în oglinda „fenomenului” Celan ºi a rãdãcinilor sale într-un mediu cultural anume. Dihotomia dintre „geniu” ºi quasi-anonimul „cor” al predecesorilor ºi contemporanilor falsificã în ultimã instanþã chiar imaginea celui dintîi, cãci conteazã pe un model al producþiei literare în care textul „poetic” este tratat ca fetiº30, iar impulsul „expresiv”, (vezi creator), ca atribut exclusiv al conºtiinþei ºi voinþei individuale31. Distrugerea acestei iluzii – a cãrei origine se aflã în cultul, nãscut din romantism ºi pozitivism, al „aurei” ce înconjoarã obiectul artistic – faciliteazã schiþarea unei perspective complet modificate asupra relaþiilor ºi proceselor ce definesc faptele „literare” ca atare, ºi care lasã sã se întrevadã mai limpede „diferenþa” acestora în 28. Fassel (nota 7), p. 13. 29. Klaus Werner, Czernowitz. Zur Lyrik der Bukowina im 20. Jahrhundert, in Corbea/Astner (nota 8), pp. 42-66. 30. Pierre Bourdieu, Le champ littéraire, in „Actes de la recherche en sciences sociales”, 1991, nr. 89, p. 22. 31. Ibid., p. 45.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

121

cadrul fenomenelor „spirituale”. La pragul dintre „experienþ㔠ºi „aºteptare”32, dintre moºtenirea culturalã ca „habitus” colectiv – ce conþine potenþialitãþi obiective33 într-o anumitã sferã cultural㠖 ºi mecanismele specifice, care controleazã, prin intermediul agenþilor individuali, funcþionalitatea acestei sfere, se poate ivi34 ceea ce Pierre Bourdieu numea situation spécifique, adicã însãºi opera, determinatã în spaþiu ºi timp. Pentru a o înþelege ºi interpreta, ar trebui stabilite mai întîi coordonatele unor asemenea complexe contextual-comunicative, a cãror dinamicã social㠄însumeaz㔠„miºcarea” procesualã adevãratã a unei istorii literare. Din motive de precizie terminologicã, vom prefera în locul metaforei „peisaj cultural”, care sugereazã o diversitate greu de diferenþiat, termenul propus de sociologia formelor simbolice, acela de „cîmp de forþe”, pe al cãrui fundament modelabil se proiecteazã complicata dialecticã a diverselor opoziþii ºi interacþiuni35, ca de exemplu relaþia dintre ontogeneza individualã a unor opere ºi filogeneza ei colectivã sau proiecþia diacronicã a cartogramei sincronice a „cîmpului”36. Celan însuºi a cãutat sã descopere, la intersecþia unui destin istoric-colectiv cu unul atemporal-particular37, locul geometric, „meridianul” acestei întîlniri unice dintre o „situaþie-problem㔠ºi „agentul” capabil sã o „identifice” în chiar starea ei „obiectivã”38. 32. Reinhart Koselleck, „«Erfahrungsraum» und Erwartungshorizont – zwei historische Kategorien”, in Logik. Ethik. Theorie der Geisteswissenschaften. XI. Kongreß für Philosophie, Hamburg, 1977, pp. 191-208. 33. Bourdieu (nota 30), p. 45. 34. Ibid. 35. Ibid. 36. Ibid., p. 46, „L’avenir probable du champ est inscrit, à chaque moment, dans la structure du champ et chaque agent fait son propre avenir – contribuant par là à faire l’avenir du champ – en réalisant les potentialités objectives qui se determinent dans la relation entre les pouvoirs et les possibles objectivements insaits dans le champ”. 37. Paul Celan, „Der Meridian. Rede anlässlich der Verleihung des Georg-Büchner Preises”, in Paul Celan, Ausgewählte Gedichte. Frankfurt am Main, 1968. 38. Ibid.

122

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Abia în aceastã conjuncturã teoreticã ne apare ca îndreptãþitã ºi semnificativã insistenþa în îndeletnicirea cu momentul considerat ca „expresionist” în literatura de limbã germanã din Bucovina. Demitizarea socio-istoricã a „miracolului” anunþat de Alfred Margul-Sperber ºi împlinit în opera lui Paul Celan, presupune o reprezentare exactã a particularitãþilor constelaþiei culturale din provincia nord-moldoveanã în comparaþie cu alte enclave central-europene de limbã germanã, îndeosebi în raport cu profilul folcloristic-provincial tipic pentru literaturile regionale ale comunitãþilor insulare de etnie germanã din secolul XX. Apariþia eclatantã, în Bucovina de dupã 1918, a unei literaturi perfect sincronizate cu un model „european” al modernitãþii, literaturã extrem de diferitã de producþia poetic㠄sãmãnãtorist㔠a germanilor etnici, am explicat-o39 ca fiind urmarea unor evoluþii aparte în cîmpul cultural corespunzãtor. Am constatat atunci cã vechiul model de legitimare austriac al unei culturi de limbã germanã în fosta provincie chezaro-crãiascã a fost înlocuit, la sfîrºitul primului rãzboi mondial, cînd Bucovina a revenit României, de cãtre douã modele de legitimare contrare : în timp ce germanii etnici bucovineni ºi-au „recuperat” ostentativ „naþionalitatea”, evreilor germanofoni nu le-a mai rãmas decît sã conteze pe capitalul cultural al limbii germane. Pe de altã parte, confruntarea civilizaþiei de extracþie habsburgicã a evreilor cernãuþeni cu schimbãrile economico-politice, apãrute ca urmare a alipirii provinciei la România, a pus în miºcare „conversiunea”40 masivã a capitalului simbolic al acestei burghezii, spre a compensa pierderile în capital economic, social ºi politic printr-o investiþie maximã în capital cultural, în stare sã conserve o identitate, autonomã cel puþin din punct de vedere cultural, în raport cu noul „cîmp de putere” controlat de la Bucureºti. Privit din aceastã per39. Andrei Corbea, „Sprach- und Raumgrenzen als Komponenten der kulturellen Produktivität”, in Corbea/Astner (nota 8), pp. 7-17. 40. Pentru teoria conversiunii capitalului simbolic, vezi Pierre Bourdieu, Les trois états du capital culturel, in „Actes de la recherches en sciences sociales 1979”, nr. 30 ; ºi Pierre Bourdieu, „Ökonomisches Kapital, kulturelles Kapital, soziales Kapital”, in Reinhard Kreckel (ed.), Soziale Ungleichheiten, Göttingen, 1983, pp. 183-198.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

123

spectivã, pragul 1918, demarcaþia temporalã între stãpînirea austriacã ºi cea româneascã din Bucovina, se constituie ca un moment „calitativ-creator” în cîmpul de forþe cultural, fapt de o deosebitã însemnãtate pentru „arheologia” celanianã. Diferenþa, relevantã în cadrul sistemului literar, dintre „vechiul” ºi „noul” din cîmpul de forþe cultural, este marcatã tocmai de fenomenul efemer al „expresionismului cernãuþean”41. O descriere detaliatã a cîmpului de forþe cultural din Bucovina înainte de 1918 presupune vizavi de modelul standard elaborat de Bourdieu ºi colaboratorii sãi luarea în consideraþie a unui întreg ºir de elemente adiþionale, de vreme ce întregul ansamblu problematic al Austro-Ungariei la început de secol se deosebeºte considerabil de exemplul francez, de referinþã pentru respectivul proiect teoretic42. Chiar ºi numai faptul cã, pe de o parte, în statul chezaro-crãiesc paleta lingvisticã foarte pestriþã a dus, practic, la cristalizarea de culturi ºi respectiv cîmpuri culturale paralele ºi, pe de altã parte, a favorizat autonomia politicã a centrelor locale din provincii, semnalizeazã o deosebire importantã în comparaþie cu centralista Republicã a III-a francezã, scutitã de „balastul” tradiþiilor naþionale diferite. Chestiunea statutului limbii germane în provinciile negermane ale Monarhiei devine la sfîrºitul erei liberale43 absolut determinantã ; conflictele naþionale în mare fierbere exclud comunicarea interculturalã, pînã într-acolo încît cîmpurile culturale definite lingvistic ajung sã funcþioneze paralel ºi complet independent unele de altele – ceea ce se constatã cel mai bine în cazul Pragãi44 –, iar izolarea enclavelor germane devine cu atît mai acutã. Aceastã pluralizare a cîmpurilor culturale, stimu41. Dietrich Schwanitz, „Verselbständigung von Zeit und Strukturwandel von Geschichten”, in Hans Ulrich Gumbrecht, Ursula Link-Heer, Epochenschwellen und Epochenstrukturen im Diskurs der Literaturund Sprachhistorie (ed.). Frankfurt am Main, 1985, pp. 89-109. Despre problema expresionismului ca „Epochenschwelle”, vezi Hüppauf (nota 14), p. 78. 42. Remy Ponton, Le champ littéraire de 1865-1905, Paris, 1977. 43. Robert Kann, Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie, 2 vol., Graz/Köln, 1964. 44. Eduard Goldstücker, „Die Prager deutsche Literatur als historisches Phänomen”, in Goldstücker (nota 26), p. 27.

124

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

late de federalismul austriac, a avut urmãri nemijlocite asupra unitãþii spaþiului cultural de limbã germanã al Monarhiei ; inclusiv clasificarea, întreprinsã de Eduard Castle, a materialului unei istorii a literaturii austriece de limbã germanã situeazã în centrul reflecþiei categoriile „metropol㔠ºi „provincie”, socotite drept repere de esenþã diferitã ale unei judecãþi tematice ºi estetice a acestei literaturi. Cu alte cuvinte, în funcþie de aceste categorii, cultura germanofonã din Monarhia habsburgicã ar putea fi examinatã din perspectiva a douã tipuri complet diferite de cîmpuri de forþe culturale : 1. un cîmp de forþe central-metropolitan, constituit în jurul Vienei (ºi eventual al Pragãi), cu mari ramificaþii în spaþiul austro-german, integrabil la rîndul sãu într-un cîmp cultural de forþe al întregului spaþiu de limbã germanã, – cîmp ale cãrui iradieri ºi influenþe se extind asupra provinciei austriece ºi unde s-a consumat de fapt lupta între forþele antagonice angajate pentru ºi contra autonomiei cîmpului cultural faþã de „cîmpul puterii” ; 2. un lanþ de cîmpuri culturale, geografic marginale, mai mult sau mai puþin autonome, totuºi dependente, pînã la un punct, ºi de cîmpul central, unde, în cercul închis al minoritãþii, lingvistice ºi/sau sociale, se cultivã o concepþie misionar-colonialã depre cultura germanã, situatã aici într-un raport prin excelenþã heteronom cu „cîmpul de putere”. Nu întîmplãtor, Castle asociazã în prima parte a cãrþii sale conceptele de „literaturã provincial㔠ºi „literaturã partinicã”, în timp ce în partea a doua modernismul austriac, inclusiv expresionismul, este tratat în relaþie directã cu cultura burghezã ºi liberalã a metropolei, militînd pentru propria-i autonomie (socialã ºi esteticã). Aceastã ambivalenþã metropolã-provincie, ce marcheazã, diluîndu-l, radicalismul mesajului modernist, a fost formulatã încã în 1917 de cãtre Franz Werfel, atunci cînd pretindea, într-o polemicã cu Kurt Hiller, un anumit drept la specificitate al expresionismului austriac.45 Vizavi de modernismul metropolitan ºi cosmopolit, cîmpurile culturale 45. Vezi Adolf D. Klarmann, Wesenszüge des österreichischen Früh-expressionismus, in „Modern Austrian literatur” 1973, 3/4, p. 163. Vezi ºi Theodor Sapper, Alle Glocken der Erde. Expressionistische Dichtung aus dem Donauraum, Viena, 1974, p. 22.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

125

cu acoperire în primul rînd naþionalã s-au constituit ele însele într-o tenace contrapondere conservatoare, cãci în provincii „revolta” intelectualã (mergînd pînã la constituirea unor subculturi ale marginalilor) 46 dispunea de o bazã socialã prea îngustã, aceasta în timp ce, concomitent, într-o semnificativã concordanþã cu orientarea centralistã a burgheziei evreieºti, intelectualii evrei cu înclinaþii moderniste se simþeau infinit mai „în siguranþ㔠în metropolã. Starea culturii în Bucovina chezaro-crãiascã pare a confirma aceste ipoteze despre configuraþia cîmpurilor culturale paralele de limbã germanã, tipicã pentru Monarhia habsburgicã. Legitimitatea „austriacã”, despre care am amintit mai sus, a contat foarte serios în aceastã provincie, deoarece limba ºi cultura germanã, mediatoare între relaþiile dintre români ºi ruteni, nu era condiþionatã, ca în alte Kronländer, de componenta colonialã. Dispoziþia Vienei de a asigura ºi garanta autonomia provinciei, inclusiv privilegiile bisericii ortodoxe ºi cele ale latifundiarilor locali (români, polonezi etc.)47, sprijinul binevoitor al administraþiei pentru expansiunea unei burghezii locale evreieºti de limbã germanã48, atitudinea moderatã a autoritãþilor austriece în domeniul învãþãmîntului49, fondarea la Cernãuþi a Universitãþii germane „Franz Joseph”50 au contribuit fiecare la evitarea unei dramatizãri a tensiunilor, specifice pentru restul teritoriului habsburgic, cu deosebire în ultimele decenii, între autoritatea imperialã ºi tendinþele de emancipare ale fiecãrei naþiuni, – tensiuni controlate ºi controlabile aici, dupã 1910, prin faimosul compromis parlamentar. Un aer de armonie, chiar dacã artificialã, dominã reflex ºi viaþa culturalã localã. 46. Michael Stark, Für und wider den Expresionismus, Stuttgart, 1982, p. 25. 47. Rudolf Wagner, Der Parlamentarismus und nationale Ausgleich in der ehemals österreichischen Bukowina, München, 1984. 48. Hugo Gold (ed.), Geschichte de Juden in der Bukowina, 2 vol. Tel Aviv, 1958. 49. Rudolf Wagner (ed.), Das multinationale österreichische Schulwesen in der Bukowina, 2 vol., München, 1985/86. 50. Rudolf Wagner (ed.), Alma Mater Francisco-Josephina, München, 1979.

126

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

În pofida atracþiei exercitate de metropolele culturale concurente Bucureºti ºi Iaºi pentru români ºi Lvov (Lemberg) pentru ruteni, chiar ºi producþia cultural㠄autohton㔠se revendicã de la o anumitã autonomie „bucovineanã”, dincolo de componentele naþionale, într-o concordanþã semnificativã cu factorii culturali de limbã germanã. Epoca dintre 1870 ºi 1914 înfãþiºeazã, pe de altã parte, o predispoziþie simptomaticã a autorilor de limbã germanã în a-ºi însuºi, cel puþin tematic, culoarea localã, dar ºi, nu mai puþin, tendinþa unor autori români ºi ruteni de a scrie ºi publica pentru o vreme, ºi uneori chiar definitiv, în germanã.51 Aceste premise au favorizat structurarea quasi-solidarã a cîmpului cultural bucovinean de limbã germanã, configuraþie autonomã faþã cu cîmpul cultural central al Vienei, – fapt aproape unic între cîmpurile culturale de limbã germanã provinciale din Monarhie : contopirea sa intimã cu structurile locale de putere, baza sa existenþialã definitã dintru început ca heteronomã, misiunea sa prin excelenþã conservatoare ºi afirmativã, („unii autori germani mai tineri ºi-au pus forþele complet în slujba neamului lor ºi au cãutat sã întãreascã sentimentul etnicitãþii ºi interesul pentru miºcarea etnicistã prin studii de istorie ºi etnografie, precum ºi prin poezie, povestiri ºi romane”, citim în Istoria lui Castle) 52, dar mai ales conºtiinþa de sine regionalã, fundamentatã într-o ideologie corespunzãtoare, a permis ºi a promovat izolarea, limitarea localã strictã a motivaþiei culturale, precum ºi aparenta ignorare a desfãºurãrilor de pe cîmpul de forþe de mare anvergurã al metropolei, cu incandescentele ei controverse estetico-filozofice. În timp ce acolo miºcarea modernist-avangardistã ºi mai ales expresionismul au lansat o nouã categorie de agenþi culturali – þinînd a se diferenþia ca „intelectuali” de burghezia dominantã ºi cîmpul de putere controlat de aceasta –, cîmpul de forþe cultural din Bucovina mai era dominat de un tip de Bildungsbürger, activ în acelaºi timp pe tãrîm beletristic ºi ºtiinþific, ºi, din punct de vedere sociologic ºi profesional, inte51. Franz Lang, „Sprache und Literatur der Deutschen in der Bukowina”, in Franz Lang (ed.), 150 Jahre Deutschtum in der Bukowina, München, 1961, pp. 397-450. 52. Castle (nota 3), p. 1405.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

127

grat în structurile de putere locale53. Alianþa simbolicã dintre funcþionãrimea austriacã, Universitate, ca întruchipare a idealului formativ oficial, ºi o parte a burgheziei evreieºti, sub semnul unui canon cultural conformist, reproduce de fapt în plan local forþa de rezistenþ㠄pasivã”, manifestã pe cîmpul de forþe central, împotriva proiectelor intelectuale novatoare54 – deºi în provincie pericolul unei opoziþii reale a intelighenþiei este ca ºi inexistent. Iar dacã într-un oraº ca Cernãuþi condiþiile sociale de dupã 1900 se desenau ca propice destinelor intelectuale, cei tineri înclinau totuºi în a se alãtura fracþiunii intelectuale active în cîmpul de forþe central. O cariera poeticã sau artisticã avea mult mai multe ºanse în metropolã decît în atmosfera provincialã, dominatã de emfaza epigonicã a gusturilor mic-burgheze. Debutanþii Erich Singer ºi Kamillo Lauer, de exemplu, au preferat sã-ºi publice al lor Bukowiner Musenalmanach la Leipzig55 ; deºi nici textele apãrute acolo nu reprezentau alternative de marcã la un peisaj unde cei mai importanþi autori se numeau Raimund Fr. Kaindl, Anton Norst, Michael Savka, Anna Pawlitschek sau Franz Porubsky, gestul lor de a concura pe marea „piaþ㔠a literaturii germane devine simptomatic pentru atmosfera unei potenþiale opoziþii la establishment. Evoluþiile culturale de dupã descompunerea Monarhiei chezaro-crãieºti în 1918 adeveresc opinia lui Bourdieu, conform cãreia evenimentele exterioare nu pot determina nemijlocit ºi imediat un cîmp de forþe, dar au capacitatea, în timp, sã-l restructureze complet, prin intermediul mecanismelor specifice ale cîmpului56. Asupra cîmpului de forþe cultural centrat în Viena57, 53. Stark (nota 47) ºi Christophe Charle, Naissance des „intellectuels” 1880-1900, Paris, 1990. 54. Bourdieu (nota 30), p. 10. vezi ºi Ernst Hanisch, „Provinzbürgertum und die Kunst der Moderne”, in Ernst Bruckmüller, Ulrike Döcker, Hannes Steckl ºi Peter Urbanitsch (ed.), Bürgertum in der Habsburger Monarchie, Viena-Köln, 1990, pp. 127-139. 55. Erich Singer (ed.), Bukowiner Musenalmanach, Leipzig, 1913. 56. Bourdieu (nota 30), p. 16. 57. Wendelin Schmidt-Dengler, „Wien 1918. Glanzloses Ende”, in Helmut Bachmeier (ed.), Paradigmen der Moderne, Amsterdam-Philadelphia, 1990, pp. 131-158.

128

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

de pildã, evenimentele din noiembrie 1918 nu au pãrut a fi avut iniþial vreun efect ; urmãrile crizei statului austriac vor apãrea ceva mai tîrziu – de exemplu prin limitarea geograficã ºi economicã a pieþei literare la Austria germanã ºi pierderea cititorilor din Boemia, Moravia, Ungaria, þinuturile sud-slave ºi Galiþia, ca ºi prin apropierea progresivã de cîmpul cultural al Reichului german, cîmp centrat la Berlin, pînã la „anexarea” ºi provincializarea Vienei. Rãmîne întrebarea dacã în provincii cîmpurile culturale germanofone mai puteau rãmîne viabile ºi dacã actuala lor restructurare nu coincidea cu însãºi dispariþia lor. În Bucovina, prãbuºirea dominaþiei austriece a fost oricum anticipatã de rãzboiul care n-a mai permis o viaþã culturalã normalã în Cernãuþi ; ultimul an, 1917/18, perioadã în care capitala provinciei s-a aflat sub controlul permanent al Vienei, a fost marcat de conflicte naþionale latente58. Dacã urmãrile alipirii provinciei la România s-au manifestat apoi foarte repede în domeniul politicului, consecinþele economice ºi culturale ale actului din noiembrie 1918 s-au revelat abia în timp – deºi încã de la începutul anilor ’20 sistemul de învãþãmînt59 ºi Universitatea60 au cunoscut mãsuri fãþiºe de românizare. Închiderea accesului trupelor de limbã germanã la scena teatrului municipal a pecetluit doar prima fazã a deciziilor cu coloraturã naþionalã ale noii ocîrmuiri 61 ; în pofida apariþiei în continuare a unei palete diversificate de publicaþii în limba germanã62, au fost practic demontate articulaþiile principale ale vechiului cîmp cultural de limbã germanã, ai cãrui agenþi au resimþit nemijlocit efectul acestei ofensive de „des-austriacizare”. Pãtura oficioasã : ofiþerii ºi funcþionarii austrieci, profesorii universitari ºi cei din învãþãmîntul mediu etc., „emblemele” legitimitãþii austriece ºi habsburgice, ºi-a pierdut puterea efectivã ºi s-a 58. Erich Prokopowitsch, Das Ende der Österreichischen Herrschaft in der Bukowina, München, 1959. 59. Erich Prokopowitsch, „Die Entwicklung des Schulwesens in der Bukowina”, in Lang (vezi nota 52), pp. 312 º.u. 60. Vezi Wagner (nota 48). 61. Georg Drozdowski, „Zur Geschichte des Theaters in der Bukowina”, in Lang (vezi nota 52), p. 464. 62. Erich Prokopowitsch, Die Entwicklung des Pressewesens in der Bukowina, Wien, 1962.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

129

dizolvat, cel mai adesea prin emigraþie sau izolare. Astfel a dispãrut, dintr-o datã, fundamentul propriu-zis al cîmpului cultural de limbã germanã care funcþionase pînã atunci în Bucovina ; noile graniþe împliniserã oricum ruptura de viaþa literarã vienezã, fapt ce a modificat ºi raporturile dintre multiplele cîmpuri culturale (lingvistice ºi naþionale) în favoarea celui românesc. Cernãuþiul se gãsea dupã 1918 în plin proces de disoluþie al importanþei sale ca „metropol㔠localã ºi centru al cîmpului cultural provincial de limbã germanã. Fãrã îndoialã cã, în continuare, în Bucovina s-a pãstrat un numãr semnificativ de vorbitori de germanã. Pãtura cultivatã a etnicilor germani, care din punct de vedere social erau în marea lor majoritate þãrani ºi mineri, ºi-a aflat din punct de vedere politic, – iar cu timpul ºi cultural – un refugiu sigur (în sensul unei vechi idei a lui Raimund Friedrich Kaindl) într-o comunitate „carpato-german㔠extinsã, cu un cîmp de forþe cultural corespunzãtor, centrat pe axa Sibiu-Braºov63, Cernãuþiului rezervîndu-i-se în configuraþie, ca de altfel ºi Timiºoarei, doar o poziþie marginalã. Într-o situaþie mult mai complicatã se gãseau însã evreii de limbã germanã din Bucovina, educaþi cel mai adesea în valorile burgheze ºi cu simpatii habsburgice, indiferent de convingerile politice individuale ; obiectivul pentru care luptaserã cu ardoare partidele lor ºi pe care nu-l atinseserã niciodatã sub Monarhie, acela de a li se recunoaºte naþionalitatea evreiascã64, s-a impus în noua constelaþie politicã cu preþul pierderii identitãþii lor austriac-occidentale, care le asigurase întotdeauna o situaþie mai avantajoasã în societate în comparaþie cu cea a evreilor români. Reþinerile iniþiale ale „Consiliului Naþional Evreiesc” din Bucovina faþã de acceptarea alipirii la România, explicabile prin temerea cã evreilor bucovineni li se va impune un statut de cetãþeni de rangul al doilea, au fost eliminate, din raþiuni tactice, destul de repede65. S-a încercat, în consecinþã, adaptarea atît politicã, 63. Emmanuel Turczynski, „Das Deutschtum in der Landes- und Staatspolitik”, in Lang (vezi nota 52), pp. 121 ºi urm., precum ºi Lang, ibid. 64. Gerald Stourzh, Galten die Juden als Nationalität Altösterreichs ?, in „Studia Judaica Austriaca” 10, 1984, pp. 73-116. 65. Manfred Reifer, „Geschichte der Juden in der Bukowina (1919-1944)”, in Gold (vezi nota 49), Bd. 2, pp. 1-26.

130

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

cît ºi economicã. În registru cultural, s-a luat în calcul, în afarã de oferta utopicã a sioniºtilor de a impune limba ebraicã sau de intenþia social-democraþilor de cultivare a culturii idiº, chiar ºi o românizare treptatã. Din motive practice însã, germana a rãmas limba de comunicare ºi, în mod automat, garanþia simbolicã a aparteneþei la spaþiul cultural central-european, ceea ce, pe de altã parte, i-a ºi îndemnat pe mulþi evrei bucovineni sã emigreze în Austria sau Germania. În plin colaps al vechiului cîmp cultural germanofon din Bucovina, apariþia unei reviste în limba germanã, cu un program expresionist ºi „activist”, se traduce aºadar într-un triplu paradox : 1. Pentru cã, în condiþiile descrise mai sus, trezirea angajamentului modernist în viaþa culturalã localã, cu o întîrziere semnificativã faþã de alte metropole ale Europei Centrale, nu era ºi nu pãrea un fapt de la sine înþeles. 2. Pentru cã lectura unei reviste angajate, inclusiv politiceºte, precum „Der Nerv”, lasã impresia cã schimbarea politicã din Bucovina ar fi fost aproape ignoratã în sfera culturalã germanofonã. 3. Pentru cã þinta preferatã a campaniilor duse de tinerii literaþi de la „Der Nerv”, în majoritate evrei, a constituit-o establishmentul marii burghezii evreieºti din fosta capitalã provincialã chezaro-crãiascã66. Prima dilemã poate fi rezolvatã fãrã probleme din perspectiva dialecticii specifice a cîmpului cultural : descompunerea Monarhiei habsburgice ºi fracþionarea cîmpului de forþe central de limbã germanã au fãcut ca agenþii acestuia, risipiþi prin provincii, (în primul rând un anumit public, dar ºi autori, prezenþi în periodice centrale în pofida distanþei geografice), sã încerce a compensa pierderea legãturii nemijlocite cu Viena. În mãsura în care n-au optat pentru Viena, ei s-au concentrat dintr-o datã asupra cîmpurilor locale, pînã atunci neglijate, de la Zagreb, Cracovia sau Cernãuþi, ca teritorii ale unui posibil debuºeu cultural. În cazul Bucovinei, acest interes a fost stimulat în mod decisiv de cãtre criza cîmpului cultural local de limbã germanã ; dislocarea vechiului cîmp al puterii ºi eliminarea din scenã a clientelei corespunzãtoare a oferit intelighenþiei, – prin tradiþie dominatã, pentru cã în opoziþie cu puterea –, 66. Pentru o polemicã asemãnãtoare la Praga, vezi Krolop (nota 26), p. 56.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

131

ºansa de a prelua controlul asupra mecanismelor cîmpului cultural. Se pun în miºcare, cu o întîrziere explicabilã prin condiþiile sociale din rãsãritul fostei Monarhii habsburgice, procesele ideologice tipice pentru momentul „naºterii intelighenþiei”, procese care s-au manifestat ºi aici, ca pretutindeni, prin accese de revoltã antiburghezã. Chiar dacã aceastã pãturã de burghezi declasaþi67, – iar ca (în majoritate) evrei dublu discriminaþi68, – a existat în Cernãuþi ca o categorie distinctã încã înainte de rãzboiul mondial, ea îºi precizeazã o identitate relevantã pentru cîmpul cultural local abia dupã 1918, tocmai prin ruptura forþatã de spaþiul cultural al metropolei de care se simþise pînã atunci prioritar legatã. Marea schismã dintre burghezie ºi opoziþia burghezã-antiburghezã a intelighenþiei nãscutã din aceasta are loc într-o variantã specificã Bucovinei, ºi este documentatã amplu de repertoriul tematic al „Nerv”-ului : campania anti-filistinã, accentuarea conflictului generaþiilor, pretenþia de a reprezenta în exclusivitate forþele sociale „progresiste”, (chiar ºi în concurenþã cu social-democraþii locali)69, pledoaria pentru ethosul „activistic” al „truditorilor spiritului” într-o revoluþie idealã, dar ºi campania, simptomaticã pentru obsesiile locului, în favoarea uzajului corect al limbii germane în presa cernãuþean㠖 ceea ce semnalizeazã nu doar o descendenþã ostentativã din „logocraþia” expresionistã a lui Kurt Hiller, sau din „cesarismul spiritual”70 practicat de un Karl Kraus (în mare vogã la Cernãuþi), ci ºi o indubitabilã profesie de credinþã germanizantã dupã alipirea Bucovinei la România. Aceastã cristalizare, dupã 1918, a unei intelighenþii germanofone cu o conºtiinþã de sine bucovineanã, soldatã cu „salvarea” prin reconstituirea pe un alt fundament a cîmpului cultural 67. Bourdieu (nota 30), p. 15. 68. Ibid. ; vezi ºi Charle (nota 54), p. 213 ; Stark, (nota 47), p. 84 ; John Milfull, „Marginalität und Messianismus. Die Situation der deustch-jüdischen Intellektuellen als Paradigma für die Kulturkrise 1910-1920”, in Hüppauf (nota 14), pp. 147-157. 69. Offner Brief an Dr. Pistiner, in N 11, unde se polemizeazã cu conducãtorul social-democrat cernãuþean, redactor ºef al ziarului de partid „Vorwärts”. 70. Habereder (nota 17), p. 175.

132

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

local de limbã germanã, în condiþiile deloc prielnice impuse de noua ocîrmuire politicã, se leagã ºi de contradicþiile din interiorul burgheziei evreieºti din provincie. Mai sus evocata conversiune a capitalului simbolic social ºi politic în capital cultural are loc, de fapt, prin chiar aceastã scindare dintre forþele dominante ºi cele dominate ale respectivei burghezii. Distanþarea agresivã ºi radicalã a mãruntelor grupãri de tineri literaþi ºi publiciºti de fracþiunea economiceºte ºi socialmente mai puternicã a capitaliºtilor creeazã, prin polarizare ºi diferenþiere funcþionalã, resortul identitar din punct de vedere cultural al evreimii germanofone bucovinene, ce-i fixeaz㠄alt-felul” în comparaþie atît cu etnicii germani din Bucovina, cît ºi cu evreii din celelalte provincii româneºti. „Truditorii spiritului” din Cernãuþi preiau nolens-volens responsabilitatea ideologicã în legitimarea acestei specificitãþi, menitã a întãri statutul social contestat al concetãþenilor lor burghezi ; invocînd, în dicþiune „activist”-expresionistã, valorile „general umane”, în contrast cu falsificarea lor „burghezã”71, literaþii de la „Der Nerv” se revendicã, iatã, de la vechile principii ale iluminismului ºi liberalismului sub ale cãrui auspicii înflorea cîndva capitalismul austriac de „confesiune” evreiascã. Iar dacã, potrivit lui Carl Schorske, Karl Kraus ºi generaþia sa de quasi-expresioniºti a moºtenit, practic, reflexele culturii liberale a secolului al XIX-lea, în spiritul ºi logosul ei72, se explicã astfel, în fine, ºi influenþa covîrºitoare a redactorului revistei „Die Fackel” asupra tinerilor intelectuali de limbã germanã din Cernãuþiul anilor ’2073. Þesãtura ideologicã din „Der Nerv”, exigenþele sale lingvistice, pot fi privite de aceea ºi ca un îndemn la întoarcerea spre rãdãcinile ideale (vezi liberale) ale conºtiinþei burgheze, ºansã de a descoperi, în felul acesta, inclusiv o cale de conservare a civilizaþiei urbane cernãuþene. Principiul „limb㔠este 71. Peter Uwe Hohendahl, Das Bild der bürgerlichen Welt im expressionistischen Drama. Heidelberg, 1967, p. 44 ; Knapp (nota 17), p. 104. 72. Carl Schorske, Les deux cultures autrichiennes et leur destin moderne, in „Revue d’esthètique” (1985), 9, pp. 7-18 73. Amy Colin, „Karl Kraus und die Bukowina”, in Joseph Strelka (ed.) : Karl Kraus, Diener der Sprache, Meister des Ethos, Tübingen, 1990, pp. 333-346.

EXPRESIONISM LA CERNÃUÞI

133

destinat sã-i apere legitimitatea, indiferent dacã iniþiatorii contestaþiei sînt „deviatorii” sioniºti din propriile rînduri sau etnicii germani74. De altfel, drumurile divergente ale expresioniºtilor germanofoni saºi ºi ºvabi, pe de o parte, ºi ale celor evrei (bucovineni), pe de alta, relevã motivaþii ideologice diametral opuse ale opþiunilor lor estetice.

*** Abandonarea prejudecãþilor unei istoriografii ºi critici literare „imanente” face, în sfîrºit, posibilã o evaluare nuanþatã a aºa-numitului „expresionism cernãuþean” ; prejudecata valorii exclusiv „estetice” cedeazã premizei cã expresionismul „a fost o miºcare profund ideologicã”, ale cãrei „texte poetice au mijlocit autoexplicitarea colectivã ºi individualã”75. Ca ºi în Germania ºi Austria, unde miºcarea expresionistã a coincis cu „naºterea intelighenþiei”, cu întreaga ei furtunã ideologicã anterioarã ºi ulterioarã primului rãzboi mondial76, în Bucovina de dupã 1918 ea ºi-a asumat o misiune identicã în cîmpul cultural local de limbã germanã. Înclinãm de aceea sã dãm dreptate celor care, în loc de „expresionism”, concept prin excelenþ㠄literar”, preferã termenul de „ruptur㔠(Aufbruch) sau de „rãsturnare” (Umbruch) – pentru c㠄asemenea formulãri [...] presupun o mai curînd implicitã înþelegere a continuitãþii evenimentelor ºi a istoriei 74. În N 12 se publicã, fãrã nici un comentariu, o recenzie a lui Richard Csaky, apãrutã iniþial în „Deutsche Tagespost”, 1919, 125, în care autorul, personalitate culturalã importantã a saºilor ardeleni, deplînge absenþa „fiorului etnic” în revistele expresioniste din Transilvania ºi Bucovina, „Dacã nu aº cunoaºte atît de bine cercul revistei «Ziel» din Braºov, aº putea conchide cã în spatele ei se aflã literaþi internaþionaliºti de viþã ne-arianã. Pe cei de la «Der Nerv» nu-i cunosc. Sã trag concluzia cã ?...”. În 1939, Karl Kurt Klein devine ºi mai explicit : „«Bukowiner Musenalmanach» ºi revista expresionist-evreiascã «Der Nerv», care a apãrut timp de o jumãtate de an în 1919 pretinzînd cã înfãþiºeazã viaþa bucovineanã, au trecut de fapt pe lîngã ea. Din literatura lor n-a rãmas astãzi decît hîrtie”, vezi Klein (nota 4), p. 221. 75. Stark, (nota 47), pp. 7 ºi 9. 76. Ibid., p. 24.

134

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

în general”77. „Ruptura” cernãuþeanã a devenit posibilã într-o anumitã constelaþie socio-politicã ºi nu s-a limitat la momente individuale ºi izolate, precum, în cazul de faþã, apariþia unei reviste ; dimensiunea fenomenului poate fi cîntãritã dacã cercetarea s-ar extinde, de pildã, la, (printre altele), voga ciudatã ºi extraordinarã în Cernãuþiul anilor ’20 a filozofiei lui Constantin Brunner, ea însãºi înruditã cu comandamentele etice ale utopiei expresioniste78. Rezultatul cel mai important al acestei „rupturi” a fost, însã, naºterea cîmpului cultural local de limbã germanã printr-o intelighenþie evreiascã germanofonã, ce ºi-a dobîndit prin chiar aceast㠄ruptur㔠conºtiinþa de sine ; „minunea” anunþatã de Sperber, prelungitã pînã la întruchiparea ei „absolut㔠în opera lui Paul Celan, îºi trage rãdãcinile din chiar autonomia astfel cîºtigatã, garantatã prin mecanismele pieþii bunurilor simbolice de pe un asemenea „cîmp”. Evoluþia ulterioarã a agenþilor „rupturii”, renunþarea poeþilor bucovineni germanofoni la modelele expresioniste în favoarea unei lirici ezoterice, glisînd în „preferinþe” între culoarea peisajului ºi muzicalitatea limbajului, atestã rolul pur funcþional pe care crezul expresionist ºi l-a asumat, aici ºi aiurea, pe cîmpul de forþe cultural. „Expresionismul cernãuþean” o dovedeºte cu prisosinþã.

77. Klaus Ramm, „Kein wirklicher Kampf gegen die Wirklichkeit”, in Jörg Drews (ed.), Das Tempo dieser Zeit ist keine Kleinigkeit, München, 1981, p. 8 ºi 11 ; Bernd Schiffer, Aufbruch und Provokation, in ibid. 78. Stark (nota 47), p. 174 ; Eli Rottner, Das Ethische Seminar in Czernowitz, Dortmund, 1973.

135

„Miracolul” bucovinean În faþa elegantei antologii de poezie germanofonã din Bucovina, publicatã de curînd la Insel Verlag sub îngrijirea lui Klaus Werner1, prima mea reacþie a constat în conexiunea cu un semnificativ episod din corespondenþa lui Alfred Margul-Sperber, episod fãcut public, (dupã ºtiinþa mea) abia recent, de Amy Colin, într-un proaspãt apãrut studiu asupra poeziei lui Paul Celan2. Se cunoaºte vechea intenþie a lui Sperber de a publica o antologie a poeziei bucovinene de limbã germanã ; dupã ce, în 1928, a prezentat în „Czernowitzer Morgenblatt” un ºir de „speranþe” lirice, dintre care cîteva i-au confirmat intuiþia criticã în anii imediat urmãtori, ocazia de a relua o asemenea întreprindere – de data aceasta ca bilanþ al încãpãþînãrii sale de a nu conteni în descoperirea talentelor ºi în colecþionarea textelor lor –, (ocupaþie pe care însuºi Karl Kraus a omagiat-o într-o frazã din „Die Fackel” : „Alfred Sperber, cel care din Storojineþ, lîngã Cernãuþi, îngrijeºte mai conºtiincios interesele culturii germane decît oricine altul în spaþiul dintre Berlin ºi Viena”) nu s-a mai ivit. „N-a (mai) fost momentul”, nici economiceºte, dar mai cu seamã din ºtiutele pricini legate de destinul politic nenorocit al Bucovinei de dupã 1940. În 1939, de cînd dateazã scrisoarea citatã de Amy Colin ºi pãstratã în arhiva personalã a regretatului Alfred Kittner, ideea antologiei pãrea sã se concretizeze în formula restrictivã a liricii poeþilor germanofoni evrei din Bucovina, ca replicã directã la o antologie poeticã a etnicilor germani din Bucovina, de o calitate foarte dubioasã de altfel, dar publicatã de Alfred 1. Fäden ins Nichts gespannt. Deutschprachige Dichtung aus der Bukowina, hrsg. von Klaus Werner, Insel Verlag, Frankfurt am Main und Leipzig, 1991. 2. Amy Colin, Paul Celan. Holograms of Drakness, Indiana University Press, Bloomington and Indianapolis, 1991.

136

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Klug în Reich, ºi, nu mai puþin, ca expresie obiectivã a rupturii, pecetluite de hitlerism, dintre o culturã germanofonã legitimatã lingvistic ºi una legitimatã etnic. Corespondentul lui Sperber, poetul lui Victor Wittner, (cernãuþean stabilit la Berlin, unde a scos, pînã în 1933, eleganta revist㠄Querschnitt”, dupã care s-a exilat la Viena ºi apoi la Zürich), pare însã evident iritat de oferta, probabil foarte insistentã, de a se lãsa antologat : „V-aº ruga sã-mi faceþi plãcerea de a nu mã numãra cîtuºi de puþin printre poeþii evrei, ºi, în al doilea rînd sã n-o publicaþi (antologia n.n.) în Elveþia, unde, justificat sau nu, dar mai curînd justificat, trec drept poet austriac. N-am nimic împotrivã dacã Dumneavoastrã nu vreþi sã vã numiþi poet german, ci evreu... Dar vã rog sã nu mai cîrtiþi ºi sã încetaþi a-mi reproºa cã nu vreau ºi eu sã mã numesc poet bucovinean sau evreu (...). De altfel e ºi ilogic sã presupui cã locul unde trãieºti ºi lucrezi e întîmplãtor, iar locul naºterii nu ! E tocmai pe dos ! Cãci locul unde trãiesc mi l-am putut singur alege, nu însã ºi locul naºterii. Iar alegerea o faci dupã afinitatea pentru o limbã, pentru o þarã, pentru un popor. Dacã m-ar fi atras vreodatã Bucovina, m-aº fi dus acolo...”. Iatã, concentrate în cîteva fraze, probleme dintre cele mai acute pentru concepþia unei antologii ca aceea plãnuitã de Sperber, schiþatã în anii ’70 ºi ’80 de Alfred Kittner în „Neue Literatur” ºi respectiv de Bernd Kolf în „Akzente”, realizatã, în fine, astãzi de Klaus Werner. Fireºte cã Victor Wittner (inclus dealtminteri în antologia de faþã) exagera atribuindu-i lui Sperber intenþia de a propune o Heimatdichtung, echivalentã celei ilustrate bunãoarã, la un cu totul alt nivel decît amatorii antologaþi de Klug, de „iconarii” români, convinºi de persistenþa unei relaþii mistice dintre „solul” bucovinean ºi propria liricã. Dincolo de coordonata geograficã a „provinciei”, tendinþa celor din cercul lui Sperber se vãdeºte mai curînd centripetalã, integratoare în spaþiul cultural mai generos, dar ºi mai pretenþios, al metropolei lingvistice germanofone. Or, Sperber, conºtient sau nu, a avut altceva în vedere decît „regionalismul” sau exclusivismul etnic atunci cînd vorbea, în jurul anilor ’30 deja, despre „miracolul” apariþiei în Bucovina româneascã a unei „insule” literare – verificatã aºadar de un canon al litera-

„MIRACOLUL” BUCOVINEAN

137

ritãþii – germanofone : liantul unficator care þine de o anume conjuncturã a „socializãrii”, comunã tuturor individualitãþilor lirice apãrute nu întîmplãtor atunci ºi acolo. În fond, se poate vorbi cu aceeaºi îndreptãþire despre o „grupare” sau chiar o „generaþie” poeticã (în doi „timpi”), conturatã în Cernãuþii anilor ’20-’30, cu semnificative prelungiri ulterioare, în Diaspora cernãuþeanã, pînã tîrziu, în anii ’70. Fenomenul are legãturã cu geografia în mãsura în care aceasta indicã limitele (oricum relative) ale unei configuraþii istorice ºi politice ; aparentele-i „rãdãcini” etnice nu fac decît sã mascheze o realitate primordial socialã ºi culturalã. Coordonatele sale le-am analizat pe larg în alte ocazii : ele implicã statutul iniþial al Bucovinei ca provincie chezaro-crãiascã, cu specificul ei demografic, etnic ºi lingvistic, structura pãturii intelectuale ºi relaþia ei cu burghezia orãºeneascã, mai ales cernãuþeanã, raporturile culturale cu metropola vienezã, dar ºi cu centrele româneºti, ucrainiene ºi poloneze, noile stãri de fapt create de alipirea Bucovinei la România ºi modificarea radicalã a echilibrului instituþional ºi naþional, avansul dreptei naþionaliste ºi antisemite ºi, finalmente, evenimentele catastrofale ale anilor 1940-1944. Productivitatea performativã esteticeºte a mecanismului convertind alienarea socialã în „distanþare” (écart) faþã de limbajul comun reprezintã cadrul în care am imaginat ºi imaginez dinamica, „pãmîntean㔠prin excelenþã, a „miracolului” invocat cîndva de Sperber. Antologia lui Klaus Werner o documenteazã, cred, la modul cel mai fidel. Textele selecþionate din opera a douãzeci ºi doi de poeþi bucovineni – de la Emil Arnold-Holm pînã la Kuby Wohl, inclusiv deja bine cunoscuþii Paul Celan, Rose Ausländer, Immanuel Weißglas, Selma Meerbaum Eisinger, Georg Drozdowski, Moses Rosenkranz, Alfred Gong – sînt grupate în aºa fel încît sugereazã dintru început spiritul comun al „generaþiei” cernãuþene, cu motivele sale tipice ºi, nu mai puþin, cu poetica ei specificã, evoluînd între praxisul lingvistic ºi prozodic de inspiraþie neoromanticã ºi inovaþia compoziþionalã absolutã, comparabilã cu cea mallarméanã, în care a excelat Paul Celan. Proba cea mai dificilã pe care o absolvã Klaus Werner constã, de aceea, în primã instanþã, în decelarea ºi

138

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

definirea (numirea) nucleelor tematice în jurul cãrora poemele se autonomizeazã, îºi „uit㔠geneza într-o zonã a supra-individualului unde, pentru o clipã, însãºi marca apartenenþei auctoriale se voaleazã. Confruntate cu riscurile dintotdeauna ale lecturii, împinsã nu de puþine ori de subiect spre soluþii interpretative la marginea arbitrarului, „titlurile” lui Werner îºi verificã din plin consistenþa hermeneuticã ºi numai prin confruntarea lor cu constante determinabile ale mentalului colectiv (sau ale habitusului, în terminologia lui Bourdieu), propriu celor care au „produs” respectivele „bunuri culturale”. Iatã, de pildã, prima secþiune a antologiei, numit㠄Die Stadt, das Dorf” („Oraºul, satul”) : experienþa esteticã reconstituie aici cu propriile unelte (poiesis, aisthesis, catharsis) un complex pe care istoria socialã îl înregistreazã doar în datele sale exterioare, ca opoziþie între civilizaþia predominant agrarã a fostei provincii habsburgice ºi excrescenþa citadinã, de tip central-european, pe care au reprezentat-o capitala ºi oraºele sale satelite, concentrat concomitent burghez ºi germanofon – un „artificiu” a cãrui înrãdãcinare în peisajul locului necesitã o dezbatere pentru sine, dar pe care senzoriul liric îl înregistreazã cu o acuitate ilizibilã în naraþiunea istoriograficã. Sã nu uitãm cã patina ideologicã a „nostalgiei” dupã o Bucovina Felix ce n-a existat a fost demascatã mai convingãtor decît oriunde tot de un text literar, de prozã de astã datã : mã gîndesc la excelentul prim capitol din Memoiren eines Antisemiten ale lui Gregor von Rezzori, unde tînãrul erou descoperã treptat, sub pojghiþa normalitãþii onorabile, latenta pulsaþie conflictualã a perversiunii ºi urii ce vor izbucni la prima scînteie cu o incontrolabilã virulenþã autodestructivã. În antologia lui Klaus Werner, disperatul efort al poeþilor de a suplini un dialog intercultural, niciodatã dus pînã la capãt într-o erã a tuturor naþionalismelor, se traduce în acel „Immer zurück zum Pruth” („Mereu îndãrãt la Prut”), cãtre o lume þãrãneascã spre care fiii oraºului ºi ai numeroaselor stetl-uri încearcã sã arunce punþi-alibi ale unei existenþe comune, altfel neagreate, cel mult tolerate de conlocuitori. Spectrul ghettoului, presimþit ºi trãit apoi în vecinãtatea morþii, marcheazã ca o sumbrã fatalitate inclusiv lirica „erotic㔠a „generaþiei” bucovinene, generaþie pe

„MIRACOLUL” BUCOVINEAN

139

care finalul antologiei o aºazã, nimerit, sub semnul lui „Janus”, – titlul unei poezii a Rosei Ausländer – cãci nimic n-o caracterizeazã mai potrivit decît ambivalenþa contradictorie între ritualul retoric al „poeziei”, cu idealul sãu estetic, ºi monstruozitatea unui destin ce interzice, teoretic, orice propensiune liricã. Cu atît mai mult cu cît, drept medium comunicativ, ea se serveºte de aceeaºi limbã germanã în care s-au rostit condamnãrile la moarte. ªi Amy Colin, cercetãtoare americanã care ºi-a fãcut deja un nume în critica celanianã, mediteazã în cartea mai sus amintitã la conjuncþia dintre traumatismul Holocaustului ºi, în ciuda lui, obstinaþia lui Paul Celan ºi a tovarãºilor lui de generaþie de a scrie în limba germanã. Un pas mai departe, ea îºi propune sã rezolve chiar ºi dilema liricii celaniene postbelice : poate fi aceasta socotitã un „rãspuns” dat crimei împotriva a ºase milioane, un chip de „a-i da un nume” ? Nu ºtim cum îºi va fi privit Victor Wittner calitatea de poet „german” dupã Holocaust, dar „evreitatea” lui Celan a preocupat exegeza nu atît în exterioritatea ei „folcloristic㔠sau „picturalã”, ci ca expresie filozoficã a relaþiei Eului cu Alteritatea (Lévinas) ºi, totodatã, ca re-evaluare a identitãþii sale lingvistice vizavi de ameninþarea destrucþiei absolute. Interpretarea lui George Steiner, pe care Amy Colin o citeazã, priveºte de aceea poetica lui Paul Celan drept produs al tensiunii dintre „spus” ºi „nespus”, reflex al „precaritãþii ºi vulnerabilitãþii actului comunicativ” ºi, în bunã tradiþie iudaicã, modalitate a dialogului cu Dumnezeu, fie el absent sau doar „taciturn”. Într-o asemenea perspectivã, lectura „corect㔠ºi „definitiv㔠a textelor, prin care unii comentatori au înþeles decriptarea sistematicã a pre-textelor lor biografice, devine ºi în opinia autoarei un deziderat falacios ; pe de altã parte ni se atrage atenþia cã, admiþînd existenþa paralelã a unor realitãþi extra-, inter- ºi intra-textuale în opera lui Celan, practica hermeneuticã nu le poate despãrþi într-atît încît sã ia act în exclusivitate doar de cele din urmã (cum sugereazã Gadamer), cãci marca temporalã, „datarea” poemelor, (vezi analiza lui Derrida la Schibboleth), regleazã aproape automat relaþia dintre momentul creaþiei ºi cel al receptãrii, dintre sensul „iniþial” ºi cel „constituit” prin experienþa esteticã.

140

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Printre toate aceste „teze” ºi „antiteze”, Amy Colin adoptã o poziþie mediatoare : acceptã ideea cã lirica lui Paul Celan reprezintã o „reacþie” la Holocaust, dar respinge soluþia naivã de a o identifica la nivelul unei „tematici” oricum inaccesibile lecturii „normale”, propunînd în schimb ipoteza echivalãrii ei cu procesul metamorfozei continue a limbajului poetic celanian, ce evolueazã, sub presiunea unei „neliniºti” funciare, de la o scriiturã de tip „descriptiv” la una de tip „mimetic”. Cu alte cuvinte : „tematica” devine „intrinsec㔠idiomului liric al lui Paul Celan, pe un traseu pe care cercetãtoarea americanã îl marcheazã din aproape în aproape, printr-un „lanþ” de poeme, de la cele de tinereþe pînã la texte scrise în ajunul morþii ; ar funcþiona aºadar un mecanism singular – pe care Amy Colin se strãduie sã-l demonteze –, al repetiþiei, al auto-citãrii ºi auto-parafrazãrii, prin care Celan adînceºte „sensuri” odatã formulate, le îmbogãþeºte ºi le subliniazã, cu o obsesivã insistenþã de a le comunica într-o integralitate de fapt imposibilã, ceea ce, tehniceºte, corespunde unei practici „încifratoare” comparabilã, (dupã Beda Allemann), cu „jocurile lingvistice” iniþiate de Wittgenstein. Analizele propriu-zise verificã, dacã mai era nevoie, intimitatea comentatoarei cu textele celaniene ºi cu critica acestora, de unde ºi suverana libertate de miºcare în labirint, ce-i permite sã evidenþieze convingãtor „noul” în „vechi” ºi „vechiul” în „nou”. Cele mai solide (cu ºanse de a deveni, totuºi, „definitive”), le-am gãsit în paragrafele consacrate introducerii lui Celan la volumul de graficã al lui Edgar Jené Der Traum vom Traume din 1948 ºi poemelor Zähle die Mandeln, Huhediblu ºi Osterqualm, în cazul celui din urmã o solidã demonstraþie de filologie textualã pe baza variantelor reproduse în unicul volum apãrut pînã astãzi al ediþiei critice Celan. Concluzia ultimului capitol, unde Amy Colin identificã similaritãþi tulburãtoare între motivele „începutului” ºi „sfîrºitului” de operã, poate fi, cred, extrapolatã la întregul tablou al progresiei spiralate a scriiturii celaniene, al dialecticii sale recurent-inovative : ea vizeazã identitatea unitarã a operei lui Celan, indivizibilã dupã formula simplistã a binaritãþii dintre o fazã timpurie, epigonicã ºi „nereprezentativã”, ºi una maturã, al cãrei modernism ar pretinde, dupã unii, legitimitatea esteticã exclusivã.

„MIRACOLUL” BUCOVINEAN

141

În ce mã priveºte, împãrtãºesc din plin punctul de vedere al Amyei Colin, ºi pentru cã el confirmã, implicit, concepþia antologiei bucovinene a lui Klaus Werner. Identitatea de „spirit” pe care aceasta o probeazã anuleazã de facto aºa-zisa „ruptur㔠între lirica „tradiþionalist㔠a unor Sperber, Rosenkranz sau Kittner ºi eclatanþa „modernist㔠a poeziei celaniene, cãci ambele extreme s-au nutrit, în ultimã instanþã, din aceeaºi certitudine dramaticã a crizei comunicãrii, din aceeaºi instinctivã respingere a idiomului corupt prin instrumentalizarea împinsã pînã la limita ei ucigaºã. Consubstanþialitatea lor, pe care Klaus Werner o „pune în scen㔠prin traducerea secvenþei temporale în sincronia tematicã, corecteazã automat argumentaþia preponderent „formal㔠a judecãþii de valoare ; de altfel, selecþia lui Klaus Werner ºi, nu în ultimul rînd, „montajul” ei, revelã o constelaþie poeticã originalã ºi interesantã, viabilã ºi credibilã nu doar în postura de „culis㔠a operei celaniene. Distanþîndu-se de rezerva „estetic㔠a Barbarei Wiedemann faþã de poezia generaþiei bucovinene, (ºi implicit de cea a lui Beda Allemann ºi a elevilor sãi faþã de textele tînãrului „Paul Antschel”), Amy Colin insistã asupra unui aspect înregistrat pînã acum doar de istoria anecdoticã a vieþii culturale cernãuþene din primele decenii ale veacului : fascinaþia exercitatã de Karl Kraus ºi „purismul” sãu lingvistic asupra mediilor germanofone din capitala bucovineanã, în care cercetãtoarea americanã întrevede o componentã geneticã esenþialã a liricii nãscute acolo. Aº merge mai departe, pornind de la o sugestie a lui Carl Schorske, autorul celebrei monografii despre Viena anilor 1900, care socotea demersul krausian drept emblematic pentru tentativa de supravieþuire prin culturã a valorilor burghezo-liberale, falimentare în planul social ºi politic – altfel spus un tip de conversiune a capitalului socio-politic într-unul cultural, subterfugiu la care recurge, mutatis-mutandis, ºi burghezia bucovineanã austriacizantã, (evreiascã, în cea mai mare parte), dupã 1918. „Modelul” Karl Kraus ca posibil㠄cheie” a „miracolului” din care s-a întrupat poezia lui Paul Celan ?...

142

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„Alle Dichter sind Juden” Am încercat cu altã ocazie sã cercetez rãdãcinile unui fenomen care, la prima vedere paradoxal, a putut fi parþial explicat în limitele unei analize socio-culturale bazate pe sistemul categorial al sociologiei formelor simbolice1. Dacã Alfred Margul-Sperber vorbea la 1930 despre „o minune”, constatînd c㠄în Bucovina, independent ºi dincolo de orice relaþie cu þinuturile originare, ba chiar în inima unei Românii Mari practicînd din toate puterile ei asimilarea, o ramurã a limbii germane sã înceapã a deveni abia acum vie ºi creativã”2, afirmaþia sunã astãzi mai curînd ca o profeþie : poate mai mult decît oricare literaturã de limba germanã din strãinãtate, mai mult decît oricare literatur㠄regionalã”, literatura germanofonã a Bucovinei interbelice ºi, în chiar absenþa referentului geografic, postbelice, reprezintã o prezenþã omologatã ca atare în ansamblul a ceea ce se numeºte „literatura germanã contemporanã”. În ceea ce ne priveºte, am disociat de fapt în acelaºi segment spaþio-temporal douã literaturi : una localist-provincialã, fãrã vreo altã valoare decît una folcloricã, de un nivel similar cu al altor produse ale unor comunitãþi insulare etnic-germane (vezi, de pildã, cea din Ungaria, cea din SUA sau cea de pe Volga) 3, ºi una perfet sincronizatã modernitãþii, mergînd pînã la a-i fixa acesteia, prin opera unui Paul Celan, fundamentale repere modelatoare. Faptul cã decisivã în aceastã disociere este demarcaþia dintre apartenenþa etnicã ºi cea lingvisticã la 1. Andrei Corbea, „Thesen zum deutschsprachigen Schriftum jüdischer Autoren in der rumänischen Bukowina”, in Douwe Fokkema, Roger Bauer, (ed.), Proceedings of the XII-the Congress of the ICLA, München, 1990, Bd. 4, pp. 229-236. 2. Vezi recenzia la primul volum de versuri al lui Moses Rosenkranz, în „Czernowitzer Morgenblatt”, nr. 3699, 1930. 3. Vezi Karl Kurt Klein, Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland, Leipzig, 1939.

„ALLE DICHTER SIND JUDEN”

143

„germanitate”, cu alte cuvinte cã, în condiþiile istorice specifice ale Bucovinei, literatura „major㔠este creaþia unor evrei germanofoni, nu înseamnã cîtuºi de puþin cã am opta pentru criterii biologiste sau etniciste în judecarea literaturii. N-am fãcut decît sã definim cadrul socialmente productiv din punct de vedere cultural, „cîmpul intelectual” pe care civilizaþia citadinã cernãuþeanã, constituitã cu toate particularitãþile ei prin aportul capitalismului evreiesc stimulat de liberalismul habsburgic, l-a structurat la un moment dat, mai ales prin confruntarea cu factorii economici ºi politici apãruþi ulterior, dupã alipirea Bucovinei la România. Conversiunea capitalului simbolic, dintr-unul economic, politic ºi social, într-unul preponderent cultural4, la care recurge burghezia evreiascã germanofonã din Bucovina pentru a compensa pe acest din urmã plan pierderea unor poziþii predominante în Kronlandul nord-moldovean înainte de 1918, legitimeazã din perspectiva analizei sociologice existenþa acestei literaturi „regionale” ca subsistem social, hrãnindu-se dintr-o resursã comunicativã specificã. Aceasta nu înseamnã însã ºi cã soluþia teoreticã adoptatã poate satisface o extensie a investigaþiei de la nivelul generalului cultural la cel al particularului estetic ; formula lui Norbert Mecklenburg, dupã care „cu cît cuvîntul poetic rãmîne mai credincios particularului, chiar ºi celui regional, cu atît mai percutantã este energia sa poeticã, datoritã cãreia va fi auzit dincolo de graniþele regionale, culturale, politice” 5, nu reprezintã mai mult decît un truism, inoperant în concret. Traseul analitic pe care îl propunem în aceastã direcþie, inclusiv cu riscul unui anume bricolaj conceptual, implicã dintru început o viziune desubstanþializatã asupra Esteticului, pe care, asociindu-l cu ceea ce Peirce numea „intensitate a sensului”6, îl considerãm ca pe o categorie primordial funcþionalã, ca pe un principiu organizator al „lumii”, al extra-Esteticului. Fundamentele teoretice ale une atari concepþii 4. Pierre Bourdieu, Champ du pouvoir, champ intellectuel et habitus de classe, in „Scolies”, nr. 1 (1971), p. 9. 5. Norbert Mecklenburg, Deutsche Literaturlandschaften, in „Neue Literatur”, nr. 10 (1989), p. 70. 6. Vezi Charles S. Peirce, Schriften, 1-2, Frankfurt, 1967-1970.

144

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

le-a furnizat, se ºtie, Muka–ovsky, dupã care socialitatea operei individuale rezultã din chiar calitatea sa de semn, de fapt semiologic 7 ; funcþia esteticã dobîndeºte din acest punct de vedere mai ales valoare semioticã, deoarece ea mizeazã pe un tip special de anticipare ºi activizare a valorii extra-estetice vehiculate de semnele lingvistice. Deschiderea dialogicã a cuvîntului, „autocritica” implicitã la care el se supune în efortul de a lua în stãpînire realitatea exterioarã ºi a o acoperi cu expresie lingvisticã, conferã limbajului aºa-zis „poetic” misiunea de a mijloci „între ceea ce nu încape în limbã ºi ceea ce urmeazã a fi atins prin limbã”, între Leerstelle („spaþiu vid” al textului) ºi Wirkung („efectul” sãu)8. Aceastã autonomie a cuvîntului garanteazã de altfel ºi continuitatea dialogului, conferindu-i o resursã energeticã aproape inepuizabilã, mai greu sesizabilã în limbajul curent, legat în chip convenþional de situaþia pragmaticã codificabilã ºi decodificabilã ; „forma” („poeticitatea”) operei reprezintã acea convenþie care, derivatã din convenþia limbajului practic, face ca prin transcenderea acestuia sensul sã-ºi pãstreze caracterul de rãspuns implicit, mereu deschis cãtre întrebãrile succesive ale unor alþi cititori sau unor alte generaþii de cititori, rãspuns mereu provocator în a genera întrebãri provocatoare. Natura socialã a dialogismului implicit oricãrui limbaj, pe care convenþia poeticã, prin negarea raþionalã ºi intenþionatã a automatismelor comunicãrii curente, îl promoveazã, îl expune, îl dezvãluie, tocmai pentru a stimula capacitatea esteticeºte ºi socialmente productivã a subiectului receptor : ceea ce Brecht a numit „Verfremdung” nu se reduce la o sumã de procedee tehnice menite a contracara, în relaþia dintre scenã ºi public, efectele paralizante ale catharsis-ului aristotelic, ci defineºte în fond un întreg program emancipator, (pentru cã opozant faþã de establishment-ului lingvistic, mental ºi social), al experienþei estetice moderne, unde „plãcerea” este, prin excelenþã, una „intelectualã”9. 7. Jan Muka–ovsky, Studien zur strukturalistischen Ästhetik und Poetik, München, 1974. 8. Wolfgang Iser, „Zur Phänomenologie der Dialogregel”, in Karlheinz Stierle, Rainer Warning (ed.), Das Gespräch, München, 1984, p. 189. 9. Ernst Bloch, „Entfremdung, Verfremdung”, in Literarische Aufsätze, Frankfurt am Main, 1984, pp. 277-283. Vezi ºi Joachim Israel, Der

„ALLE DICHTER SIND JUDEN”

145

Se potriveºte oare termenul brechtian cu poetica lui Paul Celan ? Studii foarte aplicate, ce au reconstituit cu acribie travaliul textual al poetului cernãuþean, atestã încã din perioada lui timpurie10 o tentaþie irepresibilã, asimilatã fie prin lectura intensivã a lui Mallarmé, Rilke, George sau Trakl, fie prin filierã suprarealistã, cãtre ermetizarea limbajului poetic, „descãtuºat sub semnul unei radicale singularizãri, dar ºi supus, concomitent, limitelor trasate ºi posibilitãþilor îngãduite de limbaj”11. Nu este cîtuºi de puþin întîmplãtor faptul cã, pentru Adorno, Celan a întruchipat, într-o serie cuprinzîndu-i, printre alþii, pe Hölderlin, Kafka, Valéry, Beckett, poetul predestinat sã anunþe „sfîrºitul artei”, ca nostalgie a „amuþirii” limbajului corupt de Real12. Ce altã soluþie de a se demarca de complicitatea afirmativã a artificiului artistic, compromis ºi manipulat de mecanismele ideologizate ale industriei culturale ar fi putut el alege decît refuzul obstinat de a uza de empirismul semnificaþiilor automatizate, aservite paradisului tehnologic al raþiunii totalitare ºi extrem dezumanizate ? „A-l gîndi pe Mallarmé, consecvent, pînã la capãt” 13, program enunþat de Celan în faimoasa conferinþã prilejuitã de primirea Premiului Büchner, echivala tocmai cu o retroversiune a materialului lingvistic brut într-un spaþiu imun la instrumentalizare, în aºa fel încît „limbajul imaterial devine ultima consolare vizavi de orice moarte lipsitã de sens”14. Încercãrile de a descrie meticuloasa-i combinaþie de prospecþiune semanticã ºi inovaþie la nivel lexical, pe de o parte,

10. 11.

12. 13. 14.

Begriff Entfremdung, Reinbeck, 1972 ; Hermann Helmers (ed.), Darmstadt, Verfremdung in der Literatur, 1984. Barbara Wiedemann-Wolf, Antschel Paul-Paul Celan. Studien zum Frühwerk, Tübingen, 1985. Paul Celan, „Der Meridian. Rede anlässlich der Verleihung des Georg-Büchner Preises”, in Ausgewählte Gedichte, Frankfurt am Main, 1968, p. 143. Ibid. Ibid., p. 139. Hans Georg Gadamer, Wer bin Ich und wer bist Du, Frankfurt am Main, 1986, p. 125.

146

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

iniþiativa sintacticã, pe de altã parte, surprind aproape toate momentul de tensiune maximã al confruntãrii dintre grila limbajului ºi idealul, urmãrit ad absurdum, al „poemului absolut”15, eliberat de cuvinte. Rezultã de aici un provizoriu echilibru al expresiei, mediind între extensia ºi „preciziunea” sensului, între memorie ºi trãirea momentan㠖 echilibru instabil, cãci temeiul sãu nu este altul decît procesualitatea constituirii sensului. Este o Engführung („traseu îngust”), sugerînd fie „restrictivitatea, mersul strict al poemului”, „strîmtoarea cãii pe care cititorul o are de parcurs prin lecturã”, fie „amintirea constrîngerii din vremea celei mai proaspete proscrieri”, dar ºi toate acestea la un loc16. Mai devreme sau mai tîrziu, discuþia revine pe terenul, bãtãtorit din punct de vedere teoretic, al conceptelor de écart ºi ostrannenie, ca repere fundamentale ale concepþiei despre limbajul poetic modern. Încãrcãtura gestului subversiv sau nedisimulat revoluþionar pe care ºi-l asumã modernitatea vizavi de canoanele comunicãrii þine direct de opþiunea ei epocalã asupra condiþiei umane, în sensul în care Jürgen Habermas, de pildã, întrezãrea în textul poetic baudelairian „fulgerul apariþiei unei noi lumi”17. Voinþa de decliºeizare a tiparelor lingvistice, anunþatã deja în vechime de les modernes atunci cînd ºi-au proclamat refuzul de a mai imita modelele antice, a nutrit „privirea proaspãt㔠a ªcolii formale ruse ; lucrarea poeticã asupra limbajului, cea care îl dezautomatizeazã ºi îi regenereazã productivitatea, þinteºte dincolo de textul propriu-zis ºi anume cãtre subiectul ce se desfatã cu aceastã productivitate ºi care, însuºindu-ºi-o, îºi antreneazã astfel propria capacitate productivã. „Cunoscutul este doar pentru cã e cunoscut, ºi nu re-cunoscut”18, spusese cîndva Hegel, reluat de Brecht, ºi de 15. Jacques Derrida, Schibboleth, Graz/Wien, 1986, p. 28. 16. Peter Szondi, Celan-Studien, Frankfurt am Main, 1972, p. 111. 17. Jürgen Habermas, Der philosophische Diskurs der Moderne, Frankfurt am Main, 1985, p. 18. 18. Cu privire la izvoarele teoretice ale lui Brecht vezi Jan Knopf, „Verfremdung”, in Werner Hecht (ed.), Brechts Theorie des Theaters, Frankfurt am Main, 1986, pp. 93-141. Fraza lui Hegel este citatã din Phänomenologie des Geistes, apud Knopf, p. 95.

„ALLE DICHTER SIND JUDEN”

147

aceea, întocmai ca ºi Sklovski, autorul lui Galilei recomanda, ca mijloc de cointeresare superioarã a publicului modern, recursul autorului la poiesis în defavoarea anamnesis-ului19. Este o decizie conºtientã, pe mãsura raþionalitãþii cu care era modernã ºi-a manifestat, în bine ºi în rãu, prezenþa istoricã ; privirea miratã, invocatã de Brecht, cu care Galilei urmãreºte oscilaþiile unui candelabru20, traduce cumva voita distanþare/ insolitare prin care poate fi înlãturat automatismul, vãlul despãrþitor consfinþind starea de înstrãinare dintre om ºi substanþa adevãratã a Realului. Dincolo de cadrul concret cãtre care îºi dirijeazã Brecht reþetele insolitãrii, constatãm cã termenul acoperã întreaga dialecticã, socialmente motivatã, a insurgenþei literare girate de modernitate : a îngroºa diferenþa dintre realitate ºi artã, a denunþa iluzia ºi a sublinia artificiul – ºtiutele obiective ale efectului de distanþare pe scena teatrului epic – echivaleazã fãrã doar ºi poate cu însãºi operaþiunea de ermetizare „poetic㔠a limbajului practic, cu aceea care opune empatiei sentimentale alternativa lucidã, deschizãtoare a accesului spre adevãrul de dincolo de cuvinte. Actul insolitãrii poetice reprezintã astfel negaþia unei negaþii21, cãci ea înlãturã înstrãinarea ce decurge din nivelarea instrumentalizatã a comunicãrii. În acest sens, celanianul Schibboleth oferã prin interpretarea lui Derrida proba cea mai elocventã22 : obsesia „datãrii” poemului, ce coincide cu demersul istoricizat al insolitãrii pe de o parte23 ºi, pe de altã parte, metafora liniei de de-marcaþie, sugerînd esenþa oricãrei operaþii ermetizante – marcarea diferenþei ne-semnificative ca o condiþie a semnificãrii. Nu mai puþin faptul cã la Celan „cuvîntul poetic nu apare ca unul categoric, ca re-prezentare a realitãþii, ci ca citat, replicã ºi comentar” anunþã insolitarea ca deschidere semnificativã spre dialogul cu alteritatea, „cãci în aceeaºi mãsurã în 19. Viktor Sklovski, „Kunst als Verfahren”, in J. Striedter (ed.), Russischer Formalismus, München, 1971, p. 15. 20. Bertolt Brecht, Gesammelte Werke, Bd. 16, Frankfurt am Main, 1973, p. 681. 21. Ibid., Bd. 15, p. 360. 22. Derrida, op.cit. 23. Knopf, op.cit., pp. 108-109.

148

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

care celãlalt discurs este preluat ca atare în limbajul poetic, trebuind, ca citat, sã-ºi cedeze identitatea autonomã,... tot aºa se dizolvã ºi sensul propriu, «obiectiv», de dicþionar, al cuvîntului utilizat de poet”24. Noul rezultã din Vechi, din utilizarea materialului lingvistic automatizat „pe hoþeºte” (auf Gaunerund Ganovenweise) 25, în libertatea pe care doar însolitarea o acordã limbajul „secund” al poeziei ºi cãtre care trimite simbolica alãturare din poemul Inselhin : „Cei strãini ºi liberi” (die Fremden und Freien) 26. Este acel nivel interpretativ ce coincide în spirala hermeneuticã imaginatã de Brecht cu o „nouã înþelegere, revelaþia înstrãinãrii, încheierea procesului de insolitare”27. În acest moment de supremã combustie comunicativã are loc decisiva conversiune valoricã spre utopia emancipatoare : „apariþia unui ne-fiind, ca ºi cum ar fi”28. Paul Celan însuºi a numit-o eliberare a „unui cu-totul-Altul”29. „Poate cã poezia, precum arta, porneºte, uitînd de Sine, cãtre ceea ce este straniu ºi strãin ºi astfel [...], din nou, se elibereaz㔠30. În bunã tradiþie nominalistã (universalia sunt nomina post rem) ne simþim îndreptãþiþi sã cîntãrim aceastã predilecþie terminologicã celanianã ºi dincolo de implicaþiile ei conceptuale în sfera poeticii ºi esteticii modernitãþii. Familia lexicalã fremd, Fremdsein, Entfremdung, Verfremdung indicã o extensie semanticã ce fixeazã în planul noþional însãºi succesiunea etapelor pe care le parcurge orice proces de sublimare a mentalului în limbaj, ca traseu ermetizant al dereferenþializãrii ºi abstractizãrii expresiei ; ontogenezã a textului celanian, el recapituleazã ºi „codificã”, finalmente, o anume filogenezã. Conversiunea datului socio-cultural colectiv în valoare esteticã individualã 24. Manfred Geier, „Poetisierung der Bedeutung. Zu Struktur und Funktion des sprachlichen Zeichens in einem Gedicht von Paul Celan”, in Werner Hamacher, Winfried Menninghaus (ed.), Paul Celan, Frankfurt am Main, 1988, p. 261. 25. Ibid., pp. 256-258. 26. Celan, op.cit., p. 50. 27. Brecht, op.cit., p. 360. 28. Th.W. Adorno, Ästhetische Theorie, Frankfurt am Main, 1970, p. 128. 29. Celan, op.cit., p. 142. 30. Ibid., p. 139.

„ALLE DICHTER SIND JUDEN”

149

presupune niºte acumulãri cantitative pe care, de pe axa temporalã a istoriei literare, opera singularã în care se traduce saltul calitativ le re-produce în propriul ei spaþiu sincronizat. Putem descoperi astfel chiar ºi referentul (mijlocit) al celanienelor Sprachgitter : este însãºi limba germanã, limba în care Celan a scris Die Todesfuge ºi de care l-a legat dintotdeauna o relaþie complicatã ºi contradictorie. „În aceastã limbã am încercat sã scriu poeme : pentru a vorbi, pentru a mã orienta, pentru a afla unde mã gãseam ºi încotro aveam a o lua, pentru a-mi plãsmui o realitate”31. Limb㠄de stat” devenitã limbã maternã a unui popor tolerat ºi „strãin”, perpetuatã ca limbã maternã ºi mai tîrziu, într-o constelaþie statalã ºi mai puþin favorabilã, transformatã, ca limbã de culturã, în semnul apartenenþei lui la civilizaþia Europei centrale, ea s-a convertit brusc, printr-un sinistru paradox al istoriei, în limba represiunii ºi a exterminãrii pînã la „soluþia finalã”. A fi ºi a te simþi evreu ºi, concomitent, a scrie dupã Auschwitz în aceastã limbã germanã, a te identifica cu ea dupã ce ai asistat neputincios la forþa ei destructivã, abãtutã cu furie asupra propriei lumi pe care a anulat-o ca spaþiu ºi ca timp, a o lua drept martor privilegiat al singurãtãþii ºi exilului (inclusiv lingvistic), a o promova o datã mai mult ca marcã a înstrãinãrii Sinelui reprezintã supremul gest de negaþie a negaþiei, calea de a te elibera de „zãbrelele limbajului” (Sprachgitter) ºi de un destin prin chiar asumarea lui – insolitarea absolutã (die absolute Verfremdung). Fãrã îndoialã cã o sintezã a tuturor datelor empirice cu privire la originile lui Antschel Paul/Paul Celan nu va putea sã ocoleasc㠄oglinda” pe care portretul-robot al „strãinului”, alcãtuit cîndva de Georg Simmel pornind de la istoria ºi avatarele emancipãrii evreilor europeni, i-o furnizeazã volens-nolens : „pribeagul potenþial, cel care, chiar de se opreºte din drum, nu ºi-a înfrînt definitiv nestatornicia plecãrilor ºi întoarcerilor”32. Marginalizarea, ca fapt social obiectiv, þine ºi de o componentã spiritualã aparte, deloc de neglijat nici chiar în acea faimoasã 31. Paul Celan, Ansprache anlässlich der Entgegennahme des Literaturpreises der Freien Hansestadt Bremen, in ibid., p. 128. 32. Georg Simmel, Das individuelle Gesetz. Philosophische Exkurse, Frankfurt am Main, 1968, p. 64.

150

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

combinaþie dintre stranietate ºi raþionalitate, ce ar fi stimulat desacralizarea „lumii”, galopantul proces al modernizãrii în era capitalistã 33. Nimic mai firesc în asemenea împrejurãri istorice decît iluzia „asimilist㔠de a putea depãºi prin limbã ºi culturã realitatea stãrii de outsider – de aici ºi progresiva înstrãinare de Sine, cu punctul culminant a ceea ce Theodor Lessing numea Urã de Sine 34. În Bucovina anilor ’30, cînd evreilor de limbã ºi culturã germanã li se contesta deja de cãtre naþionaliºtii germani, locali sau din Reich, legitimitatea opþiunii lor lingvistice, culturale ºi chiar „naþionale”35, ºi, în consecinþã, însãºi legitimitatea lor existenþialã, reacþia pãturii lor intelectuale gliseazã între drama psihologicã a înstrãinãrii de Sine ºi refuzul acesteia, radicalizat fie în distanþa politicã luatã faþã de liberalismul tradiþional ºi materializatã în opþiunea naþionalistã (sionistã) sau internaþionalistã (marxistã), fie, în cazul literaþilor (Alfred Margul-Sperber, Rose Ausländer, Moses Rosenkranz, David Goldfeld, Alfred Kittner, Selma Meerbaum-Eisinger, Immanuel Weissglas º.a.), în alinierea acestora la o modernitate sui generis 36. O alambicatã conjuncþie de forþe ºi împrejurãri istorice a favorizat simptomatica suprapunere între faptul socio-psihologic al alienãrii ºi proiecþia sa în poetica non-conformistã (în limite rezonabile) pe care ei o practicã, pînã într-acolo încît Paul Celan o socotea modelatoare pentru o anume determinare reciprocã dintre Literar ºi Social ; „alle Dichter sind Juden”37, nota el undeva, cu referinþã directã la acel eºantion intelectual germano-evreiesc din Bucovina 33. Karl-Siegbert Rehberg, „Das Judentum in der frühen deutsche Soziologie”, in Hans Otto Horch (ed.), Judentum, Antisemitismus und europäische Kultur, Tübingen, 1988, p. 157. 34. Theodor Lessing, Der jüdische Selbsthass, München, 1984, p. 31. 35. La primul congres sionist de la Basel, liderul sionist bucovinean. Dr. Mayer Ebner declara c㠄evreii s-au simþit [...] germani ºi au fost credincioºi germanilor”, apud Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, Bd. 1, Tel Aviv, 1958, p. 93. 36. Wiedemann-Wolf, op.cit., p. 26. 37. Apud ibid., p. 124. Propoziþia, pe care Celan o plaseazã ca motto la poemul Und mit dem Buch aus Tarussa, este preluatã dintr-un poem al Marinei Þvetaeva din antologia Tarusskie stranicy.

„ALLE DICHTER SIND JUDEN”

151

interbelicã în a cãrui descendenþã înþelege sã se situeze. „Evreul” ºi „poetul” îºi devin, reciproc, echivalenþã metaforicã : „De-aº fi ca tine de-ai fi ca mine/ n-am stat noi oare sub aceeaºi vijelie ?/ Noi sîntem strãini”38, cãci îi leagã aceeaºi revoltã împotriva chingilor limbajului, aceeaºi nãzuinþã de a le birui, „tãlmãcindu-l”, – precum, dupã Buber, o face învãþãtura hassidicã39 – ºi reinventîndu-l ca alteritate40. Locul geometric („meridianul”) pe care Celan îl descoperã în cãutarea obsedantã a originilor poeziei sale se instituie la intersecþia unui destin colectiv, (dar temporalizat), cu unul particular (dar atemporal), cãci tot aºa cum poetul recapituleazã experienþa iudaicã a alienãrii, devenind „martor al Universalului în cadrul singularitãþii absolute, în cadrul ºi în numele Altului, Strãinului, în numele Tãu”41, ºi literatura insularã germanofonã a evreilor bucovineni a verificat prin consistenþa sa valoricã neobiºnuitã ºi excepþionalã viziunea celanianã despre poem ca produs al izolãrii, singurãtãþii ºi unicitãþii : „poemul ar fi atunci [...] limbajul întrupat al Individualului”42. Relaþia, de regulã mascatã ºi imponderabilã, ce filtreazã în permanenþã drama colectivã a alienãrii în era modernã cãtre canalul extrem individualizat al manifestãrii ei ca traumã a limbajului ºi a comunicãrii, îºi gãseºte, iatã, o ilustrare „la vedere”. Conºtientizînd-o ºi dezvãluind-o, Paul Celan parcurge, cel dintîi ºi unicul în generaþia sa, intervalul, decisiv în relevanþa esteticã, de la „alienare” (Entfremdung) la „insolitare” (Verfremdung).

38. 39. 40. 41. 42.

Citat din poemul Sprachgitter, in Celan, op.cit., p. 60. Martin Buber, Werke, Bd. 3, München/Heidelberg, 1963, p. 946. Celan, op.cit., p. 144. Derrida, op.cit., p. 108. Celan, op.cit., p. 144.

152

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Celan „înainte de Celan” Cunoscutã drept unul dintre cei mai avizaþi specialiºti în opera de tinereþe a lui Paul Celan, Barbara Wiedemann – în anii ’80 lector DAAD la Universitatea din Iaºi – reuneºte într-un elegant volum toate textele celaniene provenind din perioada 1938-1948, deocamdatã cunoscute ºi aflate în circulaþie 1. O asemenea iniþiativã, multã vreme amînatã dupã moartea poetului sub pretexte cel puþin neclare ºi contradictorii, s-a dovedit în cele din urmã ca foarte necesarã : un minimal sentiment al ordinii reclama o revizie a tot ce s-a publicat din manuscrisele ºi dactilogramele pãstrate în diferite arhive, punerea la dispoziþia publicului a altor texte, încã inedite, datarea riguroasã a fiecãruia, confruntarea eventualelor variante, în aºa fel încît, în absenþa mult promisei ºi mult întîrziatei ediþii istorico-critice, exegeza sã se poatã servi de întregul corpus al operei lui Paul Celan2 . Se cunosc propriile-i ezitãri vizavi de producþia literarã a anilor dinaintea stabilirii la Paris, în iulie 1948 ; într-o serie de declaraþii se dezice de ea, într-altele ia în considerare recuperarea ei în vederea unei ediþii complete „de autor”. În schimb, vãduva poetului s-a opus sistematic unei asemenea întreprinderi, refuz în care ºi l-a asociat, în principiu, ºi pe profesorul Beda Alemann, editorul en titre al operei celaniene. Fãrã îndoialã cã o întoarcere a cercetãrii cãtre originile biografice ale operei – întoarcere invocatã de poetul însuºi în celebrul omagiu al „meridianului”, ca marcã a spaþialitãþii ºi 1. Paul Celan, Das Frühwerk, hrsg. von Barbara Wiedemann, Frankfurt am Main, 1989. 2. Un eveniment crucial pentru posteritatea celanianã l-a constituit apariþia postumelor, aflate în arhiva poetului de la Marbach, de altfel închisã cercetãtorilor încã pentru multã vreme. Vezi Paul Celan, Die Gedichte aus dem Nachlass, hrsg. von Bertrand Badiou, Jean-Claude Rambach und Barbara Wiedemann, Frankfurt am Main, 1997.

CELAN „ÎNAINTE DE CELAN”

153

temporalitãþii la a cãror întretãiere s-a produs creaþia – a fãcut inevitabil recursul la acele prime texte, pãrãsite ºi risipite odatã cu exilul ; sã mai adãugãm cã nu în ultimul rînd identificarea ºi publicarea lor în România, dupã 1970, au jucat un rol important în explorarea universului pînã atunci ocultat al începuturilor lui bucovinene ºi bucureºtene. Nu vom înºirui aici toate momentele procesului de reevaluare a acestei etape din viaþa poetului, proces la care ºi-au adus deopotrivã contribuþia biografia lui Israel Chalfen ºi colocviul de la Institutul Goethe din Bucureºti, dizertaþia de la Leipzig a lui George Guþu ºi studiile Barbarei Wiedemann asupra operei sale timpurii. Spectaculoasã a fost apariþia, în 1985, a volumului bibliofil Gedichte 1938-1944, ce reunea 97 de poeme de tinereþe, încredinþate de Paul Celan prietenei sale Ruth Kraft (Lackner) ; se „autoriza” pentru întîia oarã o asemenea masivã valorificare editorialã a unor texte al cãror destin postum „oficial” fusese considerat pînã atunci ca nesigur. Identitatea unui Celan „înainte de Celan”, astfel recunoscutã, pretindea de aici înainte un efort editorial pe mãsurã, efort asumat de chiar culegerea de faþã. Cele 148 de texte pe care le înmãnuncheazã aceastã Leseausgabe, cum o denumeºte, prudentã, Barbara Wiedemann, sînt grupate cronologic, în trei secþiuni corespunzînd celor trei reºedinþe ale tînãrului Celan între 1938-1948 : Cernãuþi (Wiedemann preferã Bucovina, deºi intervalul se leagã mai curînd de munca obligatorie prestatã într-un lagãr din Muntenia), Bucureºti ºi Viena. Nu lipsesc textele scrise de poet în româneºte, inclusiv poemele în prozã, traduse ºi în germanã de editoare. Sursele reconstituirii par a acoperi întreaga constelaþie a manuscriselor ºi ediþiilor princeps, îndeosebi mai sus amintita ediþie facsimilatã a poemelor aflate în posesia lui Ruth Kraft. Marele merit al Barbarei Wiedemann constã, dupã opinia noastrã, în anevoioasa operaþiune de datare a fiecãrui text în parte, pe care doar un intim al atelierului de creaþie al lui Celan o putea sãvîrºi fãrã ezitãri ºi aproximaþii. Pe de altã parte, consemnãrile editoarei privind prima apariþie a textelor nasc o serie de nedumeriri, pe care nu ni le putem reþine ; ele privesc, înainte de toate, termenii de „autorizat” ºi „neauto-

154

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

rizat”, ce par a fi destinaþi sã diferenþieze radical între prezenþa ineditelor celaniene în revistele româneºti ce le-au publicat din 1970 încoace („Neue Literatur”, „Viaþa Româneascã”, „Transilvania” etc.) – prezenþã caracterizatã îndeobºte ca „neautorizat㔠– ºi preluarea lor în publicaþii ºi ediþii germane, nu mai puþin în ediþia de faþã. E totuºi neclar dacã aceastã restricþie, aplicatã cu o pedantã consecvenþã ºi care are aerul de a se institui în criteriu de valoare, este înþeleasã de Barbara Wiedemann ca una juridicã, þinînd de copyright ºi de consimþãmîntul doamnei Gisèle Lestrange-Celan, sau ca una profesionalã, implicînd cenzura de specialitate asupra acurateþii cu care s-a efectuat îngrijirea propriu-zisã a textului în vederea tiparului. Fãrã o asemenea precizare, controversa ce se iscã implicit riscã sã se înfãþiºeze drept o vanã cursã a prioritãþilor : Petre Solomon sau George Guþu se pot considera nedreptãþiþi în propriile eforturi de „dezgropare” a ineditelor lui Paul Celan, ºi mai cu seamã cel din urmã, care, pe lîngã poemele, încã necunoscute la acea datã, anexate lucrãrii sale din 1977 Die rumänische Koordinate der Lyrik Paul Celans, a publicat în „Neue Literatur”, Nr. 10/1988, alte 12 inedite ºi o variantã (Auf nächtlicher Flur, Das Licht im Spiegel, Der Jäger, Der nächste Frühling, Der Rosengarten, Die Wiese im Wald, Finale, Im Spiegel, Ins Dunkle getaucht, Kämmerlein Tod, Schlummermännlein, Schöner Oktober, Weit), apariþie pe care Barbara Wiedemann o ignorã cu desãvîrºire. În ceea ce ne priveºte, socotim cauza comunã a încã rarilor specialiºti în domeniul biografiei ºi operei de tinereþe ale lui Paul Celan prea importantã pentru a o transforma în obiect de partizanat ºi discordie mai mult sau mai puþin derizorii. În faþa tabloului quasi-complet al creaþiei celaniene de pînã la 1948, constatãm cã judecãþile anterioare, formulate pe baza doar a unor pãrþi ale întregului, nu sînt cîtuºi de puþin expuse unor revizuiri fundamentale. Evoluþia de la modernismul „conservator” (vezi post-romantic), cu accente expresioniste, practicat de generaþia bucovineanã interbelicã ºi imediat postbelicã (Sperber, Rosenkranz, Rose Ausländer, Goldfeld, Drozdowski, Weissglas, Kittner etc.), trecînd prin avangardismul cu tentã ludicã, înrudit cu modalitatea de a-l practica

CELAN „ÎNAINTE DE CELAN”

155

al suprarealiºtilor bucureºteni Gherasim Luca, Paul Pãun, Virgil Teodorescu sau Gellu Naum, pînã la sonul tragic, inconfundabil, al celanienei nostalgii a „amuþirii”, ca încleºtare ermetizantã cu automatismele corupte ale limbajului, se înfãþiºeazã în toatã accidentata sa plurivalenþã, cu obsesiile, temele ºi imagistica ce-i vor fascina deopotrivã pe Adorno ºi pe Heidegger. Premisele transferului acelei încãrcãturi preponderent sentimental-melodice a versului sever mãsurat din perioada cernãuþeanã în tensiunea ideaticã, explozivã, a formelor lirice aparent eliberate de constrîngeri prozodice, nutrindu-se din pulsaþia interioarã a cuvintelor, din textele maturitãþii, sînt abia acum, prin aceastã ediþie, pe deplin documentate, confirmînd ºi faptul cã o asemenea evoluþie a putut avea loc nu altfel decît pentru cã o „chimie” anume a împrejurãrilor biografice, formative, intelectuale, a determinat-o. În acest sens, poemele în prozã scrise în româneºte ºi apreciate aproape unanim drept adevãrata revelaþie a volumului de faþã semnaleazã rolul jucat de cunoaºterea propriu-zisã a limbii române în modelul stilistic al maturitãþii celaniene, tot aºa cum stratul cultural provenit din contactul direct cu valorile ºi experienþele literaturii române va fi contribuit la configurarea orizontului specific al poetului. Ele vãdesc la o lecturã bilingvã o miraculoasã facilitate a asocierii ºi variaþiei lingvistic-semantice în structuri frazeologice tipice limbii române, al cãror exerciþiu va rodi ulterior în capacitatea de transgresare a „zãbrelelor” limbajului, în efectele lirice neobiºnuite limbii germane, ºi de aceea generatoare de stranietate ºi perplexitate. Excelenta traducere în limba german㠖 la care ne permitem sã semnalãm o singurã eroare majorã : în textul de la p. 199, începutul de fraz㠄A doua zi urmînd sã înceapã deportãrile” se echivaleazã, la p. 231, prin „Am zweiten Tag nach Beginn der Deportationen”, adic㠄a doua zi dupã începerea deportãrilor” – probeazã din plin o asemenea aserþiune, spre care tind, fãrã a o formula direct, ºi concluziile Barbarei Wiedemann dintr-un studiu asupra prozei celaniene din anii petrecuþi la Bucureºti (în „Celan-Jahrbuch”, 3/1989). „Dimensiunea româneasc㔠a operei lui Paul Celan capãtã, iatã, încã un reper, pe care exegeza viitoare are datoria sã-l exploreze. S-ar recomanda, poate, în aceeaºi direcþie, un bilanþ

156

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

al tuturor traducerilor în limba românã efectuate de poet3 ; o recentã sugestie a Elenei Loghinovski în legãturã cu versiunea româneascã, semnatã Paul Ancel, a romanului lui Lermontov Un erou al timpului nostru, promite noi ºi interesante dezlegãri asupra relaþiei lui Paul Celan cu limba românã.

3. O exhaustivã trecere în revistã a activitãþii de traducãtor a lui Paul Celan a realizat Arhiva Literaturii Germane de la Marbach, prin expoziþia Fremde Nähe. Celan als Übersetzer, deschisã la Marbach la 10 mai 1997. Catalogul cu acelaºi titlu a fost realizat sub îngrijirea lui Axel Gellhaus.

157

Paul Celan ºi limba românã Un bilanþ 1. Un subiect destul de ocultat de exegeza celanianã, mai ales în raport cu impresionantul ei spor anual în titluri de cãrþi ºi studii, l-a constituit dintodeauna relaþia pe care cel recunoscut astãzi drept cel mai important poet modern de limbã germanã a întreþinut-o cu limba ºi cultura românã. „Petele albe” din existenþa sa timpurie, consumatã într-o „geografie” ºi într-o „istorie” pe de o parte mitizate de propria-i insistenþã asupra „meridianului” natal1, ºi pe care, pe de altã parte, Cortina de Fier le-a sustras arbitrar accesului direct al biografilor, au justificat prudenþa iniþialã a cercetãtorilor germani ºi în general occidentali asupra acestui subiect2. Dupã 1970 însã, tabloul „vieþii ºi operei” lui Paul Celan pînã la stabilirea sa la Paris în 1948 a fost reconstituit cu acribie cel puþin din trei direcþii : de Israel Chalfen, cu ajutorul preponderent al mãrturiilor celor care au fãcut parte din mediul cernãuþean al tînãrului Paul Antschel3, de Petre Solomon, care, pe lîngã relatarea amintirilor proprii asupra perioadei cînd, în Bucureºtiul de dupã al doilea rãzboi mondial, s-a aflat în preajma poetului, a încercat 1. Paul Celan, „Der Meridian. Rede anläßlich der Verleihung des Georg-Büchner-Preises”, în Paul Celan, Gesammelte Werke in fünf Bänden, hrsg. von Beda Allemann und Stefan Reichert, Frankfurt am Main, 1983, vol. III, pp. 187-202. 2. În dizertaþia sa de la Leipzig, reluatã în volum (Die Lyrik Paul Celans und der geistige Raum Rumäniens, vol. I-II, Bucureºti, 1990), George Guþu consemneazã o serie de observaþii ale unor exegeþi celanieni, unde se recomandã drept deziderat studiul relaþiei poetului cu „spaþiul spiritual” românesc, confundat încã de unii cu cel al hasidismului est-european (vezi vol. I, pp. 61-65). 3. Israel Chalfen, Paul Celan. Eine Biographie seiner Jugend, Frankfurt am Main, 1979.

158

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

o primã trecere în revistã a meteoricei lui cariere de scriitor „român”4, ºi de Barbara Wiedemann, care, cu mijloacele filologului, a ordonat ºi comentat pentru prima oarã în mod exhaustiv întregul corpus de texte produse de Paul Celan, atît în limba germanã, cît ºi în limba românã, în intervalul încheiat de apariþia la Viena a primului sãu volum de versuri Der Sand aus den Urnen5. Din punctul de vedere al istoriografiei literare, nimic din ce poate fi considerat esenþial pentru acest capitol al creaþiei poetului n-a rãmas „nedescoperit” ºi neînregistrat în repertoriul faptic ce garanteazã adecvarea oricãrei interpretãri a literaturii6. Fãrã îndoialã însã cã nu doar absenþa, în cele mai multe dintre cazuri, a cunoºtinþelor suficiente de limbã românã a determinat pe destui comentatori ai lui Celan din ultimul deceniu sã aplice „surdina” asupra episodului „românesc” al operei sale7. O explicaþie cu rãdãcini „extra-literare” ar putea-o oferi, credem, faimoasa ieºire polemicã a Barbarei Wiedemann8 la adresa studiului lui George Guþu, unde acesta din urmã cãuta sã demonstreze existenþa unor afinitãþi tematice între lirica celanianã ºi cea a „clasicilor modernitãþii” româneºti Arghezi, Blaga ºi Philippide9. Reacþia poate fi socotitã drept tipicã pentru o anumit㠄ºcoal㔠a exegezei celaniene, oarecum „oficializat㔠prin relaþia privilegiatã cu familia poetului ºi cu 4. Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea româneascã, Bucureºti, 1987. 5. Barbara Wiedemann-Wolf, Antschel Paul-Paul Celan. Studien zum Frühwerk, Tübingen, 1985. 6. O recentã monografie consacratã lui Celan, bine apreciatã de altfel de cunoscãtori, Paul Celan, Poet, Survivor, Jew, aparþinînd lui John Felstiner (New Haven/London, 1995), nu aduce, cel puþin pentru perioada de pînã la 1948, nici un fel de date noi. 7. Vezi trecerea în revistã a criticii celaniene în Bianca Rosenthal, Pathways to Paul Celan. A History of Critical Responses as a Chorus of Discordant Voices, New York/Bern/Frankfurt am Main, 1995. 8. Wiedemann, op.cit., pp. 4 ºi urm. 9. Guþu, op.cit. ; vezi ºi comentariul nostru asupra respectivei polemici, a cãrei intensitate am considerat-o de la început drept nemotivatã (Andrei Corbea, Celan „înainte de Celan”, in „România literarã”, nr. 38 /1991).

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

159

echipa însãrcinatã sã îngrijeascã editarea criticã a scrierilor sale10, faþã în faþã cu interesul deºteptat subit în România dupã moartea lui Celan pentru „urmele” româneºti din biografia ºi opera acestuia ; o îngrijorare pînã la un punct justificatã în legãturã cu scoaterea la luminã a unor manuscrise a cãror autenticitate nu putea fi nemijlocit controlatã, dar ºi cu pericolul unei anume manipulãri mediatice, menite a exploata fie la modul „cultural”, fie, de la un punct încolo, chiar ºi ideologic11, figura ºi trecutul poetului în favoarea „imaginii” þãrii de origine, au determinat o rezervã maximã vizavi de iniþiativele venite din aceastã direcþie, rezervã culminînd cu ostilitatea declaratã a Gisèlei Lestrange-Celan, vãduva lui Paul Celan, la adresa întreprinderilor cît se poate de onorabile ale lui Petre Solomon, de la publicarea textelor de tinereþe pãstrate de prieteni bucureºteni12 ºi pînã la traducerea francezã a cãrþii consacrate „dimensiunii româneºti” a operei celaniene13. Chiar ºi astãzi, în condiþiile unui consens al profesioniºtilor asupra aportului ciclului „timpuriu” la ansamblul moºtenirii lirice a lui Paul Celan, persistã o anumitã tensiune între cei dispuºi mai degrabã sã-l despartã de întreg, sub cuvînt cã ar constitui doar o treaptã 10. Paul Celan, Werke. Historisch-Kritische Ausgabe, hrsg. von Beda Allemann, Rolf Bücher, Axel Gellhaus und Stefan Reichert, Frankfurt am Main, 1990, 1991 (vol. 7.1./ 7.2., 8.1./8.2.). 11. A existat, de pildã, o anume iniþiativã în a-l anexa pe Celan acelei aºa-zise „Rumäniendeutsche Literatur”, pe care regimul comunist de la Bucureºti o concepea drept un argument al „autonomiei” culturale a germanilor din România faþã de „influenþele” culturale ale metropolei occidentale. Vezi articolele lui Heinz Stãnescu, Zum Begriff „Rumäniendeutsche Literatur”, in „Forschungen zur Volksund Landeskunde”, 1/1975, pp. 106-113, ºi Fragen um Paul Celan, in „Karpaten Rundschau”, 30 ianuarie 1976, unde acesta îl declarã pe Celan drept „zweisprachiger rumänien-deutscher Dichter”. Klaus Demus, Gerald Stieg ºi, în România, Wolf Aichelburg vor reacþiona neîntîrziat ºi negativ la asemenea opinii. 12. Solomon, op.cit., p. 12. 13. Vezi Petre Solomon, L’adolescence d’un adieu, Castelnau-le-Lez, 1990 ; deºi nu conþinea scrisorile lui Celan adresate lui Petre Solomon, precum versiunea româneascã, familia a interzis prin hotãrîre judecãtoreascã editurii (Éditions Climats) difuzarea tirajului.

160

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

intermediarã ºi valoric inferioarã cãtre opera propriu-zisã14, ºi cei care resimt aceasta ca pe o „discriminare” faþã de pecetea cu care „rãdãcinile” poetului au marcat opera ulterioarã15, unii dintre aceºtia fiind chiar dispuºi, prin compensaþie, sã-i supraliciteze importanþa16. Într-un plan calitativ diferit, investigaþia asupra formelor lirice celaniene nu poate ocoli în principiu o discuþie asupra rolului ºi statutului limbii române în constituirea acestora, în raport cu toate celelalte limbi cu care a operat poetul ºi traducãtorul Paul Celan. Între constatarea lui Petre Solomon, cum cã singura limbã, în afarã de cea germanã, în care acesta a scris texte originale, a fost cea românã, ºi nu, de pildã, limba þãrii în care a locuit, dupã 1948, mai bine de douãzeci de ani17, ºi declaraþia fãcutã de Celan însuºi în 1961 – „Nu cred în bilingvism, cînd e vorba de poezie. Duplicitate – da, ea existã, chiar ºi în diverse arte, respectiv artificii contemporane ale cuvîntului, îndeosebi în cele ce se pricep, într-un consens voios cu cultura consumistã, sã se instituþionalizeze în chip deopotrivã poliglot ºi policrom. Poezie – aceasta este unicitatea sorocitã a limbii. Aºadar nu [...] secunditatea ei”18 – se deschid numeroase alte interogaþii, dintre care, nu în ultimul rînd, cea asupra propriei viziuni a poetului la maturitate asupra „rãtãcirii” într-o altã limbã decît cea „nemþeascã”, aceea „care e a mea – et qui reste, douloureusement, mienne”, cum citim într-o scrisoare adresatã un an mai tîrziu lui Petre Solomon19. 14. Vezi Paul Celan, Das Frühwerk, hrsg. von Barbara Wiedemann, Frankfurt am Main, 1989. 15. Vezi, printre altele, Dieter Schlesack, Wort als Widerstand. Paul Celan Herkunft – Schlüssel zu seinem Gedicht, in „Literaturmagazin”, nr. 10 (1979), pp. 79 ºi urm. 16. Fireºte cã, din aceastã perspectivã, se verificã ºi observaþia Barbarei Wiedemann cu privire la insistenþa studiilor româneºti asupra operei „timpurii” a lui Celan, insistenþã predeterminatã cumva de avantajele obiective asigurate de arhivele locale ºi susþinutã pînã la un punct de o anumitã tendinþã de autolegitimare în raport cu contribuþiile exegeþilor occidentali ai poetului (Wiedemann-Wolf, op.cit., p. 3). 17. Solomon, op.cit., pp. 13-14. 18. Paul Celan, Gesammelte Werke (vezi nota 1), vol. III, p. 175. 19. Solomon, op.cit., p. 218.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

161

Dificultatea formulãrii unor rãspunsuri „definitive” la mãcar unele dintre ele se deseneazã deja odatã cu lectura corespondenþei purtate cu acesta din urmã (mai ales în francezã), atestînd distanþarea treptatã faþã de româna „comun㔠pe care mãrturiseºte a o mînui acum cu dificultate20, deºi, chiar dacã ocazional, interesul pentru resursele „lucrative” ale limbii „poetice” pare a nu se fi stins – de vreme ce, de pildã, pregãtind o traducere germanã din Esenin21, ºi-ar fi dorit sã consulte ºi o „nou㔠traducere româneascã din poemele aceluia22. Dacã, ºi sub imperiul depresiei provocate de acuzaþiile de plagiat ale Clairei Goll, transpare în acest gen de mãrturii – neagreate, în treacãt fie spus, de familie – o destul de retoricã nostalgie faþã de „meridianul meu,... exact acolo de unde am pornit”23, dublatã de „invidia” amicalã pentru posibilitatea lui Hans Mayer de a voiaja la Bucureºti24, aceasta se traduce în primul rînd într-o imagine globalã a diferenþei ce i-ar fi programat inadaptabilitatea la lumea occidentalã : „die Buchen meiner Heimat” evocaþi lui Alfred Margul-Sperber25 se suprapun peste „mon vieux coeur de communiste”26, în aºa fel încît „ich sei wieder da, wo ich angefangen habe”27. Propoziþia trimite, de fapt, cãtre ideea autodefinitoare din cele douã discursuri asupra poeziei28, unde sursa primordialã a propriului „lirism”, de care nu înþelege sã se dezicã defel, Celan o identificã (sintetic, într-o scrisoare cãtre acelaºi Sperber) într-o aºa-numit㠄fixaþie carpatinã”, care, deºi exprimabilã (pentru dînsul) doar „cu cuvintele limbii noastre”29, se opune funciarmente acelei „autarhii” ºi „autonomii” lingvistico-naþionale germane de cea mai nefericitã 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28.

Ibid., p. 212. Vezi Sergej Jessenin, Gedichte, Frankfurt am Main, 1961. Solomon, op.cit., p. 215. Ibid., p. 218. Ibid., p. 267 ibid., p. 258. Ibid., p. 218. Ibid., p. 266. Pe lîngã Der Meridian, vezi „Ansprache anläßlich der Entgegennahme des Literaturpreises der Freien Hansestadt Bremen”, in Gesammelte Werke (vezi nota 1), pp. 185-186. 29. Solomon, op.cit., p. 271

162

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

tradiþie, pe care el credea a o vedea reînviatã în anii ’60. Pe asemenea fundal, unde conteazã, de fapt, consecvenþa cu sine a „poetolectului”, plasat între ºi dincolo de idiomurile „naþionale” ºi funciarmente „plurilingv” (mehrsprachig) 30, ecuaþia „bilingvism = duplicitate” semnaleazã mai curînd o derivã eticã decît una propriu-zis lingvisticã. Privite dintr-un unghi exclusiv „tehnic”, textele scrise de Paul Celan în limba românã în anii petrecuþi la Bucureºti se subsumeazã totuºi fãrã doar ºi poate acelui fenomen pe care Leonard Forster îl numea „multilingvismul literaturii”31, cãci, precum poemele franceze ºi engleze ale lui Stefan George sau cele opt poezii scrise în ruseºte de Rilke, ele consacrã o voce ce tinde a transcende prin „mesaj” limitele date ale limbajului ºi limbii „unice”, ºi odatã cu ele încorsetantele „zãbrele ale limbajului” unei semantici monologice. Plusînd în acest sens, Heinrich Stiehler imagina chiar, prin asocierea lui Celan cu Oscar Walter Cisek, o constelaþie tutelarã a literaturii contemporane de limbã germanã produsã în România anilor ’70, model pentru aceasta din urm㠖 definit cu cuvintele lui Celan din alocuþiunea de la Bremen ca, „din cauza propriei incapacitãþi de a rãspunde la întrebãri [...], rãnitã de realitate ºi aflatã în cãutarea unei realitãþi”32 –, în naveta lingvisticã ºi reciproc îmbogãþitoare pe care cei doi ar fi practicat-o, dupã opinia autorului, între literaturile „naþionale” germanã ºi românã33. Din contra, admiþînd cã, teoretic, „ºi pentru Celan creaþia poeticã în douã limbi, germana ºi româna, iar mai tîrziu, în plus, franceza, ar fi fost posibilã”, dar tinzînd a considera la modul literal referinþele celaniene la „Muttersprache” ºi „Fremdsprache”34, Leonard Moore Olschner construieºte o severã 30. Mario Wandruszka, Die Mehrsprachigkeit des Menschen, München/ Zürich, 1979, p. 30. 31. Leonard Forster, Dichter in fremden Sprachen. Vielsprachigkeit in der Literatur, München, 1974. 32. Paul Celan, Gesammelte Werke (vezi nota 1), p. 186. 33. Heinrich Stiehler, Paul Celan, Oscar Walter Cisek und die deutschsprachige Gegenwartsliteratur Rumäniens, Frankfurt am Main/ Bern/Cirencester, 1976, p. 169 34. Vezi Chalfen, op.cit., p. 148 ºi citatul de mai sus (nota 18).

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

163

interpretare a relaþiei aºa-zis privilegiate dintre semnificat ºi semnificantul lingvistic originar în care individul (poetul) l-ar fi perceput ºi conºtientizat iniþial, relaþie din care s-ar fi hrãnit ulterior rigoarea celanianã opus㠄superficialitãþii” bi- ºi plurilingvismului poetic, pentru ca, finalmente, tot el s-o atenueze în serviciul arhitecturii argumentative a propriei cãrþi, de altfel remarcabile, dedicate travaliului de traducãtor de poezie al lui Paul Celan35. ªi dacã nu ar fi decît aceastã controvers㠄la distanþã”, ce indicã în ultimã instanþã o anume perplexitate a criticii în faþa geometriei „variabile” a operei concomitent centrate pe toposul limbii (germane) ºi de-centrate de multiplicitatea lingvisticã complementarã impulsului fondator al „spunerii” originale, multiplicitate implicitã, dar ºi, prin obsesia traducerii36, explicitã, dezideratul unei viitoare reevaluãri, pe cît de complexe pe atît de lucide, a raporturilor pe care limba românã le-a întreþinut cu energia creatoare a geniului poetic celanian sugereazã prioritatea unui prealabil examen transversal, aprofundînd deopotrivã orizontul istoric ºi predispoziþia subiectivã la intersecþia cãrora s-a consumat un proces singular ºi exemplar de comunicare între dou㠄culturi”37. Un sumar preambul la o asemenea investigaþie, în 35. Leonard Moore Olschner, Der feste Buchstab. Erläuterungen zu Paul Celans Gedichtübertragungen, Göttingen/Zürich, 1985, pp. 45, 46. Dupã afirmaþia destul de categoricã cum c㠄pentru Celan poemul n-a fost un teritoriu al mãºtilor, cãci ºi acestea îºi propun sã comunice un singur sens, un altul decît cel înfãþiºat de ele însele”, urmeazã concluzia cît se poate de echilibratã c㠄nu-i vorba doar ºi în primul rînd de limbi strãine, im-proprii, ce se pot învãþa mai mult sau mai puþin ; este vorba de modalitatea discursivã proprie poetului, intraductibilã...”. 36. Vezi, de pildã, consideraþiile foarte profunde ale Henriettei Beese asupra acestei condiþionãri reciproce, în Nachdichtung als Erinnerung. Allegorische Lektüre einiger Gedichte von Paul Celan, Darmstadt, 1976, mai ales pp. 49 ºi urm. 37. În spiritul „dinamicii istorice” ºi al „dialogului”, invocate de Hans Robert Jauss în numele „esteticii receptãrii”, relaþia dintre „propria literaturã ºi cea strãinã, dintre literatura contemporanã ºi cea trecutã”, înþelese altfel decît în comparatismul tradiþional precum categorii „substanþializate” ºi „obiective”, trebuie regîndite ca un

164

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

cãutarea acelui Standort des Interpreten38, nucleul ideal al „medierii”, ne propunem în rîndurile ce urmeazã. 2. „Prietenos ºi plin de fast, oraºul se întinde pe o colinã semeaþã. Cãlãtorul se simte ciudat în apropierea sa : e ca ºi cum s-ar afla deodatã în Occident, acolo unde are parte de educaþie, moravuri alese ºi albe feþe de mese. Iar dacã doreºte sã ºtie cui se datoreazã minunea, atunci n-are decît sã asculte limba vorbitã de locuitorii sãi : este germana.” Pasajul cu care Karl Emil Franzos îºi încheie memorialul cãlãtoriei pe drumul de fier de la Viena la Cernãuþi39 a devenit celebru tocmai pentru ideologia „germanitãþii” pe care autorul o implicã în viziunea asupra vastului „deºert cultural semi-asiatic” din estul Europei, unde doar Bucovina constituia, dupã el, „o înfloritoare bucãþicã de Europã”, tocmai datorit㠄spiritului german” de care s-ar fi lãsat „fecundatã”. Asupra cauzelor care au condus la aceast㠄excepþie lingvisticã”, conºtientizatã deja de foarte timpuriu, în aria geograficã a posesiunilor habsburgice din „Orient”, s-au emis diverse ipoteze, cu atît mai credibile cu cît baza documentarã pe care s-au întemeiat a fost mai serioasã40 ; studii speciale de istorie socialã ºi culturalã îºi mai aºteaptã însã rîndul, cãci subiectul este încã departe de a fi fost epuizat. vast ºi neîntrerupt „schimb de experienþã”. Vezi Hans Robert Jauss, „Rezeptionsästhetik und literarische Kommunikation” in Horst Sund/Manfred Timmermann (ed.), Auf den Weg gebracht. Idee und Wirklichkeit der Gründung der Universität Konstanz, Konstanz, 1979, pp. 392-393. 38. Ibid. 39. Karl Emil Franzos, „Von Wien nach Czernowitz” in Aus Halb-Asien. Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Südrussland und Rumänien, Erster Band, Leipzig, 1876, pp. 112 ºi urm. 40. Vezi, ca puncte de plecare, Raimund Friedrich Kaindl, Geschichte der Bukowina von den ältesten Zeiten bis zur Gegenwart, Bd. 1-3, Czernowitz, 1888-1903, Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, Bd. 1-2, Tel Aviv, 1958-1962, Franz Lang (ed.), Buchenland. 150 Jahre Deutschtum in der Bukowina, München, 1961, Horst Fassel/Margareta Jumugã (ed.), Deutsche Sprache und Kultur in der Nordmoldau, Iaºi, 1983, Emanuel Turczynski, Geschichte der Bukowina in der Neuzeit. Zur Sozial- und Kulturgeschichte einer mitteleuropäisch geprägten Landschaft, Wiesbaden, 1993.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

165

Colonizãrile succesive ale regiunilor rurale, destul de precar populate, ale districtului desprins de Moldova de cãtre armatele austriece la 1775, cu þãrani ºi meºteºugari germanofoni din Boemia, Suabia, Bavaria sau Zips, politica de germanizare prin intermediul ºcolii ºi presiunea birocraticã a funcþionãrimii locale, detaºate în cea mai mare parte din vestul monarhiei, masiva aculturaþie germanã a populaþiei evreieºti aºezatã în Bucovina dupã 1790, constituirea treptatã, mai ales la Cernãuþi, a unei pãturi burgheze supra-„naþionale”, utilizînd aproape exclusiv limba germanã în comunicarea cotidianã, adaptabilitatea nobilimii autohtone, mai ales româneºti, la canoanele culturale vieneze, ca semn de loialitate faþã de împãrat, dar ºi de rezistenþã faþã de tendinþele de polonizare instrumentate pînã la 1848 de administraþia centralã a Galiþiei, în fine, absenþa, constatatã de recensãmintele repetate în ultimele decenii de existenþã a monarhiei austro-ungare, a unei majoritãþi naþionale absolute în Bucovina41, de unde rolul politic ºi cultural mediator asumat între români ºi ruteni de cei peste 20 % vorbitori de germanã (12 % evrei ºi 9 % germani), reprezintã elemente ce ºi-au pus fiecare amprenta, mai mult sau mai puþin, asupra configuraþiei socio-culturale unde nu întîmplãtor, în 1875, a fost implantatã prin consensul declarat al stãrilor ºi naþionalitãþilor provinciei o universitate germanã ctitoritã de însuºi împãratul Franz Joseph42. Structura învãþãmîntului secundar bucovinean la începutul secolului certificã oricum, dincolo de efortul vizibil de a echilibra raportul dintre multiplele limbi vorbite în Kronland-ul moldovenesc43, rolul privilegiat conferit între acestea germanei ca lingua franca, cultivatã ca atare de toate naþiona41. Gerald Stourzh, „Ethnic Attribution in Late Imperial Austria, Good Intentions, Evil Consequences”, in Ritchie Robertson/Edward Timms (ed.), The Habsburg Legacy. National Identity in Historical Perspective, Edinburgh, 1994, pp. 67-83. 42. Rudolf Wagner (ed.), Alma Mater Francisco-Josephina. Die deutschsprachige Nationalitäten-universität in Czernowitz, München, 1975. 43. Rudolf Wagner (ed.), Das multinationale österreichische Schulwesen in der Bukowina, Bd. 1-2, München, 1985-1986 ; vezi ºi Hannelore Burger, Sprachenrecht und Sprachgerechtigkeit im österreichischen Unterrichtswesen 1867-1918, Wien, 1995.

166

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

litãþile, virtualã cale de acces cãtre cultura europeanã, dar ºi cãtre o carierã promiþãtoare deopotrivã în provincie ºi în metropolã. Aserþiunea curentã, aproape cliºeizatã, despre „cultura german㔠a evreimii bucovinene meritã în acest ansamblu a fi analizatã cu atentã luare aminte. Istoria „asimilãrii” populaþiei evreieºti tradiþionaliste de provenienþã mai ales galiþianã, aºezatã în Bucovina dupã 1775, nu confirmã imaginea curentã a unei tranziþii line ºi „normale” de la ortodoxie la Haskala, aceasta pentru cã, în comparaþie cu regiunile occidentale ale monarhiei, atît rezistenþa mult mai acerbã opusã modernizãrii în interiorul comunitãþilor – datoratã la rîndul ei diferenþei sensibile de dezvoltare economicã ºi socialã faþã de landurile vestice –, cît ºi maniera diferitã de a aplica aici mãsurile de „emancipare” hotãrîte la Viena, au decalat termenele ºi ritmurile procesului de aculturaþie. Deceniile care au urmat alipirii Bucovinei la Imperiul Habsburgic înregistreazã astfel destule momente de presiune ºi prigoanã, legate printre altele de obstinaþia administraþiei de a crea o pãturã de evrei „agricultori”, momente în care curentul de respingere a deschiderii cãtre iluminismul de tip mendelssohnian (ca de exemplu refuzul evreilor de a-ºi trimite copiii la ºcolile laice), a cunoscut – ºi sub influenþa conservatoare a popularelor centre hassidice de la Sadagura ºi Vijniþa – momente de vîrf44. În acelaºi timp, expansiunea urbanã a Cernãuþiului, la care contribuþia unei proto-burghezii evreieºti formatã din comercianþi, bancheri, meºteºugari, proprietari de imobile, a fost decisivã, a creat un puternic pol al modernizãrii, aliat al centralismului vienez ºi întãrit mai ales dupã desprinderea Bucovinei de Galiþia la 184945. Abia pe acest teren, scutit iniþial de presiunile grupurilor naþionale dominante (precum cele exercitate de cehi în Boemia ori de polonezi în Galiþia), ca ºi sub semnul liberalismului orchestrat de la Viena, s-a declanºat impulsul accelerant al asimilãrii, ale cãrui efecte pot fi apreciate ºi numai 44. Vezi Gold, op.cit. 45. Andrei Corbea-Hoisie, La culture juive germanophone de Bucovine et de Czernowitz, in „Revue Germanique Internationale”, nr. 1 (1994), pp. 165-181.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

167

urmãrind progresia eclatantã a cifrelor ºcolarizãrii copiilor evrei în învãþãmîntul de stat46 ; nu putem de aceea decît sã aderãm la aprecierea lui Martin Broszat, dupã care „tocmai pentru cã, dupã 1850, evreii din Bucovina au depãºit condiþia lor de minoritate confesionalã toleratã, devenind o forþã socialã dominantã ºi conºtientã de sine, dispoziþia lor de a se integra în statul austro-german ºi de a-ºi însuºi cultura ºi limba de stat germanã a fost atît de intensã”47. Nu e însã mai puþin adevãrat cã, dincolo de aceastã suprafaþ㠄vizibilã”, contradicþiile sociale între pãtura urbanã înstãritã a evreimii, din care s-a recrutat patriciatul germanofon al „comunitãþii”, comparabil cu cel din celelalte mari oraºe ale monarhiei în interesul pentru o rapidã adaptare la reperele civilizaþiei occidentale, ºi respectiv masa evreilor „rãsãriteni”, sãraci pînã la pauperitate ºi în general ultrahabotnici, s-au concretizat ºi prin subminarea cotidianã a limbii de „cultur㔠de cãtre idiºul tradiþional, vorbit nu doar în stetl-uri, ci ºi pe strãzile ºi în prãvãliile Cernãuþiului. „Renaºterea naþional㔠evreiascã în Bucovina, sionistã sau nu, a mizat intens pe aceastã ambivalenþã lingvisticã, transformatã dupã 1900 într-o adevãratã alternativã politico-culturalã la eºecul iluziilor integraþioniste ale liberalismului ; relativa coincidenþã între strãdania liderilor politici ai evreimii bucovinene de a obþine, prin „compromisul parlamentar” între naþionalitãþile provinciei48, recunoaºterea de facto a „naþionalitãþii” evreieºti49, ºi alegerea de cãtre Nathan Birnbaum a Cernãuþiului ca loc de desfãºurare a primei conferinþe „mondiale” asupra limbii idiº în 1908 poate fi socotitã 46. Wagner, op.cit. 47. Martin Broszat, Von der Kulturnation zur Volksgruppe. Die nationale Stellung der Juden in der Bukowina im 19. und 20. Jahrhundert, in „Historische Zeitschrift”, nr. 200 (1965), p. 579. 48. John Leslie, „Der Ausgleich in der Bukowina von 1910, Zur österreichischen Nationalitätenpolitik vor dem Ersten Weltkrieg”, in Emil Brix, Thomas Fröschl, Josef Leidenfrost (ed.), Geschichte zwischen Freiheit und Ordnung. Gerald Stourzh zum 60. Geburtstag, Graz, 1991, pp. 113-144. 49. Gerald Stourzh, Galten die Juden als Nationalität Altösterreichs ? Ein Beitrag zur Geschichte des cisleithanischen Nationalitätenrechts, in „Studia Judaica Austriaca”, nr. 10 (1984), pp. 73-117.

168

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

drept simptomaticã50. Paradoxal, controversa timpurie dintre adepþii ebraicei ºi ai idiºului ca limb㠄naþional㔠a evreilor51 va deveni pentru comunitãþile bucovinene irelevantã dupã 1918, cînd în cadrul României Mari „minoritatea” evreiascã va fi recunoscutã ca atare ; pentru toate pãturile sociale ale evreimii de aici limba germanã se va transforma subit într-un mijloc de legitimare culturalã, preþios „capital simbolic” compensatoriu vizavi de tendinþa noilor autoritãþi de a demonta prestigiul social ºi politic dobîndit de aceasta în perioada austriacã52. O discuþie aparte comportã îns㠄calitatea” limbii germane vorbite în Bucovina ºi mai ales în centrele sale urbane. Disocierea lui Martin Broszat între mediul lingvistic dialectal constituit de germanii etnici colonizaþi acolo ºi aºa-zisul „Kulturdeutschtum” reprezentat în Kronland de funcþionarii, profesorii, ofiþerii implantaþi de administraþia habsburgicã, în „cadrul” cãruia ar fi avut loc asimilarea evreilor („ca integrare în ansamblul germanizat al monarhiei austriece”) 53, acoperã în realitate procese diverse ºi particulare de interferenþã ºi nivelare, studiate cu precãdere în cazul dintîi54, mai stabil ºi 50. Joshua Fishman, Attracting a Following to High-Culture Functions for a Language of Everyday Life, The Role of the Tshernovits Language Conference in the Rise of Yiddisch, in „Internationale journal of the Sociology of Language”, nr. 24 (1980), pp. 43-73. Studenþii evrei care, în 1910, refuzau sã se înscrie la Universitatea din Cernãuþi ca „germani”, indicau drept limbã maternã limba idiº, cf. Gold, vol. I, p. 96. 51. Vezi, de pildã, articolul programatic al lui Nathan Birnbaum, Hebräisch und Jüdisch, in „Ost und West”, nr. 7 (1902) ; din vasta bibliografie a chestiunii ne mãrginim sã citãm aici studiul lui Joshua Fishman, „Nathan Birnbaum’s «Second Phase». The Champion of Yiddish and Jewish Cultural Autonomy” in Brigitte Narr/Hartwig Wittje (ed.), Spracherwerb und Mehrsprachigkeit. Festschrift für Els Oksaar, Tübingen, 1986, pp. 173-180, ca ºi capitolul „Internal Jewish Bilingualism” din Max Weinreich, History of the Yiddish Language, Chicago/London, 1976. 52. Corbea-Hoisie, op.cit. 53. Broszat, op.cit., p. 580. 54. Vezi, printre altele, cercetãrile lui Bronislaus Irion (Die Mundart der sogenannten Schwabensiedlungen in der Bukowina, in „Sieben-

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

169

mai uºor cuantificabil. Amestecul foarte pestriþ de populaþii ºi limbi peste care s-au aplicat tiparele unei limbi germane pe de o parte relativ artificiale (ca limb㠄de cancelarie” sau chiar limb㠄literarã”, predatã în ºcoalã), pe de altã parte profund marcatã dialectal, a generat o multitudine de variante (socialmente etajate) de „diglosie” ºi „poliglosie”55, cu urmãri mai mult sau mai puþin detectabile în germana uzualã, „creolizat㔠mai cu seamã în practica ei curentã de cãtre evreii tentaþi s-o melanjeze cu elemente provenite din substratul idiºului, fatalmente implicat în combinaþie datoritã înrudirilor lexicale ºi gramaticale, dar ºi din celelalte limbi (mai ales slave : polonezã sau ucraineanã) utilizate ocazional de cãtre aceºtia. Aºa-zisa „vienez㔠bucovineanã, Buko-Wienerisch, devenea deja în deceniul al patrulea al secolului trecut sursã de anecdote exploatînd comicul de limbaj, anecdote rãspîndite de hîtri cãlãtori din metropolã, printre care Moritz Gottlieb Saphir56, ºi din care se va nutri o întreagã tradiþie literarã, de la schiþele lui Franz Porubsky pînã la „istoriile maghrebine” ale lui Gregor von Rezzori. Fãrã a avea la îndemînã cercetãri foarte aplicate asupra limbii vorbite de evrei în Cernãuþiul celei de-a doua jumãtãþi a secolului trecut, se poate presupune, pe baza mãrturiilor literare, cã, dacã la nivelul stratului foarte subþire al patriciatului burghez, se repeta cumva situaþia din metropolã, unde hipercorectitudinea cãutatã ºi subliniatã a limbii germane, menitã a evidenþia astfel ruptura de „jargon”, devine ea însãºi, prin nefireasca sa „literaritate” desprinsã de culoare localã, o marcã a „evreului fãrã însuºiri”57, o majoritate legatã organic de rãdãcinile sale bürgische Vierteljahresschrift”, nr. 63 (1940), pp. 1-24), ca ºi studiul sintetic al lui Anton Schwob, Wege und Formen des Sprachausgleichs in neuzeitlichen ost- und südostdeutschen Sprachinseln, München, 1971. 55. Wandruszka, op.cit., pp. 21 ºi urm. ; vezi ºi Joshua Fishman & al., Bilingualism in the Barrio, The Hague, 1971, pentru normele sociologice ce subordoneazã bilingvismul individual celui social. 56. Vezi destul de numeroasele corespondenþe ºi informaþii de la Cernãuþi publicate în „Der Humorist”, periodicul lui Saphir. 57. Sander Gilman, Jewish Self-Hatred. Anti-Semitism and the Hidden Language of the Jews, Baltimore/London, 1986 ; Jacques Le Rider, Modernité viennoise et crises de l’identité, Paris, 1990, pp. 316 ºi urm.

170

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„rãsãritene” practicã aici germana doar la modul „utilitar”, idiºul rãmînînd limba de referinþã în familie ºi în „imediata apropiere”. Promotorii cei mai angajaþi ai laicismului popular, precum bardul Welwel Zbarzher (Wolf Ehrenkranz), respectã germana, dar cultivã limba idiº ca limbã a literaturii ºi sugereazã inclusiv o renaºtere a ebraicei58. Mai verosimile ni se par de aceea, în raport cu militantismul asimilist al lui Karl Emil Franzos, ce-l înfãþiºa în Der Pojaz pe Sender Glatteis, descins tocmai dintr-un stetl galiþian ºi ridicol cu idiºul sãu în mijlocul publicului cernãuþean emancipat, ce admirã, în stalul de la „Hotel de Moldavie”, trupa germanofonã a evreului prusian Nadler în Shylock, consemnãrile „realiste” ale unui Raimund Friedrich Kaindl, descriind cu o „obiectivitate” deloc simpateticã idiomul „corupt” al evreilor bucovineni 59 sau reprezentãrile (vãdit dispreþuitoare) ale evreilor vorbind „stricat” germana din producþiile (sub) literare ale Annei Pawlitschek. Reflexul tîrziu al politicienilor germani din Bucovina de a denunþa antanta liberalã cu evreii, ce s-a materializat la 1897 prin fondarea unei asociaþii exclusive a „germanilor creºtini” („Verein christlicher Deutsche”), a pedalat ºi pe „diferenþa” lingvisticã ; o de altfel foarte utilã broºurã, publicat㠄Im Kaiserlich-Königlichen Schulbücher-Verlage” la Viena de cãtre o echipã de profesori în frunte cu universitarul cernãuþean Theodor Gartner, (unul din fruntaºii sus-amintitei asociaþii), era dedicat㠄greºelilor” germanei bucovinene, „o limbã coruptã”, „o germanã înstrãinatã”, presãratã, dupã pãrerea autorilor, de slavisme ºi de elemente provenite din acea „de neînþeles germanã vorbitã de evrei”60. Cu atît mai mult dupã 1918, cînd în Cernãuþi se vor 58. Un exemplu, faimosul poem Makel Chowlim (Przemysl, 1869), îndreptat împotriva dinastiei rabinice de la Sadagura, a apãrut bilingv, în versiune idiº ºi ebraicã. 59. Raimund Friedrich Kaindl, Die Juden in der Bukowina, in „Globus. Illustrierte Zeitschrift für Länder und Völkerkunde”, nr. 9 (1901), pp. 133-137. 60. Bukowiner Deutsch. Fehler und Eigenthümlichkeiten in der deutschen Verkehrs- und Schriftsprache der Bukowina, gesammelt vom Vorstande des Bukowiner Zweiges des Allgemeinen deutschen Sprachvereines, Wien, 1901, p. V.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

171

stabili destule familii de evrei „regãþeni”, dar mai ales basarabeni ºi chiar galiþieni, refugiaþi din Polonia ºi Ucraina, numãrul vorbitorilor de idiº va creºte considerabil, ceea ce se poate constata ºi numai examinînd înmulþirea publicaþiilor, de la ziare la reviste culturale, destinate acestui public. Elitismul germanofon afiºat în numele preceptelor puriste ale lui Karl Kraus de tinerii gazetari ºi literaþi evrei de la episodica revistã expresionist㠄Der Nerv”61, foarte severi cu limba germanã a confraþilor de la cotidienele cernãuþene, elitism continuat în „cultul” constant al magistrului ºi al revistei sale „Die Fackel”, cititã la Cernãuþi, dupã martori ai epocii, cu o febrilitate ieºitã din comun62, se va adapta cu timpul la „coexistenþa” cu idiºul, mai cu seamã dupã 1933, cînd nazismul victorios în Germania va provoca destule procese de conºtiinþã printre cei rãmaºi credincioºi limbii ºi culturii germane 63 – e semnificativ, de pildã, faptul cã Alfred Margul-Sperber, Rose Ausländer, Alfred Kittner, Selma Meerbaum-Eisinger se vor strãdui sã traducã din limba idiº, inclusiv poeme ale lui Itzik Manger, cel care în tinereþe cochetase cu ideea de a scrie în germanã. Tabloul sintetic trasat de David Schaary asupra culturii evreieºti din Cernãuþiul interbelic64 situeaz㠄fracþiunea germanofonã”, în ciuda prestigiului cultural prin care se legitimeazã, într-o evident㠄pierdere de vitezã”. 61. În studiul nostru „Expressionismus in Czernowitz” din Klaus Amann/ Armin A.Wallas (ed.), Expressionismus in Österreich, Wien/ Köln/ Weimar, 1994, pp. 322-341 am interpretat acest „elitism” în aceeaºi cheie a afirmãrii unei legitimitãþi culturale compensatorii pentru deficitul de „capital simbolic” înregistrat de burghezia evreiascã localã dupã alipirea Bucovinei la România. 62. Amy Colin, „Karl Kraus und die Bukowina”, in Joseph Strelka (ed.), Karl Kraus. Diener der Sprache, Meister des Ethos, Tübingen, 1990, pp. 333-346. 63. Vezi textul conferinþei lui Alfred Margul-Sperber, întitulat㠄Jüdische Dichtung in der Bukowina”, reprodusã în Ernest Wichner/Herbert Wiesner (ed.), In der Sprache der Mörder. Eine Literatur aus Czernowitz, Bukowina, Berlin, 1993, pp. 181-184. 64. David Schaary, Jewish Culture in Multinational Bukowina between the World Wars, in „Shvut”, nr. 16 (1993), pp. 281-296.

172

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Politica „lingvistic㔠promovatã de cãtre guvernele româneºti în Bucovina realipitã nu ºi-a ascuns defel tendinþa centralistã ºi asimilistã, hrãnitã de multiple prejudecãþi ideologice ºi de adînci suspiciuni faþã de populaþiile minoritare din toate noile provincii65 ; vechile resentimente la adresa Habsburgilor ºi a deznaþionalizãrii pe care Viena ar fi practicat-o în þinutul ocupat la 1775 prin colonizarea sa cu „alogeni” nevorbitori de românã s-au îndreptat aici mai cu seamã împotriva evreilor promotori ai germanei, socotiþi ºi din acest motiv ca „aliaþi” fireºti ai monarhiei ; nu e mai puþin adevãrat cã raporturile specifice dintre limbile vorbite în Kronland au defavorizat o eventualã orientare de masã a acestora cãtre românã sau chiar ucraineanã, (pe care, cel puþin în mediul rural, trebuiau sã le cunoascã pentru a se putea înþelege cu conlocuitorii), cum s-a întîmplat în Galiþia cu evreii vorbitori de polonezã sau, dupã 1900, în Boemia, cu evreii vorbitori de ceh㠖 tendinþe accentuate pe de altã parte ºi de latenta ostilitate a populaþiei autohtone româneºti ºi ucrainiene vizavi de evreii percepuþi prin prisma vechilor cliºee religioase ºi a noilor slogane anticapitaliste, ceea ce a subminat dintru început ofertele asimilist-emancipatoare de tipul celor din Ungaria, schiþate de altfel ºi în Principate în programele „revoluþionare” de la 1848, dar respinse acolo dupã 1866 mai cu seamã de burghezia speriatã de spectrul concurenþei economice evreieºti. În timp ce „daco-romanismul” bucovinean, al cãrui reviriment tîrziu a fost motivat înainte de toate de revendicãrile politice ºi culturale ale rutenilor66, nu a contestat niciodatã la modul direct – în ciuda unor derapaje antisemite – preferinþa oficialitãþii pentru limba germanã, nu în ultimul rînd pentru cã pînã în preajma rãzboiului mondial aproape toþi promotorii sãi politici, începînd de la latifundiarii conservatori67 ºi pînã la primele generaþii 65. Andrei Corbea-Hoisie, „Rumänien – vom National- zum Nationalitätenstaat”, in Harald Roth (ed.), Minderheit und Nationalstaat, Köln/ Wien/Weimar, 1995, pp. 43-58. 66. Erich Prokopowitsch, Die rumänische Nationalbewegung in der Bukowina und der Dako-Romanismus, Graz/Köln, 1965. 67. A fãcut senzaþie multã vreme replica baronului Mustatza, ilustru reprezentant al boierimii româneºti din Bucovina, care, pe peronul

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

173

ale burgheziei „naþionale”, (cu excepþia cîtorva intelectuali marginali), au adoptat „cartea” habsburgicã ºi implicit „central-european㔠ca pe una de la sine înþeleasã68. Nu-i întîmplãtor cã fostul coleg al lui Franzos de la gimnaziul din Cernãuþi ºi vocea cea mai pregnantã a naþionalismului românesc din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, denunþa virulent, ca maºinaþie favorizîndu-i pe evreii germanofoni, intenþia autoritãþilor imperiale de a dilua ºi prin intermediul Universitãþii Francisco-Josephine caracterul românesc al Bucovinei69, iar „regãþenii” P.S. Aurelian, George Sion ºi Nicolae Iorga, cãlãtori la Cernãuþi, relatau alarmaþi cã, din aceleaºi pricini, între care al doilea menþiona direct „invasiunea ovreimii”, limba românã pãrea aici a regresa vizibil în favoarea germanei70. O atestã chiar amintirile unor martori ai epocii, precum foºtii gimnaziºti cernãuþeni (evrei de origine) Wilhelm Reich sau Ninon Ausländer (Hesse), unde lipsesc orice referinþe la limbi gãrii din Cernãuþi, la salutul adresat în limba românã de regele Carol I al României, i-a rãspuns acestuia în germanã cu propoziþia, „Majestät, wir sind deutsch erzogen !”, ibid., p. 115. 68. De altfel, o atitudine simetricã faþã de limba germanã vor adopta liderii ruteni din tînãra generaþie, precum Nikolai Wassilko sau Stefan Smal-Stocki, legitimaþi politiceºte tocmai prin ruptura de „bãtrînii” politicieni rusofili ºi prin miza pe naþionalismul ucrainean sprijinit de Viena. Semnificativã este de aceea respingerea de cãtre aceºtia a ofertei fracþiunii poloneze din Reichsrat de a transforma Universitatea din Cernãuþi într-una ucraineanã, cf. Turczynski, op.cit., p. 192. 69. Vezi, printre altele, textele Numiri la Universitatea din Cernãuþi, publicat iniþial în „Curierul de Iaºi” din 23 iulie 1876 ºi [La anul 1774...], publicat iniþial în „Curierul de Iaºi” din 30 septembrie 1877, reluate în ediþia de Opere, vol. IX, Bucureºti, 1980, pp. 160 ºi 429. Trei decenii mai tîrziu, Nicolae Iorga socotea la rîndul sãu universitatea cernãuþeanã drept „universitate austriacã pentru Evrei”, deoarece aceºtia ar fi, ca prezenþã în rîndul profesorilor ºi studenþilor, „cei mai mulþi, cu mult cei mai mulþi”, cf. Românismul în trecutul Bucovinei, Cernãuþi, 1938, p. 326. 70. P.S. Aurelian, Bucovina. Descriere economicã însoþitã de o hartã, Bucureºti, 1876, pp. VIII, XVII ; George Sion, Notiþie despre Bucovina, Bucureºti, 1882, pp. 39, 48, 80. Iorga, în op.cit., p. 219, se revoltã cã evreii pe care îi întîlneºte nu par a ºti sau a dori sã înveþe româneºte.

174

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

„locale” a cãror deprindere le-ar fi fost impusã de sistemul oficial de instrucþie71. Nu e aºadar de mirare cã, dupã 1918, cînd autoritãþile române au pretins funcþionarilor statului, inclusiv profesorilor gimnaziali ºi universitari, cunoºtinþe suficiente de limba românã, mãsura a fost perceputã ca un mijloc de îndepãrtare a evreilor (ºi germanilor) moºteniþi de la administraþia austriacã. Pe fundalul unui antisemitism în plinã expansiune, teatrul, universitatea, ºcoala vor deveni acum teren de înfruntare directã, uneori însoþitã chiar ºi de violenþe fizice, precum faimoasa manifestare a studenþilor români soldatã cu expulzarea reprezentaþiilor în germanã ale lui Alexander Moissi din clãdirea Teatrului „Naþional” din Cernãuþi72 ori incidentele de dupã sesiunea de bacalaureat din 1926, cînd protestele candidaþilor respinºi din pricina deficienþelor la limba ºi literatura românã, în majoritate evrei, au culminat cu asasinarea tînãrului David Fallik de cãtre un extremist român73. De altfel, disocierea administrativã a evreilor de germani, mãsurã privitã cu destulã simpatie de aceºtia din urmã, va împiedica, în conformitate cu legile româneºti, înscrierea elevilor evrei la liceele germane, fapt resimþit ºi el ca discriminare ºi tentativã de „românizare” forþatã74, ceea ce va stimula cu atît mai mult cultivarea limbii germane în comunicarea curentã din mediul urban, în care ea s-a menþinut din plin, inclusiv cu concursul cercurilor intelectuale româneºti ºi ucrainiene, pînã spre sfîrºitul deceniului al patrulea. Înflorirea „miraculoas㔠a unei literaturi germane ataºatã modelelor modernitãþii, scrisã cu precãdere de autori evrei75, nu face decît sã sublinieze complexitatea unei 71. Vezi Wilhelm Reich, Leidenschaft der Jugend. Eine Autobiographie 1897-1922, Köln, 1994 ºi fragmentele de manuscris citate de Gisela Kleine, Ninon und Hermann Hesse. Leben als Dialog, Sigmaringen, 1982. 72. Turczynski, op.cit., p. 223 73. Manfred Reifer, „Geschichte der Juden in der Bukowina (1919-1944)” in Gold, op.cit., vol. II, p. 6. 74. Hermann Sternberg, Zur Geschichte der Juden in Czernowitz, in ibid., p. 42. 75. Andrei Corbea, Sprach- und Raumgrenzen als Komponenten der kulturellen Produktivität, in Andrei Corbea/Michael Astner (ed.),

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

175

constelaþii în care nu mai puþin notabilã este, în acelaºi timp, adaptarea mai mult sau mai puþin fortuitã, petrecutã în general dupã 1930, a noilor generaþii de copii evrei la exigenþele ºcolii româneºti : gradul de cunoaºtere a limbii române sporeºte la aceºtia, concomitent cu o considerabilã familiarizare cu valorile culturale ale românilor76. 3. În aceste coordonate se înscrie ºi cazul tînãrului Paul Antschel, nãscut la Cernãuþi în 1920 într-o familie în care germana dobînditã prin educaþie ºi lecturi îºi disputã întîietatea cu idiºul tradiþional, polaritate pe lîngã care convingerile sioniste ale tatãlui se strãduie sã insinueze ºi ebraica modernã. Biografia standard a copilãriei ºi tinereþii cernãuþene a viitorului poet77 consemneazã etapele socializãrii sale „lingvistice”, de la grãdiniþa germanã ºi ºcoala elementarã ebraic㠄Ssafa Iwrija” pînã la liceele româneºti (Liceul Ortodox de Bãieþi ºi Liceul „Marele Voevod Mihai”), unde pare a dezvolta, spre deosebire de mulþi copii evrei pentru care se potriveºte afirmaþia c㠄tineretul a trebuit sã înveþe la ºcoalã limba statului, dar rareori a reuºit cineva sã deprindã o relaþie personalizatã, intimã, cu aceastã limbã”78, însuºiri deosebite în mînuirea acesteia 79, chiar ºi în ciuda rezervei legate de faimoasa propoziþie din scrisoarea cãtre Tante Minna din 30 ianuarie 1934 : „Cît priveºte antisemitismul din ºcoala noastrã, aº putea scrie o carte de

76.

77. 78. 79.

Kulturlandschaft Bukowina. Studien zur deutschsprachigen Literatur des Buchenlandes nach 1918, Iaºi, 1990, pp. 7-17 ; Wichner/Wiesner, op.cit. ; Amy Colin/Alfred Kittner (ed.), Versunkene Dichtung der Bukowina, München, 1994. Vezi în acest sens convingãtoare mãrturii de epocã precum jurnalul tinerei Mirjam Korber, Deportiert. Jüdische Überlebensschicksale aus Rumänien 1941-1944, hrsg. von Erhard R.Wiehn, Konstanz, 1992. Este pe de altã parte interesantã observaþia lui Schlomo Bickel, scriitor de limba idiº originar din Cernãuþi, care nu-ºi explica faptul cã un „evreu român” (s.n.) precum Celan a putut deveni poet de limba germanã, in Schlomo Bickel, Einsich und Erumsich, in „Zukunft”, nr. 10 (1967), pp. 407 ºi urm. Chalfen, op.cit. Ibid., p. 18. „Profesorul de românã lãuda mereu vocabularul ºi pronunþia corectã a lui Paul, fapt nu prea obiºnuit la elevii evrei”, in ibid., p. 43.

176

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

vreo 300 de pagini despre acest subiect”80 ; în acelaºi an va vizita pentru prima oarã Bucureºtiul, invitat de un unchi stabilit în capitala României. Se evidenþiazã de asemenea la limba francezã, în vreme ce, prea bun la germanã pentru nivelul pretins de programa alcãtuitã pentru elevii români, participã la terorizarea profesorului, evreu de altfel, pentru ca, finalmente, sã se apropie prin intermediul lecþiilor acestuia de literatura lui Lessing, Goethe, Schiller ºi Kleist81. În ultimii ani de liceu vor trece pe primul plan lecturi din Rilke, Verlaine, Rimbaud, Shakespeare (în original !), Arghezi, ºi tot acum vor avea loc mult invocatele dispute cu colegul Immanuel Weißglas asupra traducerilor (inclusiv ale versurilor lui Eminescu) în ºi din limba germanã82. Chiar dacã matricolele ºcolare cercetate de Peter Rychlo83 indicã sensibile diferenþe faþã de anumite aserþiuni ale lui Chalfen, ca de exemplu chiar ºi în privinþa notelor obþinute la românã în ultimii ani de liceu – în general între 6 ºi 7 –, se poate lesne imagina bagajul lingvistic ºi cultural cu care Paul Antschel a absolvit aceastã perioadã de formare intelectualã ; pe un teren favorabil, precum cel al adolescentului introvertit ºi sensibil, dornic de lecturi ºi de emulaþie a spiritului, chiar ºi programa, în sine conservatoare ºi apãsat „naþionalã”, a liceului românesc, cu deosebire materiile „literare”, puteau rodi, mai cu seamã pe fondul oferit de acumulãrile „paralele” în limba germanã 84 – canonul ºcolar al „marilor clasici” români, de pildã, inteligent predat, impunea un anume antrenament al limbii literare ce deschidea accesul nemijlocit cãtre modernitatea pe care Arghezi a simbolizat-o din plin pentru generaþia tînãrului Celan. Se va fi interesat oare Paul Antschel de producþiile literaþilor români din gruparea cernãuþean㠄Iconar”, cea discutatã de G. Cãlinescu în Istoria literaturii 80. 81. 82. 83.

Ibid., p. 51. Ibid, p. 59. Ibid., pp. 72 ºi urm. Peter Rychlo, „Neue Angaben zu Celans Gymnasialjahren aus dem Czernowitzer Bezirksarchiv”, in Corbea/ Astner, op.cit., pp. 205-210. 84. Edith Silbermann, „Erinnerungen an Paul Celan”, in Begegnung mit Paul Celan, Aachen, 1993, p. 43, crede c㠄informaþiile despre literatura germanã, despre filozofie ºi istorie, dobîndite de Paul în liceul românesc, nu-l puteau satisface pe acesta”.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

177

române de la origini pînã în prezent sub titlul „Suprarealismul bucovinean” 85 ? Greu de crezut, dacã luãm în consideraþie ºi simpatiile de extremã dreaptã ºi implicit antisemitismul acelora. ªi de aceea probabil prefer㠄definitiv” ca „modele poetice” pe cei descoperiþi graþie imensei biblioteci a lui Karl Horowitz, datoritã cãreia a avut în mînã volumele de poezii ale lui Trakl, Georg Heym, Klabund ori Stefan George ; concomitent, la Institutul Francez din Cernãuþi citea asiduu pe Valéry ºi Apollinaire, (dupã ce la Tours, printre studiile de biologie ºi anatomie umanã, se adîncise în romanele lui Julien Green ºi Thomas Mann)86, iar între 1940 ºi 1941, în Cernãuþiul ocupat de sovietici, va învãþa limba rusã, atît cît sã încerce primele traduceri din Esenin87. Pe de altã parte, „viclenia istoriei” va fi cea care, în aceºti ani, îi va inocula tînãrului nevoit sã asiste la prãbuºirea civilizaþiei în care se formase o suspiciune funciarã faþã de limbile devenite instrumente ale teroarei ºi crimei. Îndoielile ºi crizele de conºtiinþã nu vor întîrzia sã se preschimbe în obsesie a scrisului „în limba ucigaºilor”, chinuit de întrebarea din poemul Nähe der Gräber : „Und duldest du, Mutter, wie einst, ach, daheim,/ den leisen, den deutschen, den schmerzlichen Reim ?”88. Româna celor implicaþi în represiunea antisemitã de la Cernãuþi din 1941, în ridicarea ghettoului ºi deportãrile în Transnistria nu i se va fi pãrut o alternativã mai fericitã,– gîndul de a-l traduce pe Arghezi, împãrtãºit cuiva în lagãrul de muncã de lîngã Buzãu89, se va fi datorat probabil ºi simpatiei pentru cel care fusese la rîndul sãu închis în lagãr de regimul antonescian –, iar de rusa „eliberatorilor” Cernãuþiului va fugi la începutul anului 1945 la Bucureºti. „Ambiguitatea” însã nu avea sã înceteze : în timp ce în cercul bucovinenilor din jurul lui Alfred Margul-Sperber va continua sã vorbeascã ºi sã scrie în germanã, la Editura 85. Vezi Gheorghe Hrimiuc, Gruparea poeticã ICONAR, in Corbea/ Astner, op.cit., pp. 214-220. 86. Chalfen, op.cit. p. 83. 87. Silbermann, op.cit., p. 57. 88. Inclus în Paul Celan, Das Frühwerk, (vezi nota 14), S. 136. 89. Silbermann, op.cit., p. 49. Despre perioada din lagãrul de la Tãbãrãºti vezi Heinrich Stiehler, Schwarze Flocken, in „Die Zeit”, nr. 44 (1995), p. 62.

178

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Cartea Rusã pornea sã traducã în româneºte pe Lermontov ºi Cehov, dar ºi pe Simonov ºi pe doctorul Galperin, activist sovietic „pe tãrîmul rãspîndirii ºtiinþei”90. Implantat acum într-un mediu lingvistic în care prevaleazã româna, i se adapteazã, se pare, fãrã vreo dificultate, dupã cum rezultã din toate amintirile celor care l-au cunoscut în acei ani91 ; mai mult, în încercarea „de a se familiariza cu lumea unde a gãsit de lucru ºi ºi-a fãcut prieteni”, ca ºi „de a-ºi crea un sãlaº stabil ca scriitor”92, începe sã scrie poezie ºi prozã în aceastã limbã, descoperindu-ºi, odatã cu posibilitãþile ei expresive, „vocaþia de poet de limba românã”, dupã cum crede a ºti Petre Solomon93. Întîlnirea, hotãrîtoare pentru destinul ulterior al liricii sale, cu suprarealismul bucureºtean postbelic,– întîlnire paradoxalã, cãci, mai curînd livrescã, ea s-a petrecut de la distanþã94 ºi oarecum „prin ricoºeu”, de vreme ce „prietenii poeþi” ai cernãuþeanului fãceau parte implicit, din cauza angajamentului lor politic în Partidul Comunist, din criticii severi ai „formalismului” –, a avut loc ºi ea „în limba românã”, în care, simptomatic, traducea tot atunci ºi cîteva proze scurte ale lui Kafka. Apariþia în 1947 în „Contemporanul”, în versiune româneascã, a Tangoului morþii95, publicat în germanã abia un an mai tîrziu, în placheta vienezã Der Sand aus den Urnen, simbolizeazã momentul de vîrf al popasului bucureºtean ºi al celui „în limba român㔠al poetului ce doar de aici încolo se va numi Paul Celan ; el anunþa ºi o despãrþire, cãci 90. Barbara Wiedemann, Grischas Apfel und bitteres Staunen. Paul Celans Übertragungen ins Rumänische, in „Celan Jahrbuch”, nr. 5 (1993), pp. 139-163. 91. Vezi, pe lîngã cartea lui Petre Solomon, op.cit., textele adunate în „Zeitschrift für Kulturaustausch”, nr. 3 (1982), aparþinînd lui Marcel Aderca, Maria Banuº, Ion Caraion, Nina Cassian, Ovid S. Crohmãlniceanu, Horia Deleanu, Alfred Kittner, Petre Solomon, în urma Colocviului Celan, de la Institutul Goethe din Bucureºti, 1981. 92. Barbara Wiedemann, Meteoriten. Zu Paul Celans Bukarester Prosa, in „Celan Jahrbuch”, nr. 3 (1989), p. 119. 93. Solomon, op.cit., p. 85. 94. Ibid., p. 95. 95. Traducerea româneascã nu aparþine integral lui Petre Solomon, dupã cum el însuºi recunoaºte, din moment ce autorul, suficient de stãpîn pe limba românã, a participat la elaborarea ei, vezi ibid., pp. 55-56.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

179

numai cîteva sãptãmîni dupã aceea semnãtura revenea în „Agora” lui Ion Caraion sub primele sale poeme germane tipãrite de el vreodatã (Das Gastmahl, Das Geheimnis der Farne, Ein wasserfarbenes Wild), iar „Revista literar㔠semnala „pozitiv” publicarea „în traducere” a „poetului german Paul Celan” 96. Opþiunea fusese aºadar fãcutã, iar aventuroasa trecere a frontierei ºi a Cortinei de Fier spre Occident, cu scurtul intermezzo vienez ºi stabilirea la Paris, este la rîndul ei încãrcatã de simbolul „alegerii” limbilor. Limba românã devine brusc una pasivã, iar locul ei în comunicarea curentã îl ia franceza, (mînuitã înc㠄aproximativ”, dupã propriile declaraþii, multã vreme97), cu care însã nu va mai repeta experienþa „bilingvismului poetic” exersat la Bucureºti. Româneºte va mai vorbi rareori, poate cu Cioran98, cu Gherasim Luca sau cu alþi exilaþi99, ºi, din cînd în cînd, cu vizitatorii de la Bucureºti, pe care îi va întîlni dupã 1964 ; în schimb, în ciuda tuturor bunelor intenþii, traducerile din poeþi români vor fi sporadice ºi, cantitativ, în comparaþie cu raporturile întreþinute cu poezia francezã, rusã sau englezã, cu totul nesemnificative100. Formula memorabilã a Mariei Luise Kaschnitz cu privire la germana vorbitã ºi scrisã de Paul Celan („plinã de straturi, 96. 97. 98.

Apud ibid., p. 77. Ibid., p. 214. Celan va fi primul traducãtor al lui Cioran în limba germanã, cu versiunea întitulatã Die Lehre vom Zerfall la Précis de décomposition (Hamburg, 1953), consideratã dintre toate transpunerile germane ale eseistului drept cea mai puþin reuºitã (vezi Cornelius Hell, Skepsis, Mystik und Dualismus. Eine Einführung in das Werk E.M. Cioran, Bonn, 1985, p. 25). Despre relaþia destul de sporadicã dintre ei Cioran va relata în interviul acordat lui Leonhard Reinisch, in „Merkur”, nr. 7 (1976), pp. 655 ºi urm., ºi în articolul Beim Wiederlesen der „Lehre vom Zerfall”, in „Akzente” (1979, pp. 332-337). 99. În jurnalul sãu, Virgil Ierunca noteazã la 15 martie 1950 : „Invitat la masã de Celan. Mereu afabil, dar înstrãinat prea ostentativ de tragedia româneascã”, in „Vatra”, nr. 321 (1997), p. 77. 100. Paul Celan, Gesammelte Werke (vezi nota 1), vol. 5, pp. 555, 557 (din Arghezi), pp. 545, 547 (din Gellu Naum), p. 551 (din Virgil Teodorescu).

180

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

plinã de voci”) 101 conþine esenþa a tot ceea ce se poate spune cu privire la relaþia dintre limba „matern㔠ºi toate celelalte pe care poetul le-a cunoscut ºi le-a utilizat, inclusiv limba românã. Am încercat sã arãtãm mai sus faptul cã germana „cult㔠vorbitã în Bucovina mai ales de cãtre evrei a ilustrat ea însãºi, dincolo de reproºurile „puriste” ce i s-au fãcut, ideea dupã care plurilingvismul constituie o trãsãturã inerentã oricãrei comunitãþi lingvistice : „O limbã este de fapt multe limbi, nu un monosistem închis ºi omogen, ci un polisistem flexibil ºi dinamic, un conglomerat de limbi”102. Senzaþia de „înstrãinare” cu care tînãrul Paul Antschel a ascultat pentru prima oarã la unchiul revenit din Reich germana vorbitã acolo103 semnaleazã diferenþa calitativã pe care deja Wilhelm von Humboldt o identifica în ceea ce el numea „forma sensibilã”, marca sonorã (Klang der Sprache) ce ar conþine ea însãºi „o viziune specificã a lumii”, cu alte cuvinte „reprezentarea” pe care „o naþiune ºi-o face despre lume ºi despre toate simþãmintele pe care i le provoacã aceastã lume”104. Rezultat al unui mixaj la care ºi-au dat concursul împrejurãri social-istorice irepetabile, cu consecinþe fonetice, lexicale ori gramaticale specifice, germana deprinsã de Paul Antschel la Cernãuþi, corectã ºi „frumoas㔠ca „limbã literar㔠(Schriftdeutsch), reprezenta dintru început o „deviere”, o „sfidare” ºi în acelaºi timp o „îmbogãþire” în raport cu un model exclusiv „naþional” ; deschiderea ºi disponibilitatea cãtre oferta alteritãþii þine în acest caz, dacã ar fi sã-l urmãm pe acelaºi Humboldt105, de însuºi „spiritul” pe care limba îl exteriorizeazã, în care „prezenþa”, obiectiv determinabilã, a acumulãrilor culturale adiacente se completeazã cu multiplele imponderabile ale experienþelor individuale. În acea „meta-German” în care, crede George Steiner, ar fi scris Paul Celan106, expurgarea de cãtre poet, cu riscul asumat al „amuþirii”, a moºtenirii lingvistice 101. Marie Luise Kaschnitz, „Rede auf den Preisträger”, in Dietlind Meinecke (ed.), Über Paul Celan, Frankfurt am Main, 1973, p. 75. 102. Wandruszka, op.cit., p. 39. 103. Chalfen, op.cit., p. 50. 104. Wandruszka, op.cit., p. 164. 105. Ibid., p. 210. 106. George Steiner, After Babel, New York/London, 1975, p. 389.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

181

corespunzãtoare unui „spirit etnic” (Volksgeist) definitiv compromis prin genocidul pe care l-a patronat, n-a fost posibilã decît cu concursul implicit al plurilingvismului, al „vocilor” diversitãþii, al ecumenismului referenþial. 4. Într-o atare viziune, teza lui George Guþu, dupã care „presiunea” culturalã a limbii române, care, pînã la 1948, a constituit pentru tînãrul Celan mediul lingvistic dominant, vizavi de care exerciþiul germanei este unul mai mult sau mai puþin tolerat107, ºi-a pus o amprentã adîncã asupra operei sale în întregul ei108, poate fi luatã în discuþie fãrã doar ºi poate. Nu credem cã, formulînd-o astfel, am falsificat ideea germanistului bucureºtean, ci doar cã, prin aparenþa limitãrii, i-am extins aria de verificare. Metodologia comparatistã tradiþionalã, de care, de altfel, George Guþu nu pregetã sã se distanþeze109, submineazã implicit întreprinderi în care „relaþionarea” (vezi compararea) autorilor ºi operelor tinde a se „concretiza” peste mãsurã, cãci un concept precum blagiana „influenþã catalitic㔠nu poate acoperi o zonã unde doar „raporturile faptice”110 pot convinge. A-l asocia pe Celan în mod direct cu „clasicii modernitãþii” româneºti : Blaga, Arghezi ori Philippide, aºa cum procedeazã George Guþu, fãrã ca elemente foarte precise – altele decît eventuala preþuire de cãtre Celan a liricii lui Blaga, decît încercarea de a-l traduce pe Arghezi sau decît cunoºtinþa cu Philippide,– sã poatã justifica juxtapunerea, lasã în cel mai bun caz loc la ceea ce Ulrich Weisstein numea odat㠄a aluneca pe nisipurile miºcãtoare ale speculaþiilor criticii literare”111, 107. Barbara Wiedemann ajunge sã disocieze în acest caz între Muttersprache – germana ºi Umgang- sau Alltagsprache – româna, vezi Barbara Wiedemann, Meteoriten. (cf. nota 90), p. 112. 108. Guþu, op.cit. 109. Ibid., vol. 1, pp. 54-60. 110. Vezi celebra definiþie a lui Marius-François Guyard (din La littérature comparée, Paris, 1961, p. 5) datã literaturii comparate ca „l’étude... des rapports de fait qui ont existé...entre les œuvres, les inspirations..”. 111. Ulrich Weisstein, Einführung in die vergleichende Literaturwissenschaft, Stuttgart, 1968, p. 4.

182

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

favorizînd involuntar ºi suspiciunea „tezismului”112 de care a fost vorba mai sus. În schimb, o trecere în revistã a analogiilor pe terenul limbajului liric al modernitãþii, pe care, în limba românã, Celan a sesizat-o desigur ºi prin opera celor trei, chiar înainte de a-i citi pe suprarealiºtii bucureºteni din a doua generaþie, are temeiuri depline ºi deplaseazã discuþia în singurul spaþiu ce i se adecveazã realmente : cel al impactului formal, nicidecum conþinutistic, al contemplãrii ºi în ultimã instanþã chiar al practicãrii unui exerciþiu poetic supus prin însuºi sistemul diferit al limbii române altor canoane fonetice, sintactice ori topologice decît cele ale „modernilor” germani. Dintr-o celebrã frazã adresatã lui Yves Bonnefoy rezultã importanþa pe care Celan o acorda, ca poet, „sistemului” în care avea a se încadra discursul liric : „Vous êtes chez vous, dans votre langue, vos réfèrences, parmi les livres, les œuvres que vous aimez”113 ; cu atît mai mult transgresarea lui, pe care el a profesat-o cu o obstinaþie vecinã cu fatalitatea, situeazã limba poeziei române ºi odatã cu ea limba românã într-o poziþie „excepþional㔠vizavi de propria-i poeticã ºi poieticã, al cãror studiu ºi pe acest versant114 – eventual în continuarea investigaþiei iniþiate de George Guþu – devine cu atît mai legitim cu cît Celan însuºi (într-o scrisoare cãtre Nina Cassian) îi sugera, nu întîmplãtor, 112. Într-un rãspuns dat Barbarei Wiedemann, George Guþu preciza, „Am precizat cît se poate de clar în lucrarea noastrã cã þelul nostru n-a fost în nici un caz acela de a-l anexa pe Celan în chip samavolnic literaturii române sau sã identificãm la dînsul dependenþe de aceasta din urmã. Am evitat deasemenea, pe cît ne-a stat în putinþã, sã utilizãm concepte dubioase, mai cu seamã pe acela de ‘influenþã’...” ; vezi George Guþu, Forschungsrezeption und Werkverständnis, in „Neue Literatur”, nr. 1 (1989), pp. 64-71, aici pp. 66-67. 113. Yves Bonnefoy, „Paul Celan” in idem, Le nuage rouge. Essais sur la poetique, Paris, 1977, p. 306. 114. Leonard Moore Olschner atrage atenþia, cu referire la „urmele” ebraicei ºi ale limbilor slave, din pãcate nu ºi ale românei, în poemele celaniene, asupra faptului c㠄aceste influenþe nu trebuie înþelese ca o preluare formalã, ci ca un principiu al formei lingvistice, dupã care limba este o sintezã a tuturor limbilor receptate de dînsa”, op.cit., pp. 47-49.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

183

„zãcãmintele” productive : „Eu, dupã cum ºtii, scriu tot pe nemþeºte, adicã fãrã doinã ºi troscot, dar deseori cu gîndul la privilegiile ce le conferã întrebuinþarea unor cuvinte atît de inimitabile. Poate cã mi s-a comunicat ºi mie ceva de printre ele..” 115. Fãrã îndoialã cã, odatã mai mult, episodul „bilingv” din opera poetului german Paul Celan se constituie în „evenimentul” central din care se nutreºte supoziþia asupra unei „constante” româneºti subiacente sau, cel puþin, a unei influenþe „catalitice” exercitate de o asemenea „coordonat㔠lingvistico-culturalã asupra evoluþiei ulterioare (anului 1948) a liricii acestuia. În legãturã cu resorturile ce l-au îndemnat pe tînãrului Ancel, al cãrui destin ca poet de limbã germanã se desenase pînã atunci în cadrele livresc-epigonice ale modernismului cernãuþean interbelic, sã cocheteze în Bucureºtiul imediat postbelic cu o „carier㔠scriitoriceascã în limba românã au fost formulate, dincolo de consensul asupra crizei identitare a evreului germanofon traumatizat de „Lingua Tertii Imperii”, cel puþin douã categorii de motivaþii. Una dintre ele are tendinþa pronunþatã de a bagateliza momentul, socotind probabil drept meandre biografice fãrã vreo importanþã deosebitã tot ce precede epoca maturitãþii poetice celaniene. Ar fi scris „some Romanian pieces” doar „at the urging of freinds”116, crede, simplu, John Felstiner, reluînd de fapt opinia Barbarei Wiedemann, care susþinea în 1985 c㠄el ºi-a formulat foarte clar interesul pentru prietenii sãi poeþi ºi pentru un dialog cu ei, tocmai prin faptul cã s-a slujit de limba acestora”117 ; nuanþele ulterior adãugate, precum aserþiunea c㠄la Bucureºti, înainte de a pleca de-acolo, Celan a întreprins o tentativã serioasã de a-ºi asigura locul în aceastã limbã ºi în literatura ei”118, nu modificã esenþial tezele iniþiale : deºi utilizatã cotidian, româna ar fi rãmas pentru el „o limbã strãinã”119, 115. Scrisoare redactatã în limba românã la 18 iulie 1957 ºi expediatã din Paris, vezi anexa „Briefe und Texte Paul Celans” in Guþu, op.cit., vol. I, p. 252. 116. Felstiner, op.cit., p. 46. 117. Wiedemann-Wolf, op.cit., p. 106. 118. Barbara Wiedemann, Grischas Apfel... (vezi nota 68), p. 140. 119. Barbara Wiedemann, Meteoriten (vezi nota 90), p. 119.

184

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

textele „literare” produse în aceastã limbã ar fi fost în ultimã instanþã ocazionale, cãci destinate doar „dialogului” cu scriitorii cu care simþea cã ar avea afinitãþi120, iar efectul acestei perioade n-ar depãºi opera timpurie a poetului121. Rezerva evident excesivã a acestui punct de vedere contrabalanseazã entuziasmul celui opus, susþinut cu precãdere de Petre Solomon, ce socotea româna drept „a doua limbã matern㔠a lui Celan122 ºi, în ciuda prea puþinelor texte româneºti rãmase de la dînsul, îl vedea chiar „pomenit într-o istorie idealã a liricii româneºti, la un loc de frunte”123 ; decizia de a scrie în româneºte ar fi fost determinatã, în planul „raþiunii de a fi” a poeziei sale, de necesitatea interioarã de a „disloca” tiparele prozodice ºi stilistice ce-o încorsetau în limba germanã124 – limba românã, o limb㠄cu vocaþia calamburului”125, „o limbã plinã de voci, foarte dotatã pentru a exprima concreteþea ºi culoarea lucrurilor, avînd însã ºi posibilitãþi de zbor spre cerurile abstracþiunii filozofice”126, l-ar fi ajutat sã gãseascã o soluþie temporarã la neadecvarea „dicþiunii sale poetice la mesajul pe care þinea sã-l transmitã ºi pe care nu putea sã-l înãbuºe”127, cu efecte încã insuficient evaluate asupra operei ulterioare. Or, în ceea ce ne priveºte, credem cã tocmai aceste efecte asupra liricii de maturitate, ºi nu textele româneºti „în sine”, reprezintã miza fundamentalã a experienþei absolvite de Paul Celan în zona „bilingvismului” poetic româno-german. Din multele observaþii interesante ºi incitante ale cãrþii lui Petre Solomon despre „dimensiunea româneasc㔠a operei lui Celan, ne-o însuºim pe aceea care întrevedea în momentul bucureºtean prilejul alegerii românei „ca mediu lingvistic prielnic unui antrenament poetic (subl.n.), devenit necesar pentru însãºi evo120. Ibid., p. 115 ; argumentul în acest sens ar fi tocmai preferinþa pentru românã la poemele în prozã. 121. Barbara Wiedemann, Grischas Apfel... (vezi nota 68), p. 140. 122. Solomon, op.cit., p. 121. 123. Ibid., p. 122. 124. Ibid., p. 88. 125. Ibid., p. 79. 126. Ibid., p. 103. 127. Ibid., p. 105.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

185

luþia lui”128. Dacã am examinat mai sus determinãrile exterioare pe al cãror fundament s-au constituit premizele poeticii celaniene, am avut în vedere tocmai acele acumulãri care au profilat latent sensul enunþului central al discursului despre „meridian” : „poemul nãzuieºte cãtre un Altul, are nevoie de acest Altul, are nevoie de un Interlocutor. Îl cautã, i se mãrturiseºte”129 – reprezentarea despre limbajul poeziei ca despre o structurã prin excelenþã conotativã, permeabilã, deschisã, „în miºcare”, sistem relaþional, desubstanþializat ºi, în cuvintele lui Beda Allemann, „un proces, care te însoþeºte ºi care tinde spre un anumit þel”130. În acea mecanicã a conversiei înstrãinãrii sociale ºi individuale (Entfremdung) în distanþare textualã/ ostrannenie (Verfremdung), aºa cum am imaginat-o noi înºine131, de o importanþã crucialã este momentul „depãºirii limitei” spre „saltul calitativ” ; o proiecþie a acestuia „cu încetinitorul” a încercat Michael Jakob atunci cînd, pe urmele sugestiilor lui Beda Allemann, a reconstituit în interiorul operei „pragul” echivalent cu „fractura acelei convenþionalitãþi poetice, pe care Bahtin o critica, numind-o cuºcã a interioritãþii”132. Întregul edificiu argumentativ al exegetului se bazeazã pe teza conform cãreia poetica lui Paul Celan ar coincide cu o „necesitate poeticã de a se îndrepta în întîmpinarea Altului/Alteritãþii”, ca model sincronic/diacronic al „trecerii” de la monologism la dialogism133, pînã într-acolo încît, dupã dînsul, germana lui Celan s-ar defini ca „propria-i limbã strãinã sau ca limba maternã 128. Ibid., p. 88. 129. Celan, Der Meridian (vezi nota 1), p. 198. 130. Beda Allemann, Paul Celans Sprachgebrauch, in Amy D. Colin (ed.), Argumentum e Silentio, Berlin/New York, 1987, p. 10. 131. Andrei Corbea, „Das Fremde in der Fremde. Zur Typologie einer Literatur des Deutschtums im Ausland”, in Begegnung mit dem Fremden. Akten des VIII. Internationalen Germanisten-Kongresses Tokyo 1990, hrsg.von Eijiro Ivasaki und Yoshinori Shichiji, Bd.10, München, 1991, pp. 171-178. ªi Beda Allemann considerã conceptul brechtian de „Verfremdung” drept esenþial pentru „poetica” celanianã, vezi Allemann, op.cit., p. 9. 132. Michael Jakob, Das” Andere” Paul Celans oder von den Paradoxien relationalen Dichtens, München, 1993, p. 51. 133. Ibid., p. 11.

186

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

înstrãinatã”134. În cronologia operei, incipit-ul „schimbãrii la faþ㔠l-ar reprezenta Die Todesfuge, ºi, într-o perspectivã mai largã, perioada bucureºteanã ºi „româneasc㔠a poetului. „Acest pas, petrecut dupã Todesfuge, se înfãþiºeazã ca un salt, altfel spus ca o translaþie subitã spre un spaþiu strãin”135, inclusiv ca opþiune pentru „limba strãinã”, care, dacã n-o înlocuieºte pe cea germanã, o „completeaz㔠ca „alternativã”136. Deºi radicalitatea negaþiei tuturor predeterminãrilor lingvistice, poetologice, stilistice, ca ºi cea a opþiunilor experimental-ludice ale noului „început” suprarealist se va revela foarte curînd, crede Michael Jakob, ca aparentã („În clipa atingerii polului strãin, se anunþã deja, brusc, reîntoarcerea a ceea ce-i este propriu”137), aceast㠄reîntoarcere” la poezie ºi la limba germanã nu priveºte totuºi „înapoi”, ci înspre un „înainte” al „stranietãþii” (das Fremde), cãtre „întîlnirea” cu care se inaugureazã meditaþia poeziei asupra ei însãºi ; „noua tonalitate, pe care o descoperim în lirica sa bucureºteanã”138, înseamn㠄distanþare” (Ver-fremdung) ºi „umbrirea, respectiv deviaþia de la referinþã la realitate”139, înseamn㠄poetica destrucþiei” de care vorbea Amy Colin140, ori libertatea în fine conºtientizatã a unei „mobilitãþi conºtiente de sine în interiorul limbilor ºi mai cu seamã [...] o extensie a diferenþierii vocilor în propriu-i poem”141. Cu alte cuvinte, aceastã spectaculoasã Genesung durch Krankheit petrecutã prin inter-mediul limbii române coincide cu un fel de „spiralã a progresului”, cu o „aflare a Sinelui” poetic prin „metamorfoza celor însuºite în ceea ce-i este propriu”142. De altfel, fãrã a mai recurge la soluþia extremã a „bilingvismului poetic”, Celan va practica de aici înainte cu o consecvenþã simptomaticã exerciþiul continuu al reîmprospãtãrii resurselor propriului limbaj poetic 134. 135. 136. 137. 138. 139. 140.

Ibid., p. 49. Ibid., p. 152. Ibid., p. 159. Ibid., p. 140. Ibid., p. 179. Ibid., p. 80. Amy Colin, Paul Celan. Holograms of Darkness, Bloomington/ Indianapolis, 1991. 141. Olschner, op.cit., p. 47. 142. Ibid., p. 49.

PAUL CELAN ªI LIMBA ROMÂNÃ

187

prin traducere,– „întîlnire” ºi „dialog”, hermeneuticã a alteritãþii, unde textul înregistreazã scrupulos „urmele” mai mult sau mai puþin adînci ale anevoiosului ceremonial al apropierii ºi identificãrii cu Celãlalt. Limba românã însoþeºte din umbrã (ºi probabil ºi din structurile „de adîncime” ale limbajului poetic) opera maturitãþii poetului, fãrã însã a o marca la „suprafaþã”, precum franceza sau rusa, din care Paul Celan a tradus în deceniile cinci ºi ºase cu pasiune ºi intensitate. Se întîlneºte la Paris cu Arghezi, idolul din tinereþe, pe care îl considerã acum intraductibil143, îl citeºte pe Nichita Stãnescu144, promiþîndu-ºi, finalmente, „le retour, tardif, vers la poésie roumaine, un peu refoulée, je l’avoue, au milieu de mes péripéties occidentales. Dans un recueil de traductions, qu’un jour j’arriverai peut-être à publier, j’éspère réparer, rattraper ce retard”145. Nu va mai ajunge sã o facã niciodatã.

143. Silbermann, op.cit., p. 67. 144. Informaþia provine de la Barbara Wiedemann, dupã consultarea la Marbach a bibliotecii lui Paul Celan, cf. Grischas Apfel (vezi nota 68), p. 141. 145. Vezi scrisoarea cãtre Petre Solomon din 12 septembrie 1962, in Solomon, op.cit., p. 228.

188

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Celan în coliba lui Heidegger Trei întîlniri, douã poeme ºi o scrisoare În paginile dedicate „literaturii ºi artei” din numãrul sãu din 3-4 ianuarie 1998, ziarul „Neue Zürcher Zeitung” publicã un document care, aproape necunoscut pînã astãzi, poate lumina mai bine relaþia, consideratã de mulþi drept o incomprehensibilã ciudãþenie, dintre Paul Celan ºi Martin Heidegger. Se ºtie cã, dincolo de virtualele întîlniri pe care destui exegeþi le-au proiectat pe terenul meditaþiei amîndurora asupra raporturilor dintre „fiinþare” ºi „timp”, ca ºi de interesul pe care cei doi l-au arãtat reciproc operelor celuilalt, interes atestat ºi numai de exemplarele adnotate, pãstrate în bibliotecile private ale fiecãruia, poetul ºi gînditorul s-au întîlnit „în carne ºi oase” ºi ºi-au dat mîna de trei ori, între 1967 ºi 1970. Gerhart Baumann, pe atunci profesor de literaturã germanã modernã la Universitatea din Freiburg, a fost mediatorul lor ºi tot el le-a relatat pentru prima oarã posteritãþii în memoriile pe care le-a publicat în 1986. „Ciudãþenia” þine, fãrã îndoialã, de o incompatibilitate de substanþã dintre destinele lui Paul Celan ºi Martin Heidegger. Cînd cel dintîi, pe adevãratul sãu nume Paul Pessach Antschel, se nãºtea în 1920 în familia unor mic-burghezi evrei din îndepãrtatul Cernãuþi, aflaþi la prima generaþie „emancipat㔠de sub rigorile tradiþionalismului iudaic, inclusiv prin preferinþa acordatã limbii germane în defavoarea idiºului ancestral, al doilea, în vîrstã deja de 31 de ani, tocmai propunea studenþilor de la vechea Universitate din Freiburg, în calitate de Privatdozent, un curs despre „Fundamentele filozofice ale misticii medievale”. Crescut într-un mediu nevoiaº ºi concomitent ultracatolic, elev al gimnaziului iezuit din Konstanz ºi apoi al seminarului teologic din Freiburg, Heidegger va fi renunþat la o carierã preoþeascã în favoarea filozofiei, cucerit fiind de fenomenologia lui Husserl,

CELAN ÎN COLIBA LUI HEIDEGGER

189

al cãrui asistent devenea în 1919. La începutul anilor ’20, dupã un rãzboi pustiitor, în ale cãrui tranºee galiþiene luptase, vremelnic, ºi dînsul, ecoul prelegerilor sale fãcuse deja înconjurul lumii academice ; s-au înmatriculat la Freiburg, doar pentru a studia cu Heidegger, viitori corifei ai filozofiei germane : Hans Georg Gadamer, Max Horkheimer, Hans Jonas, Karl Löwith, Joachim Ritter, Herbert Marcuse, Hannah Arendt – de aceasta din urmã îl va lega de altfel „pasiunea vieþii sale”, pe care însã, însurat ºi tatã a doi copii, ºi-o va cenzura sever, îndrumîndu-ºi eleva cãtre un doctorat cu Karl Jaspers. La apariþia, în 1927, a faimoasei Sein und Zeit, cartea ce-l va consacra printre marii creatori de filozofie (ºi de limbaj filozofic) ai secolului XX, petrecuse cîþiva ani ca profesor „extraordinar” la Marburg, pentru ca, un an mai tîrziu, sã preia prin „chemare” catedra fostului sãu profesor ºi protector de la Freiburg, Edmund Husserl. Acolo, la 1 mai 1933, Martin Heidegger, ales de doar cîteva zile, cu binecuvîntarea autoritãþilor naziste, Rector al Universitãþii, îºi anunþa public adeziunea la Partidul Naþional-Socialist al Muncitorilor din Germania. În capitala Bucovinei posthabsburgice, undeva, la marginea a ceea ce, pentru mulþi occidentali, continua sã se cheme Halb-Asien, copilul ºi apoi adolescentul Paul Antschel avea sã-ºi împlineasc㠄socializarea” sub semnul aceleiaºi bulversãri a oamenilor ºi valorilor care, la mii de kilometri distanþã, îl împinsese pe gînditorul trãitor, înainte de 1933, „în lumea completamente apoliticã a spiritului” – cum susþinea un document depus în 1945 la Comisia de epurare a Universitãþii din Freiburg –, sã adere fãrã preget la politica de uniformizare ºi aservire ideologicã a universitãþilor germane de cãtre dictatura nazistã, ba chiar sã viseze la demnitatea de Führer der Führer des geistigen Deutschland [conducãtor/cãlãuzitor al conducãtorilor Germaniei spirituale]. Doar cã percepþia cernãuþeanului este, de foarte timpuriu, cea a victimei predestinate, vînate cu obstinaþie în numele mitologiilor intoleranþei ºi al discursurilor monologice bîntuind Europa interbelicã, între care sumbrul fanatism emanat din Mein Kampf (lecturã pe care, dupã un contemporan, chiar doamna Heidegger o recomanda entuziast tuturor cunoºtinþelor), nu constituie decît un episod, dar de departe cel mai

190

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

catastrofal, dintre toate excrescenþele care au proliferat în rãspãr cu vechiul raþionalism izvorît din Lumini ºi cu liberalismul burghez ce l-a moºtenit. Realipirea Bucovinei ºi a Cernãuþiului la România, dupã 1918, deºteptase aici vechi resentimente, cultivate decenii de-a rîndul de retorica naþionalistã româneascã, la adresa celor socotiþi drept aliaþii cei mai credincioºi ºi beneficiarii principali ai vechii stãpîniri ; evreii germanofoni, agenþi ai unei „civilizaþii” resimþite ca „venetice”, ai unei dinamici sociale cu efecte dislocante pentru structurile arhaice ale lumii autohtone, ai unei culturi urbane ºi cosmopolite, „decadente” în raport cu simplitatea „sãnãtoas㔠ºi „autentic㔠a ruralitãþii folclorizante, vor fi expuºi de foarte timpuriu nu doar consecinþelor unei politici quasi-oficiale de marginalizare sistematicã (prin mãsurile de prea rapidã ºi abrupt㠄românizare” a aparatului de stat ºi a învãþãmîntului, inclusiv cel universitar), ci ºi ºicanãrii progresive, instrumentate de organizaþiile extremiste ale dreptei antisemite. Cotidianul ºcolar al elevului Antschel, la Liceul Ortodox de Bãieþi ºi la Liceul „Marele Voevod Mihai” din Cernãuþi, este bîntuit de evidentul dezechilibru în tratamentul pe care destui profesori români înþelegeau sã-l aplice ºcolarilor a cãror limbã maternã nu coincidea cu limba statului ; în 1926, dupã ce la examenul de bacalaureat fuseserã respinºi – în numele unor exigenþe lingvistice încã insurmontabile la acea datã, (ºi de o comisie prezidatã de profesorul Traian Brãileanu, politiceºte angajat în partidul xenofob al lui A.C. Cuza) – aproape trei pãtrimi din candidaþii evrei, germani ºi ucrainieni, protestele acestora au sfîrºit cu asasinarea în plinã stradã a tînãrului David Falik, împuºcat de un extremist român – pe care, ulterior, un tribunal îl va achita pur ºi simplu ! Într-o epistolã a lui Paul Antschel din ianuarie 1934 citim c㠄în privinþa antisemitismului din ºcoala noastrã, aº putea scrie o carte de vreo trei sute de pagini”. Sentimentul alienãrii avea sã se amplifice odatã cu rãsturnãrile politice din Germania, urmãrite îndeaproape, „cu sufletul la gurã”, de gazetele germanofone din Cernãuþi ; urmaºii celor care, legitimaþi de limba ºi cultura „simbiozei germano-evreieºti”, contribuiserã hotãrîtor la edificarea aici a unei enclave de civilizaþie urbanã de tip central-

CELAN ÎN COLIBA LUI HEIDEGGER

191

-european, îºi vedeau opþiunea dezavuatã în chipul cel mai brutal în chiar þara „poeþilor ºi gînditorilor”. De la unchiul sãu David, ce locuise pînã în 1933 în orãºelul Schwarzenberg, lîngã Chemnitz, ºi stabilit apoi la Bucureºti, Paul Antschel va afla din sursa cea mai directã despre avatarele evreimii germane dupã venirea lui Hitler la putere ; în noiembrie 1938, traversînd Germania în drum spre Tours, unde urma sã studieze medicina, va fi el însuºi, la Berlin, între douã trenuri, martorul îngrozit al „nopþii de cristal”, noaptea arderii sinagogilor. Restul se ºtie : pentru poetul Paul Celan, moartea violentã a pãrinþilor într-un lagãr de deportaþi în Transnistria va isca o ranã nicicînd cicatrizatã, cãci a continua sã scrie în limba „matern㔠echivala pentru el cu a scrie în „limba ucigaºilor” mamei sale – cîndva, vai !, cititoare pasionatã a clasicilor de la Weimar. „Und duldest du, Mutter, wie einst, ach, daheim,/ den leisen, den deutschen, den schmerzlichen Reim ?” Aici îºi are izvorul, în fond, dureroasa rãzvrãtire a poetului împotriva „zãbrelelor” unei limbi, resimþitã complice la insuportabilul de care a încercat, zadarnic, sã se vindece ºi sã o vindece, comunicîndu-l, prin ea, dincolo de limita comunicabilului. De textele lui Heidegger Celan a luat cunoºtinþã în Parisul anilor ’50, unde filozoful, îndepãrtat de la catedrã la Freiburg, se bucura, datoritã lui Sartre ºi a camarazilor sãi existenþialiºti, de o reputaþie de quasi-rezistent. Le-a citit cu curiozitate ºi atenþie, cum rezultã din adnotãrile de pe Einführung in die Metaphysik, Holzwege ºi Sein und Zeit, dar tot atunci i-a trecut prin mînã ºi cartea lui Karl Löwith, Heidegger. Denker in dürftiger Zeit, apãrutã în 1953, unde fostul elev al lui Heidegger, care, ca evreu, a fost nevoit sã emigreze dupã 1933, deschide una dintre primele dezbateri publice despre implicarea celor de talia maestrului sãu în „vina germanã”. Pe lîngã propria-i traumã, ºi aceasta va fi contribuit, poate, la suspiciunea cronicã a lui Celan faþã de „jocul dublu” al unor „foºti colaboratori ai lui Goebbels”, transformaþi peste noapte în „filosemiþi” – dupã cum îi scria lui Alfred Margul-Sperber în 1962 –, suspiciune ce i-a alimentat circumspecþia faþã de biografia heideggerianã, rãmasã pentru mulþi alþii, ºi pentru multã vreme, opacã. Nu va mai ajunge sã aprofundeze amãnunte ieºite la luminã mult mai

192

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

tîrziu, odatã cu faimoasa carte a lui Victor Farias Heidegger et le nazisme, amendatã ºi completatã de cercetãrile istoricului Hugo Ott (Martin Heidegger. Unterwegs zu seiner Biographie), precum totala sa aliniere, în vorbe (vezi cele cîteva intervenþii publice, ca Rector, strãlucind prin amalgamarea terminologiei apologetic-„eroice” a discursului nazist cu limbajul filozofic al „autenticitãþii”, ºi sfîrºind mereu cu un invariabil „Heil Hitler”), ºi fapte (de la restructurarea pe principii autoritare a Universitãþii ºi denunþarea profesorilor indezirabili pînã la ignorarea ostentativã a fostului sãu profesor, evreul Husserl) ; nu va ºti nimic nici despre scena, relatatã de acelaºi Karl Löwith în amintirile publicate în 1986 (Mein Leben in Deutschland vor und nach 1933), în care Heidegger, invitat la Roma în 1936, ºi-ar fi purtat cu mîndrie insigna de membru „de partid”, iar lui Löwith i-ar fi confirmat fãrã ºovãire supoziþia cã opþiunea-i politicã ºi mãrturisita „credinþã în Hitler” ar coincide cu însãºi „esenþa” filozofiei sale – ceea ce ºi Karl Jaspers, solicitat în 1945 de cãtre „comisia de epurare” de la Freiburg sã se pronunþe în „cazul Heidegger”, nu va ezita sã spunã, adãugînd cã nu atît afirmaþii politice ocazionale, cît un mod de gîndire dictatorial ºi totodatã el însuºi captiv, incapabil de comunicare, l-ar descalifica pe fostul sãu coleg ºi amic de la exersarea magisteriatului academic. În fine, nu va apuca sã citeascã interviul acordat de Martin Heidegger, în septembrie 1966, lui Rudolf Augstein, directorul sãptãmînalului „Der Spiegel”, interviu care, potrivit înþelegerii, se va publica abia dupã moartea filozofului, în numãrul din 31 mai 1976 ; ar fi fost o datã mai mult dezamãgit, ca ºi toþi cei care au sperat, mãcar aici, sã afle de la dînsul un „ultim cuvînt” de explicitare ºi, poate, renegare, chiar ºi tardivã, a nefericitei mezalianþe dintre gînditor ºi Führer. Gerhart Baumann îºi aminteºte cã, în vara lui 1967, pe neaºteptate, a primit din partea lui Celan încuviinþarea de a-i organiza o demult plãnuitã lecturã publicã în Auditorium maximum al Universitãþii din Freiburg. I-a dat deîndatã de ºtire lui Heidegger, cu ale cãrui lecturi celaniene era la curent, pentru a fixa o datã convenabilã. Rãspunsul a sosit la fel de repede : „De mult îmi doresc sã fac cunoºtinþã cu Paul Celan. El este, de

CELAN ÎN COLIBA LUI HEIDEGGER

193

departe, unul dintre cei dintîi, deºi, de cele mai multe ori, se þine deoparte. Cunosc tot ce a scris, ºi ºtiu ºi despre criza adîncã prin care a trecut, ºi de care s-a eliberat singur, atît cît este omeneºte posibil”. (Mai mult, filozoful propunea chiar ºi o excursie, presupusã ca „tãmãduitoare” pentru poet, prin munþii Pãdurea Neagrã.) La rîndul sãu, Celan avea toate motivele sã ia în calcul o întîlnire cu Heidegger, ba chiar se poate presupune cã, prin decizia de a veni la Freiburg, a ºi provocat-o. De ce atunci ºi nu altãdatã ? Se pot face presupuneri nenumãrate, iar accentuarea labilitãþii sale psihice, odatã cu înrãutãþirea sãnãtãþii ºi ruptura de familie, consumate în prima parte a lui 1967, lasã loc tuturor speculaþiilor, între care ºi, de ce nu ?, un anumit fel de reacþie la evenimentul cuceririi Ierusalimului vechi de cãtre armata israelianã la începutul lunii iunie 1967 – eveniment în urma cãruia a scris un poem de o vibraþie aproape „patriotic㔠(Denk dir) ºi care, punînd la socotealã ºi încãrcãtura emoþionalã a primei ºi unicei sale vizite, doi ani mai tîrziu, la Ierusalim, l-a tulburat, se pare, enorm. Simþea poate nevoia, într-o clipã de entuziasm ce promitea închiderea unui cerc milenar al discriminãrii ºi persecuþiei, a unui dialog expiator cu gînditorul cãruia i se simþea, lãuntric, îndatorat peste mãsur㠖 chiar ºi pentru accesul la înþelegerea Magistrului Eckhart, prin care Celan s-a apropiat de Ierusalimul misticii creºtine –, dar de la care mai aºtepta, totuºi, un „semn”, suprem ºi definitiv, al „empatiei”, o urmare la ceea ce Heidegger spusese cîndva, într-o conferinþã din 1946 (tipãritã în Holzwege), întrebîndu-se dacã ºi pînã unde fusese Rilke poet „în vremuri de nevoinþ㔠(in dürftiger Zeit) : „obiectele conºtiinþei ºi lucrurile inimii existã, fiecare în felul lor, în cuprinsul limbii”, ºi „doar în acest cuprins” poate avea loc „ îndreptarea din strãfundul inimii”. Nu sãvîrºitã în tãcere, ci doar mãrturisitã în cuvinte, „îndreptarea” pactului cu „vremurile de nevoinþ㔠putea fi socotitã ca deplinã, în aºa fel încît, precum în elegia lui Hölderlin Brod und Wein, cu al ei vers faimos „Wozu Dichter in dürftiger Zeit”, un zeu sã poatã concilia contrariile, „ziua cu noaptea” ; în ecoul celanian al poemului, întitulat Tübingen, Jänner, zeul devine „un om”, care, „de ar vorbi despre timpurile acestea / ar fi slobod” (spräch er von dieser Zeit, er/dürfte).

194

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

Heidegger n-a fost mai puþin nerãbdãtor sã dialogheze cu poetul cãruia, dupã 1959, i-a trimis, cu dedicaþie, toate cãrþile sale. Nu este întîmplãtor faptul cã opera acestuia l-a fascinat pe gînditor ; contemporanul sãu Theodor W. Adorno o va cerceta deopotrivã, ca pe un model de legitimare a „liricii de dupã Auschwitz”. Probabil cã ºi autorul lui Sein und Zeit va fi fost la curent cu valoarea acestei „datãri” pentru Celan însuºi, ºi, în acest sens, ar fi putut bãnui fãrã doar ºi poate motivaþia acestuia de a-l întîlni. Neevitînd, ba chiar dorindu-ºi întîlnirea, filozoful „facticitãþii” fãcea încã o datã dovada sociabilitãþii sale notorii, formidabilã disponibilitate a unuia care, paradoxal, îºi savura din plin singurãtatea, în a se ataºa cu discreþie ºi delicateþe de cei care sperau sã-l asculte sau sã se facã ascultaþi de dînsul. Paul Celan, a cãrui fragilã stare de sãnãtate l-a preocupat vizibil pe Heidegger, atent, chiar ºi de la distanþã, sã-l vegheze prevenitor ºi vigilent, cu aer ocrotitor, aducea în apropierea sa un „personaj” de o cu totul altã anvergurã în comparaþie cu amicii ºi elevii din mediul academic al Freiburgului postbelic. I se impunea, de departe, statura „hölderlinian㔠a cernãuþeanului, pe care, ca exeget „predestinat” al autorului lui Hyperion, o recunoºtea din chiar analogia de destin a celor doi poeþi ; într-o prelegere din 1936, dizertînd despre tentaþia lui Hölderlin de a suprapune filozofia transcendentalã postkantianã ºi ontologia, cu alte cuvinte de a depãºi prin sine însuºi prãpastia dintre fiinþare ºi gîndire (sau dintre istorie ºi naturã), constata c㠄atunci zeii l-au luat cu dînºii sub protecþia nebuniei”. Celan pãrea a traversa, conºtient, dar cîtuºi de puþin mimetic, o experienþã identicã prin intensitate ºi autenticitate, sintetizatã, dupã Heidegger, de chiar o celebrã frazã a lui Hölderlin : „Totul se concentreazã la noi întru spirit, am sãrãcit pentru a ne îmbogãþi”. „Averea” dobînditã nu era, crede filozoful, decît puterea de a fixa în limbaj „adevãrul fiinþãrii” (die Wahrheit des Seins), identitatea dintre ce ºi cum sau „esenþa lucrurilor” ; de vreme ce gîndirea însãºi n-ar fi decît, cum se poate citi în finalul din Holzwege, poezia originarã, izvodit㠄în jurul misterului fiinþãrii”, el descoperã în lirica lui Celan suflul cãutãrii dramatice, în coliziune cu pragul tãcerii, a limbajului originar cãtre care ºi el nãzuieºte, a spunerii genuine (Rein Gesprochenes) ce coincide cu poemul. Tocmai de aceea, spre deosebire de

CELAN ÎN COLIBA LUI HEIDEGGER

195

Adorno, nu este înclinat sã acorde destinului „istoric” al omului Celan, destin pe care îl socoteºte în cel mai bun caz drept o interferenþ㠄accidentalã”, vreo relevanþã specialã în determinarea poetului de a merge pînã la „capãtul” explorabil al (non) sensului existenþei umane ; la sensibilitatea concretã a alteritãþii prejudiciate de cataclismul ce a precedat ºi determinat la Celan teribila încleºtare cu limbajul, Heidegger, care, fãrã sã fi fost antisemit, a acceptat sã semneze în anul rectoratului sãu toate concedierile profesorilor evrei de la Universitatea din Freiburg, a rãmas mai mult sau mai puþin indiferent. La 24 iulie 1967, exact la o lunã dupã ce poemul Denk dir apãruse în „Neue Zürcher Zeitung”, Paul Celan a descins la Freiburg. Alãturi de Gerhart Baumann, ce urma sã-l conducã spre sala unde îl aºtepta un public imens, de peste o mie de oameni, în holul hotelului a venit ºi Martin Heidegger. Cei doi, ce se vedeau pentru prima oarã, ºi-au dat mîna ºi ºi-au vorbit amical, pînã cînd cineva s-a oferit sã-i fotografieze ; Celan s-a smucit brusc de pe scaun, declarînd cã nu doreºte sã aparã în vreo pozã împreunã cu Heidegger – toatã lumea din jur a sesizat incidentul, ºi doar pe filozof, care ºi-a continuat netulburat conversaþia, gestul a pãrut sã nu-l fi afectat. Puþin mai tîrziu, în chiar amfiteatrul unde, cu aproape 34 de ani în urmã, Rectorul Heidegger cerea studenþilor sã nu-ºi facã din „precepte ºi idei” regulile existenþei, ci sã se pãtrundã de faptul c㠄singur Führerul este realitatea germanã ºi legea ei de astãzi ºi de mîine”, Paul Celan îºi citea poemele. Gerhart Baumann îºi aminteºte cã ultimele versuri rostite cãtre cei de faþã, printre care, desigur, Heidegger, au fost cele din Atemwende : „cristal de duh,/ mãrturia ta nestrãmutatã/ aºteaptã”. Sub efectul extraordinar al lecturii, pe drumul de întoarcere spre hotel nimeni n-a mai spus vreun cuvînt ; la despãrþire, dupã încã un moment de conversaþie destinsã, Heidegger l-a invitat pe Celan, pentru ziua urmãtoare, în plãnuita excursie în munþi, cu – semn de mare preþuire – un popas la faimoasa lui „colib㔠de la Todtnauberg, unde îºi scrisese cea mai mare parte din operã. Poetul a acceptat, deºi, o clipã mai tîrziu, cînd Heidegger plecase deja, i-a declarat lui Baumann cã nu se poate apropia de un om al cãrui trecut nu-l uitã. Pînã la urmã, a doua zi, Celan a pornit, totuºi, alãturi de Heidegger, în cãlãtoria spre „colibã”,

196

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

într-un automobil condus de Gerhard Neumann, asistentul de atunci al lui Baumann (profesor astãzi la München), care nu-ºi mai aminteºte decît de o lungã ºi apãsãtoare tãcere ; doar la un moment dat, Celan l-ar fi întrebat pe Heidegger dacã va vorbi vreodatã despre coabitarea sa cu naþional-socialismul. În caietul cu „impresii”, în care oaspeþii de la Todtnauberg erau invitaþi sã-ºi consemneze prezenþa în „peisajul” filozofului, se poate citi, sub semnãtura lui Paul Celan, urmãtoarea însemnare din 25 iulie 1967 : „privind cãtre steaua fîntînii, în inimã cu speranþa unui cuvînt ce va veni”. Fîntîna din curtea casei de la Todtnauberg, împodobitã cu un cub de lemn, sculptat cu un motiv stelar, reprezenta una dintre „mãrcile” rusticitãþii private a lui Heidegger, ostil nu doar în discursul filozofic civilizaþiei tehnologice, marilor aglomerãri urbane ºi, în general, lumii moderne ; de altfel, mulþi critici ai sãi i-au speculat simpatia nedisimulatã pentru „provincie” ºi pentru decorul ei patriarhal ca pe o prejudecatã ideologicã de sorginte neoromanticã, filistinã ºi arhaizantã (care a hrãnit în epocã, de altfel, naþionalismul cel mai primitiv ºi agresiv) ºi care, pe de altã parte, ar explica retractilitatea gînditorului în faþa ideii de progres. Dacã peisajul i-ar fi putut sugera poetului – fapt pe care însemnãrile lui Gerhart Baumann îl certific㠖 imagini idilice (dar ale unei lumi concurente faþã de cea a oraºului în care se nãscuse), din Bucovina tinereþii sale, insistenþa asupra ornamentului cioplit de deasupra fîntînii îºi are rosturile ei : cu „ochii minþii” simbolul putea fi uºor recombinat fie cãtre o cruce „încîrligatã”, fie cãtre o „stea a lui David”, dintre acelea pe care el însuºi le purtase silit, la Cernãuþi, în 1941, cusute în postav galben ºi aplicate pe straiele de oraº. Substantivul compus de Celan pentru a-l desemna, Brunnenstern, trimite, ca sonoritate, la Davidstern ; „cuvîntul” aºteptat de la Heidegger avea a întregi sau poate estompa imaginea ce pãrea sã-l urmãreascã. Oricum, Baumann, care li s-a alãturat celor doi mai tîrziu, a gãsit o atmosferã vizibil destinsã, ce s-a prelungit în buna dispoziþie constatatã cu uimire de Marie Luise Kaschnitz la Celan, oaspetele ei, cîteva zile mai tîrziu, la Frankfurt. Acolo, la 1 august 1967, poetul aºternea pe hîrtie prima versiune a poemului Todtnauberg, unde fraza scrisã în „coliba” lui

CELAN ÎN COLIBA LUI HEIDEGGER

197

Heidegger revenea, în centrul unei aparente „recapitulãri” a excursiei din Pãdurea Neagrã : „..rîndurile despre / o speranþã, astãzi,/ în inimã/ într-un al gînditorului / (neîntîrziat) cuvînt / ce va veni...”. Jumãtate de an mai tîrziu, la 12 ianuarie 1968, unul dintre cele cincizeci de exemplare ale poemului, tipãrit într-o ediþie bibliofilã separatã, pleca spre Freiburg, cu dedicaþie pentru Heidegger. Faþã de textul iniþial, poetul eliminase cuvîntul „neîntîrziat” (unversäumt) ; gînditorul nu se grãbise de altfel sã-ºi spun㠄cuvîntul” aºteptat de poet. Jean Bollack, prieten cu Celan ºi comentatorul cîtorva din poemele sale, crede, într-o recentã interpretare (din „Neue Rundschau”, nr.1/1998) a întîlnirii celor doi ºi a textului cu care a însoþit-o Celan, cã acesta n-ar fi aºteptat, de fapt, nimic din partea lui Heidegger. Dupã dînsul, expediþia la Todtnauberg, (Todt-nau s-ar putea traduce prin „corabia morþii”, iar Toten-au prin „cîmpia morþilor”), ºi spre „turbãria” din împrejurimi, aºa cum a rãmas ea fixatã în succesiunea versurilor poemului, echivaleazã cu o cãlãtorie peste Styx, în Hades – cu Gerhard Neumann în posturã de Charon –, acolo unde, adãugãm noi, în aerul „jilav” ºi culorile „crude”, (krud în sens de „necopt”, „verde”, dar ºi „crîncen”, „crud”), între orhidee ºi „cãrãri din bîrne”, (Knüppel, care mai înseamnã însã ºi „mãciucã”, „ciomag”), „cuvîntul” sperat ar constitui, dacã ar „veni”, singurul semn al viului într-un decor al nemiºcãrii mortificate. Radicalã pînã într-acolo încît a fost aspru combãtutã de chiar Hans Georg Gadamer, tãlmãcirea lui Bollack, în care umbra lui Heidegger se confundã cu cea a Marelui Pãdurar jüngerian, refuzã prezumtivului gest al „gînditorului” orice virtuþi terapeutice, demascîndu-l, din contra, ca pe un nou ciclu în „eterna reîntoarcere” a mesajului ucigaº. Documentul pãstrat în Arhiva Celan de la Marbach ºi publicat de „Neue Zürcher Zeitung” ar fi putut fi „cuvîntul” pe care Paul Celan îl mai aºtepta încã la sfîrºit de ianuarie 1968, dupã ce poemul Todtnauberg plecase spre Freiburg, din partea „celui de pe munte”. Trei decenii s-a bãnuit cã Heidegger ar fi rãmas cu desãvîrºire mut în faþa speranþei poetului cum cã, în cele din urmã, el va vorbi despre ceea ce evitase întotdeauna sã vorbeascã. Iatã cã, prin bunãvoinþa lui Hermann Heidegger, fiul filozofului, aflãm cã, la 30 ianuarie 1968, Martin Heidegger

198

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

i-a rãspuns, totuºi, lui Paul Celan. Îi mulþumea pentru „imensul ºi neaºteptatul dar”, acela de a fi „dat nume”, prin „Todtnauberg”, unei „încurajãri ºi unui îndemn”, pe care le-ar fi descifrat deja odatã cu „primul salut” ce ºi l-au adresat în seara „neuitatei lecturi” de la Freiburg. „De atunci încoace am tãcut reciproc multe lucruri. Cred cã într-o bunã zi, în dialog, unele din cele nespuse se vor lãmuri”. ªi, dupã mai multe fraze politicoase, mesajul sfîrºea cu „urarea” ca, „la ceasul hãrãzit, sã auziþi vocea prin care vã vorbeºte ceea ce va sã devinã poem”. Atît ºi nimic mai mult ! Nu-i de mirare cã, dupã lectura scrisorii lui Heidegger, Celan a mai adãugat o dezamãgire experienþei sale nu prea fericite cu contemporanii. Deºi mãrturisea a înþelege prea bine „îndemnul” poetului, filozoful se mulþumea sã se opreascã la jumãtatea drumului, amînînd o explicaþie eventualã pentru un indefinit viitor. Restul, chemarea de a traduce în limbajul poeziei „nespusul”, îl lãsa, cu o suspectã detaºare, doar în seama geniului poetic al cernãuþeanului. Ratarea „întîlnirii” celor doi, alta decît în termenii convenþionali ai unei relaþii pur „sociale”, era deplinã ºi definitivã. S-au revãzut în vara lui 1968, ºi s-au întreþinut în aparentã armonie, despre poezie ºi naturã, dar nu ºi despre istoria ce-i despãrþea acum mai mult decît oricînd. La sfîrºitul lui martie 1970 Celan a revenit la Freiburg, într-o vãditã stare de depresie ; faþã de Heidegger, prezent, ca de obicei, alãturi de Baumann, s-a comportat cu o accentuatã ostilitate. Cîteva sãptãmîni mai tîrziu, trupul lui Paul Celan avea sã fie gãsit în apele Senei. Între hîrtiile lui Heidegger s-a mai gãsit, totuºi, o „replic㔠la poemul Todtnauberg : un poem „prefaþ㔠cu care filozoful s-a încumetat sã completeze „darul” poetului. Nimic dramatic, ci doar un voios ºi senin „bilanþ” al universului „colibei”, satisfãcutã enumerare a reconfortantelor bucurii casnice, în care „toate îºi întîmpinã / cu supunere ursita”. Între ele, „cuvîntul” dorit de Celan ar fi tulburat, cu certitudine, tihnita lor simetrie. În 1983, ºapte ani dupã moartea filozofului, s-a publicat ºi textul „dãrii de seam㔠adresatã în 1945 comisiei de „epurare” de la Universitatea din Freiburg ; se poate citi acolo cã, „în legãturã cu anul 1933” ºi cu atitudinea sa de atunci, „doar cîteva din frazele mele pot fi socotite azi ca derapaje. Asta-i tot”.

199

CUPRINS „Meridianul” lui Paul Celan În loc de introducere .................................................................. 5

Orientul la Prut Notaþii rãzleþe pe/la „marginea” Balcanilor ......................... 11

În jurul „meridianului” Compendiu de „civilizaþie cernãuþean㔠............................... 15

„Chipul cioplit” al realitãþii imediate Evreii din Cernãuþi în sursele literare ale secolului al XIX-lea ............................................................ 67

Karl Emil Franzos ºi Mihai Eminescu Lecþia unei polemici „la distanþ㔠.......................................... 80

Contact ºi conflict Nicolae Iorga, cãlãtor prin Bucovina anilor 1900 ............... 97

Expresionism la Cernãuþi ........................................................ 112 „Miracolul” bucovinean ............................................................ 135 „Alle Dichter sind Juden” ....................................................... 142 Celan „înainte de Celan” ......................................................... 152 Paul Celan ºi limba românã Un bilanþ .................................................................................. 157

Celan în coliba lui Heidegger Trei întîlniri, douã poeme ºi o scrisoare ................................. 188

200

PAUL CELAN ªI „MERIDIANUL” SÃU

În colecþia A TREIA EUROPà au apãrut : 1. Adriana Babeþi, Cornel Ungureanu (coord.) – Europa Centralã. Nevroze, dileme, utopii 2. Jacques Le Rider – Mitteleuropa 3. Carl E. Schorske – Viena. Fin-de-siècle 4. Michael Pollak – Viena 1900. O identitate rãnitã 5. Andrei Corbea – Paul Celan ºi „meridianul” sãu în pregãtire : William Johnston – Spiritul vienez. O istorie socialã ºi intelectualã, 1848-1938 Caietele „A treia Europ㔖 Sacher Masoch Vladimir Tismãneanu, Mircea Mihãieº – Vecinii lui Franz Hafka * * * Dicþionarul romanului central-european din secolul XX

Bun de tipar : mai 1998. Apãrut : 1998 Editura Polirom, B-dul Copou nr. 3 • P. O. Box 266 6600, Iaºi • Tel. & Fax (032) 214100 ; (032) 214111 ; (032) 217440 (difuzare) ; E-mail : [email protected] Bucureºti, B-dul I.C. Brãtianu nr. 6, et. 7 ; Tel. : (01) 6138978 Tiparul executat la Polirom S.A. 6600 Iaºi Calea Chiºinãului nr. 32 Tel. : (032) 230323 ; Fax : (032) 230485